Islamul Chinei. Provincia Xinjiang – mărul discordiei. Identitate, politică şi geopolitică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Steaguri uigure ale „Turkistanului de Est” (Xinjiang) şi ale SUA în faţa Casei Albe. Sursa: aljazeera.com
Steaguri uigure ale „Turkistanului de Est” (Xinjiang) şi ale SUA în faţa Casei Albe. Sursa: aljazeera.com

Provincia Xinjiang, situată în nord-vestul Chinei, are o istorie mult mai zbuciumată şi mai interesantă decât ar presupune-o acest tărâm vast, cu unele zone puţin ospitaliere.

De la o simplă privire aruncată pe hartă, observăm cum Xinjiang este la confluenţa zonelor de influenţă ale unor mari imperii din trecut sau state actuale. Este situată la intersecţia zonelor de influenţă ale fostelor Imperii Chinez, Mongol, Turcice şi, mai recent, Rus, iar istoria regiunii poartă amprenta tuturor acestora.

Xinjiang location map.png
Xinjiang location map.png

Sursa foto: silkroadtravel.com

Sub numele oficial de Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, cu o suprafaţă uriaşă de peste 1.600.000 km pătraţi, o şesime din suprafaţa totală a Chinei, regiunea are o populaţie de aproximativ 25 milioane de locuitori, având drept vecini Mongolia, Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Afganistan, Pakistan şi India. Din simpla enumerare a acestora începem să realizăm totuşi importanţa strategică a regiunii, subliniată şi de faptul că a fost şi este o foarte importantă rută de comerţ şi de transport de hidrocarburi şi este situată în „heartlandul” eurasiatic al lui Mackinder.

De asemenea, din imaginea de mai jos se poate vedea cum ambiţioasa iniţiativă a Chinei „Belt and Road”, noul „Drum al Mătăsii” cum este ea prezentată, are în Xinjiang un coridor esenţial.

A map of the New Silk Road
A map of the New Silk Road

Sursa foto: dw.com

Context actual. Cu siguranţă, foarte mulţi dintre noi am auzit, chiar şi în România, la o foarte mare distanţă de centrul problemei, despre această provincie din China de Vest şi despre acuzele aduse acesteia de încălcare a drepturilor omului împotriva uigurilor, de muncă forţată, uneori chiar de anunţat chiar că vor boicota diplomatic Jocurile Olimpice de Iarnă de la Beijing „din cauza genocidului şi crimelor împotriva umanităţii”.

Human Rights Watch a publicat un raport în aprilie 2021 în care acuză China de crime împotriva umanităţii asupra populaţiei uigure din Xinjiang şi asupra altor minorităţi turcice sau musulmane, „politici de detenţie în masă, tortură şi persecuţie culturală, printre altele”. De asemenea, raportul includea referiri la dispariţii forţate, supraveghere în masă, separarea familiilor, întoarceri forţate în China, muncă forţată, violenţă sexuală şi încălcarea drepturilor reproductive. Tot aici se susţine faptul că arestările din Xinjiang au reprezentat, începând cu 2017, 21% dintre toate arestările din China, în timp ce populaţia din Xinjiang reprezintă doar 1,5% din populaţia totală a Chinei, iar pentru două treimi dintre moscheile din zonă ar fi existat pretexte ca să fie avariate sau închise. Iată o hartă publicată pe site-ul Australian Strategic Policy Institute cu presupusele locaţii de detenţie din zona populată de uiguri.

aa

Sursa: Australian Strategic Policy Institute – The Xinjiang Data Project

Cu toate acestea, în mod oarecum surprinzător, majoritatea ţărilor musulmane au preferat să rămână tăcute pe subiect, din teamă de a nu-şi strica relaţiile strânse cu China. Mai mult chiar, în 2019, prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, într-o întrevedere cu Xi Jinping a declarat: „China are dreptul de a lua măsuri anti-teroriste şi pentru a reduce extremismul pentru a-şi apăra securitatea naţională.”, iar Organizaţia pentru Cooperare Islamică (OIC) spunea în 2019 că „laudă eforturile Republicii Populare Chineze de a se îngriji de cetăţenii săi musulmani.” Iată o întâlnire aparent foarte prietenoasă de acum doar câteva zile, 2 decembrie 2021, între Secretarul General al OIC şi Chen Weiqing, ambasadorul Republicii Populare Chineze în Regatul Arabiei Saudite şi trimisul special pe lângă OIC.

a

Chen Weiqing, ambasadorul Republicii Populare Chineze în Regatul Arabiei Saudite şi trimisul special pe lângă OIC, şi Hissein Brahim Taha, Secretarul General al OIC. Sursa foto. oic-oci.org

Chiar şi Recep Tayip Erdogan, preşedintele Turciei, care pozează într-un lider al lumii musulmane, deopotrivă pe plan intern, cât şi extern, şi-a schimbat complet atitudinea faţă de China de la declaraţia din 2009, când a acuzat China de „genocid” împotriva uigurilor, până la relaţiile economice foarte strânse actuale, împrumuturi acordate de China Turciei şi schimbarea politicilor faţă de refugiaţii uiguri în Turcia, cărora, după 2014, li s-au pus tot mai multe piedici în dobândirea cetăţeniei turce sau la reînnoirea permiselor de rezidenţă. Mai mult, un aliat apropiat al lui Erdogan, Take Dogu Perincek, văzut de unii chiar şi drept succesorul lui Erdogan, într-un articol punea chiar în aceeaşi enumerare activităţile uigurilor şi tibetanilor din China cu activităţile separatiştilor kurzi, pentru a exemplifica activităţile destabilizatoare ale SUA care ar încuraja aceste grupuri etnice şi altele care militează pentru „independenţă”. În 2017 Erdogan a semnat un acord de extrădare cu China în urma căruia sute de uiguri au fost trimişi deocamdată doar în centre de deportare, iar un lider al comunităţii de uiguri din Turcia, cea mai mare diasporă din lume pentru uiguri, Abdulkadir Yapcan, a fost arestat în Turcia în 2016 şi s-au iniţiat proceduri de extrădare.

Beijing, pe de altă parte, susţine că toate acestea sunt doar exagerări, că acolo sunt duse doar politici de integrare, politici educaţionale, menite a combate sărăcia şi terorismul, menite a învăţa populaţia rurală aptitudini necesare pentru viaţa urbană şi tehnici noi de lucru necesare pentru a creşte oportunităţile de noi locuri de muncă, limba mandarină, nicidecum de deznaţionalizare, iar, în final, până la urmă, aceasta este doar o problemă internă a Chinei care nu mai priveşte pe nimeni altcineva. Dintr-un total de peste 22 milioane de oameni, unele cifre sugerează că aproape 8 milioane ar fi posibil să fi trecut prin aceste tabere şi programe.

Într-un document oficial al Chinei publicat în 2003 de Biroul de Informaţii al Consiliului de Stat, apărut şi în ziarul online Peopleʼs Daily, un ziar oficial al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, referitor la „Istoria şi Dezvoltarea Xinjiang”, avem şi o versiune a Chinei în ceea ce priveşte originea acestor tulburări. Citatul este un pic mai lung, dar limpezeşte în mod necesar multe chestiuni referitoare la punctul de vedere al Chinei:

„După eliberarea paşnică a Xinjiang, forţele „Turkistanului de Est” nu s-au resemnat niciodată cu înfrângerea lor. Grupul mic de separatişti care a a fugit peste hotare din Xinjiang a colaborat cu cei de acasă şi a căutat oportunităţi de a întreprinde activităţi separatiste şi sabotaje cu ajutorul unor forţe internaţionale anti-China. Mai ales în anii 1990, influenţaţi de extremismul religios, separatism şi terorismul internaţional, o parte dintre forţele „Turkistanului de Est”, atât dinăuntrul Chinei, cât şi din afara ei, au apelat la activităţi separatiste şi sabotaje cu violenţa teroristă ca principalul lor mijloc. Unele organizaţii ale „Turkistanului de Est” au susţinut în mod deschis că vor folosi mijloace teroriste şi violente pentru a-şi atinge scopul lor separatist. Forţele „Turkistanului de Est” din Xinjiang-ul Chinei şi din ţări relevante au plănuit şi organizat un număr de incidente sângeroase pline de teroare şi violenţă, incluzând explozii, asasinate, incendieri, otrăviri şi ultraje, în mod serios punând în pericol vieţile, proprietăţile şi securitatea poporului chinez de diferite grupuri etnice, dar şi stabilitatea socială în Xinjiang, prezentând o ameninţare şi pentru securitatea şi stabilitatea ţărilor şi regiunilor respective.

După incidentul din 11 septembrie, vocile care au cerut un efort internaţional şi cooperare anti-teroriste s-au auzit tot mai tare. Pentru a ieşi din situaţia dificilă în care se aflau, forţele „Turkistanului de Est” au ridicat din nou drapelul „drepturilor omului”, „libertăţii religioase” şi al „intereselor minorităţilor etnice” pentru a induce în eroare publicul şi pentru a păcăli opinia publică mondială ca să scape de loviturile date de lupta internaţională împotriva terorismului.”

Aceasta este , repetăm, versiunea Chinei. Deşi au existat mici revolte şi mesaje secesioniste din partea unor uiguri şi înainte de anii 1990-2000, vom prezenta aici câteva dintre cele mai recente tulburări sau violenţe. Pe 5 iulie 2009, au fost revoltele de stradă din Urumqi care au marcat pentru totdeauna evoluţia situaţiei din Xinjiang. La început un protest paşnic al studenţilor uiguri, acesta a degenerat în revoltele care au dus la moartea a 192 de oameni şi peste 1.000 de răniţi, majoritatea chinezi Han, după cum se susţine aici. Protestele au început după ce, la o fabrică de jucării aflată în sudul Chinei, la 4.000 km depărtare de Urumqi, s-a zvonit că muncitori uiguri ar fi molestat sexual o muncitoare Han, ceea ce a dus la atacarea muncitorilor uiguri de către muncitorii Han, cel puţin 2 dintre uiguri fiind ucişi. În timpul demonstraţiei uigurilor din Urumqi unii au acuzat forţele de ordine că au tras cu muniţie de război împotriva protestatarilor, ceea ce a dus la iscarea violenţelor. Se pare că la început au fost atacaţi mai mulţi chinezi Han, urmând ca în zilele următoare unii dintre aceştia să se organizeze în bande înarmate şi să caute să se răzbune pe uiguri. Violenţele interetnice au continuat în zilele următoare. Ambasada Chinei din Australia susţinuse că incidentele din 5 iulie au fost planificate şi incitate de forţe din afara Chinei. Unele voci au susţinut că de fapt au fost mult mai mulţi morţi. Se poate spune că aceste evenimente au fost momentul de cotitură care a dus la situaţia actuală şi la înăsprirea politicilor Beijingului faţă de uigurii din Xinjiang.

A boy runs away from a red car overturned on the street.
A boy runs away from a red car overturned on the street.

Sursa: (Reuters: Nir Elias) via abc.net.au

În continuare, avem mai multe incidente în provincia Xinjiang şi China ai căror făptaşi ar fi fost terorişti fundamentalist islamici uiguri, ca de exemplu acesta din 2014, din oraşul Urumqi, când două maşini încărcate cu explozibili au intrat în oameni, iar apoi s-au detonat, ucigând cel puţin 31 de oameni şi rănind mai mulţi de 90. Pe 28 octombrie 2013, o maşină a ucis 5 oameni şi a rănit 38 în Piaţa Tienanmen din Beijing, în ceea ce a fost declarat un atac terorist, şi în câteva ore 5 uiguri au fost arestaţi de poliţie în legătură cu acest eveniment. Imediat după ce în 2014 preşedintele Xi Jinping a vizitat Urumqi, au fost explozii într-o gară, ucigând 3 oameni, dintre care 2 fiind atacatorii, şi rănind 79. În 2015 cel puţin 5 poliţişti ar fi fost înjunghiaţi mortal într-un atac al unor separatişti în Xinjiang, iar lista ar putea continua.

Tulburările continuă prin faptul că grupări de uiguri din diaspora cer independenţa zonei, aniversează cele două republici ale Turkistanului de Est, care au avut o viaţă foarte scurtă în prima jumătate a secolului XX, unii uiguri din Xinjiang se spune că refuză să vorbească mandarină, se pare că au existat cazuri în care femeile uigure care se căsătoreau cu bărbaţi Han erau discriminate şi excluse din societate. De asemenea, trebuie notat că se pare că şi politici discriminatorii de lungă durată ale guvernului chinez din anii precedenţi violenţelor ar fi contribuit la acumularea unor tensiuni între cele două etnii, care au explodat în 2009.

Acesta este foarte pe scurt contextul actual, cu China supusă unor presiuni crescânde pe subiect, presiuni pe care nu le clarifică în mod hotărâtor, dar care este oare contextul istoric şi identitar al situaţiei de acolo? Acest articol îşi doreşte să arunce un pic de lumină şi asupra acestor chestiuni, abordând din nou latura identitară a situaţiei din zonă şi importanţa pentru securitatea naţională.

Dintre principalele dimensiuni ale unei identităţi, în prezentul articol vom aborda dimensiunile istorică, etnică, economică, lingvistică, etnonimul şi statalitatea.

Scurt istoric. Una dintre principalele dimensiuni ale unei identităţi etnice, naţionale sau locale este istoricul şi, pentru o înţelegere mai uşoară a celorlalte care vor urma, vom începe prin prezentarea acesteia cât se poate de scurt, pentru că zona are o istorie foarte complexă şi îndelungată. Desigur, China are variante oficiale proprii uşor diferite despre unele evenimente, iar una dintre acestea poate fi consultată aici, denumită „Istoria şi Dezvoltarea Xinjiang”.

Pentru început, trebuie menţionat faptul că, de dinaintea erei noastre şi până în secolul al XVIII-lea, zona nu a fost locuită în mod relevant de chinezi Han, ci a fost doar cu intermitenţe sub controlul Imperiului Chinez, până când a fost mai târziu cucerită şi colonizată. Până de curând, provincia a fost împărţită în două zone distincte, atât geografic, cât şi etnic, respectiv zona de nord, numită Dzungaria, şi zona de sud, numită Bazinul Tarim, despărţite de Munţii Tian Shan.

În cele mai vechi timpuri, zona Bazinului Tarim a fost locuită de triburi indo-europene, care au fost ulterior cucerite de Imperiul Xiongnu, o alianţă de triburi nomade cu centrul în actuala Mongolie. În urma războaielor între dinastia chineză Han şi Xiongnu, ultimii au fost învinşi în anul 60 î.H., iar dinastia Han a menţinut aici o prezenţă militară circa 3 secole, cu intermitenţe. În sec. al VI-lea Primul Hanat Turcic a înglobat zona, apoi între sec. VII-VIII aici a funcţionat un Protectorat Anxi al dinastiei chineze Tang, care a fost până la urmă cucerit de Imperiul Tibetan. În următoarele 2 secole a prevalat un Hanat Uigur, după care puterea în zonă a fost disputată între 3 regate, respectiv regatul turcic musulman Kara-Khanid, regatul budist uigur Kara-Khoja şi regatul budist iranian Khotan. A câştigat regatul turcic, care a islamizat regiunea.

În secolul al XIII-lea a făcut parte din Imperiul Mongol, după care puterea a fost preluată din nou de către elementul turcic. Abia în secolul al XVIII-lea regiunea a fost cucerită de dinastia chineză Qing, iar numele de Xinjiang (care înseamnă aproximativ „Teritoriu Nou” sau „Frontieră Nouă”) a fost atribuit regiunii abia în 1884.

Partea de sud, Bazinul Tarim, era locuită de o populaţie uigură musulmană, în timp ce partea de nord, Dzungaria, era locuită de o populaţie mongolă budistă, dzungarii. Aceştia, din cauza deselor revolte, au fost masacraţi de Imperiul Chinez, surse avansând cifre în jur de 500.000 de victime, existând voci care susţin şi că masacrarea acestora de către Împăratul Qianlong din Dinastia Qing a constituit cel mai mare genocid al secolului XVIII. Imperiul Chinez a fost asistat în ceea ce unii susţin că a fost un genocid şi de câteva populaţii uigure (de exemplu conducătorul Emin Khoja), mongole, o epidemie de vărsat de vânt, foamete, care au anihilat practic populaţia dzungară din zonă (estimările variază, circa 70%-80% de victime dzungare imediate din populaţia totală de 500.000-800.000), urmând o repopulare a zonei cu chinezi Han, Hui (musulmani vorbitori de chineză), kazahi şi uiguri. Rezultatele acestei repopulări se văd limpede şi pe o hartă etnică actuală a zonei, prezentată mai jos. Fiindcă erau exploataţi de mongoli, locuitorii uiguri musulmani au cerut invazia armatelor chineze şi nu au fost vizaţi de violenţa acestora, ei fiind chiar încurajaţi să participe alături de chinezi la luptele împotriva dzungarilor, lucru care s-a şi întâmplat. Imperiul Qing a fost cel care a dus la creşterea puterii turcicilor musulmani în regiune, chinezii tolerându-le cultura şi religia, ba chiar tratându-i preferenţial, de cealaltă parte anihilând elementul mongol budist al părţii de nord a provinciei.

Din secolul XVIII până în 1884, cele două regiuni, Bazinul Tarim şi Dzungaria, au fost guvernate separat, abia în 1884 fiind alipite într-o singură provincie nou-numită Xinjiang.

Un alt eveniment demn de a fi punctat, care a precedat înfiinţarea provinciei Xinjiang sub acest nume, este Revolta Dunganilor dintre 1862-1877 (dungani erau numite în special populaţiile musulmane, vorbitoare de chineză, Hui), la care au participat mai multe grupuri etnice musulmane din China, inclusiv uiguri (care nu erau încă numiţi ca atare), kazahi, kârgâzi, uzbeci şi, mai ales, Hui, din provinciile Xinjiang, Shaanxi, Gansu şi Ningxia. Revolta a început cu masacrarea chinezilor Han de către musulmani Hui (numiţi şi dungani), apoi lucrurile s-au inversat, după revoltă înregistrându-se masive reduceri ale populaţiei musulmane din provinciile Shaanxi şi Gansu din cauza masacrelor Han, a relocărilor şi a foametei generate de lupte. Este interesant faptul că revolta nu a avut un caracter preponderent religios, în special la Hui, care nu au cerut Jihad. Iarăşi, interesant, unii Hui au luptat pentru forţele Qing, în timp ce unii chinezi Han au format bande care au alimentat violenţele revoltei.

Este interesant de observat cum se raportau unii reprezentanţi ai Imperiului Chinez la această revoltă, îndemnând la cumpătare din partea Imperiului, la negeneralizare sau antagonizare a tuturor supuşilor musulmani. Iată, de exemplu, ce spunea Zuo Zongtang, conducătorul armatelor chineze împotriva răsculaţilor: „Singura distincţie este între nevinovaţi şi rebeli, nu este nicio distincţie între Han şi Hui”, dar şi alţi oficiali Han au afirmat că nu trebuie generalizat, că nu toţi musulmanii sunt rebeli, unii sunt paşnici şi nu este cazul să se învrăjbească întreaga populaţie pedepsindu-i şi pe nevinovaţi. Deci astfel era privită revolta, iar nu din perspective rasiale sau religioase. Dar o întrebare pertinentă care se pune astăzi este dacă în continuare China se ghidează după aceste raţionamente din trecut sau dacă nu cumva lucrurile s-au mai schimbat între timp?

În Xinjiang, dunganii (Hui) şi uigurii au cerut şi obţinut şi ajutor de la musulmani de peste graniţe, kârgâzi, uzbeci, chiar şi afgani, din Kokandia învecinată. Cu timpul, însă, cei din Kokandia, în frunte cu comandantul lor uzbek Yaqub Beg, încercând să îşi impună propria dominaţie asupra zonei, au început să trateze tot mai prost populaţia locală de uiguri, care au ajuns să îi privească drept străini pe cei care mai devreme le apăruseră drept salvatori. Yaqub Beg, de asemenea, a declarat un Jihad împotriva dunganilor. Imperiul Otoman şi cel Britanic au recunoscut Emiratul Kashgaria, zona controlată de Yaqub Beg, drept stat, având capitala la Kashgar, în Bazinul Tarim, fiind în imediata apropiere de actualele Afganistan, Kârgâstan, Tadjikistan şi Pakistan. Emiratul şi-a sfârşit existenţa prin recucerirea sa de către Imperiul Chinez în 1877.

În 1895-1896 a urmat o altă Revoltă a Dunganilor, din cauza unor dispute sectare între musulmani. În timpul Revoluţiei Xinhai din 1911, care a sfârşit ultima dinastie imperială a Chinei, comunităţile musulmane de Hui au fost împărţite, unii luptând pentru Imperiu, alţii pentru revoluţionari.

Istoria tumultuoasă a regiunii nu s-a încheiat aici, după 1912 având de a face cu o revenire a influenţei elementului mongol în partea de nord, în Dzungaria, chiar cu o încercare pan-mongolă de refacere a vechii Dzungarii, apoi având Primul (1933-1934) şi Al Doilea Turkistan de Est (1944-1949) în principal uigure, ultimul încheindu-şi existenţa fără vărsare de sânge, prin predarea către Armata Populară de Eliberare a Chinei, comunistă.

What Xi Jinping Learned—And Didn’t Learn—From His Father About Xinjiang
What Xi Jinping Learned—And Didn’t Learn—From His Father About Xinjiang

Xi Zhongxun (în mijloc), tatăl actualului lider chinez Xi Jinping, alături de liderii uiguri Burhan Shahidi (dreapta) şi Saifuddin Azizi (stânga), 1952. Xi Zhongxun a fost cunoscut pentru politici faţă de uiguri foarte diferite de cele actuale ale fiului său. Sursa: The Diplomat

Chiar şi din această prezentare succintă a istoriei tumultuoase din zonă, alimentată de faptul că prin zonă trecea faimosul şi extrem de importantul Drum al Mătăsii, se poate observa cum, periodic, s-a consolidat un climat de neîncredere şi de violenţă între etniile şi religiile din zonă, care au culminat chiar cu exterminarea dzungarilor de origine mongolă şi care a dus la consolidarea definitivă relativ recentă a importanţei elementului turcic în zonă, deopotrivă prin colonizări cu kazahi, kârgâzi, uzbeci, dar şi a elementului Han.

Dimensiunea etnică a identităţii

Se estimează că în 1949, la preluarea Xinjiang de către Republica Populară Chineză, populţia uigură reprezenta aproximativ 76% din populaţia totală a provinciei, iar chinezii Han doar aproximativ 6,2%.

De pe un site aparţinând Biroului de Informaţii al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze, aflăm câteva date referitoare la populaţia din Xinjiang în 1953, la primul recensământ ca parte a Republicii Populare Chineze desfăşurat acolo, dar şi dinamica creşterii populaţiei din Xinjiang în anii următori. Astfel, de aici aflăm că „Potrivit datelor din primul recensământ naţional făcut în 1953, Xinjiang avea o populaţie de 4,78 milioane”. Mai jos, dintr-un tabel aflăm că 4.451.500 de locuitori reprezentau minorităţile, ceea ce rezultă că etnici chinezi Han erau doar aproximativ 328.500, ceea ce reprezintă aproximativ 6,87% din populaţia de atunci a regiunii. Acest lucru nu este specificat în mod expres, dar rezultă din aceste cifre aflate pe un site oficial.

aa

Sursa: Biroul de Informaţii al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze

Ca să observăm dinamica populaţiei, tot din acest site aflăm că „Potrivit datelor preliminarii din cel de-al şaptelea recensământ naţional din 2020, populaţia totală în Xinjiang era de 25,85 milioane, dintre care grupul etnic Han cuprindea 10,92 milioane, iar minorităţile etnice 14,93 milioane.” Iată, deci, în decurs de 67 de ani, că etnicii chinezi Han au ajuns de la 6,87% din populaţie la 42,24%.

În continuare, să vedem cum a evoluat numărul populaţiei uigure, în 1953 cea mai numeroasă etnie din regiune. Astfel, de la 75,47% în 1953 au ajuns la 44,96% în 2020, potrivit acestor cifre, reprezentând încă, aproape la egalitate cu etnia Han, doar de puţin în frunte, cel mai numeros grup etnic din regiune.

aa

Sursa: Biroul de Informaţii al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze

Desigur, Beijingul arată cum populaţia uigură este mai tânără decât media regiunii şi cum creşterea populaţiei uigure a fost de 1,67% CAGR (Compound Annual Growth Rate – Rata de Creştere Anuală Compusă) în primele două decade ale secolului XXI, se spune că mai mare decât a oricărei alte minorităţi naţionale din China, dar aceasta nu ajută deloc să explice schimbarea demografică uriaşă care a decurs în aceşti 67 de ani, când etnia Han a ajuns de la 6,87% din populaţie la 42,24%, iar cea uigură a scăzut ca procent de la 75,47% în 1953 la 44,96% în 2020, schimbare care nu poate trece neobservată şi care cu siguranţă a avut un impact uriaş la nivelul societăţii din Xinjiang. Desigur, aici trebuie să punctăm şi faptul că populaţia uigură era concentrată în special în partea de sud a provinciei şi înainte de 1949 şi acum, iar etnicii Han s-au stabilit cu precădere în partea de nord a regiunii, lucru care se vede şi din această hartă etnică de mai jos, dar schimbările compoziţiei populaţiei au fost oricum foarte mari. În continuare, pe acelaşi site aflăm că populaţia flotantă în Xinjiang provenită din alte regiuni ale Chinei era în 2020 de 3,39 milioane şi, deşi nu se spune explicit, putem lesne să ne imaginăm că şansele ca printre aceştia să se afle mulţi uiguri tind spre zero, în timp ce şansele ca vasta majoritate a acestora să fie etnici Han sunt foarte mari.

Xinjiang, China: Ethnicity and Economic Development | GeoCurrents
Xinjiang, China: Ethnicity and Economic Development | GeoCurrents

Sursa: spiegel.de

Dimensiunea economică a identităţii în Xinjiang. Din lipsă de spaţiu, nu vom trata acest aspect decât foarte pe scurt, din acest punct de vedere fiind extrem de sugestivă această hartă în care dezvoltarea economică a provinciei coincide aproape perfect cu împărţirea etnică, zonele dominate de populaţia uigură fiind printre cele mai sărace din toată China, nu doar raportat la Xinjiang.Sursa: Chrissib Cicerone, via geocurrents.info

d

Dimensiunea lingvistică a identităţii. În Provinia Xinjiang, limba uigură este limbă oficială, alături de chineza mandarină. Limba uigură este o limbă altaică din ramura karlukă a limbilor turcice şi, fiind limbă oficială în Xinjiang, este folosită în administraţie, în şcoli şi mass-media, fiind vorbită de aproximativ 11 milioane de oameni în China.

Map of languages spoken in China
Map of languages spoken in China

Hartă lingvistică a Chinei, cu limbile turcice în nord-vest. Sursa: vividmaps.com.

Din 1982 alfabetul oficial al acestei limbi este alfabetul uigur arabo-persan, o versiune a alfabetului arab şi, deşi astfel i se deschid porţile către lumea musulmană, pe de altă parte, în special după destrămarea URSS, faptul că uigurii folosesc un alfabet arab a constituit un lucru îmbucurător pentru China, mai ales în condiţiile în care republicile turcice şi central-asiatice învecinate, Kârgâzstan, Kazahstan, Tadjikistan foloseau alfabete chirilice, în timp ce Uzbekistan, Azerbaidjan şi Turkmenistan foloseau alfabete latine, ceea ce creează o lipsă de unitate transfrontalieră între republicile central-asiatice, contribuind la singularizarea uigurilor din China raportat la acestea. Pentru că, pentru China, solidarităţi lingvistice şi culturale transfrontaliere între minorităţile sale şi populaţii învecinate constituie o potenţială ameninţare de securitate, de legitimitate şi viabilitate a propriei sale concepţii despre identitatea naţională a Republicii Populare Chineze. De altfel, China are o oarecare teamă de pan-turcism şi în anii 2000 a schimbat de exemplu denumirea Facultăţii de Limbi Turcice din cadrul Universităţii Naţionalităţilor din Beijing, aceasta ajungând să se numească Facultatea a Două Limbi Etnice sau Facultatea Uigur-Kazahă, mai apoi fiind despărţită într-un Departament Uigur şi unul Kazah, de parcă cele două nu ar fi limbi turcice înrudite şi lăsând pe dinafară limba kârgâză.

File:Uyghurche.png
File:Uyghurche.png

Cuvântul „uigur” scris în limba uigură, în alfabetul persano-arab uigur. Sursa foto: Amateur55

Dacă după constituirea Republicii Populare Chineze politicile lingvistice şi etnice ale acesteia erau unele dintre cele mai flexibile din lume, cu scopul de a integra, nu de a asimila minorităţile etnice, mai ales începând din anii 1990 şi 2000, politicile acestea ale Republicii Populare Chineze au devenit tot mai agresive cu identităţile etnice diferite, lucru care nu a făcut decât să alimenteze politicile naţionaliste ale unor segmente din cadrul minorităţilor etnice, lucru valabil şi pentru uiguri. Iar aceste politici au creat mai multă frustrare şi pun mai multe probleme astăzi Chinei decât au rezolvat, cel puţin pe termen scurt şi mediu. Una dintre greşelile Chinei a fost aceea de a vedea aceste identităţi ca fiind în antiteză cu identitatea chineză (antiteză probabil generată pe undeva şi de ideologia partidului comunist, mai ales când ne raportăm şi la identităţile din Hong Kong şi Taiwan, care îmbrăţişează o altă ideologie şi economie de piaţă, dar antiteză generată şi de viziunea asupra unor politici economice ce se doreau a fi aplicate la scară largă în toată China şi care aveau nevoie de o cunoaştere standardizată extinsă a limbii chineze şi a unui anumit tip de educaţie).

După scurtele citate date mai sus ale unor importanţi funcţionari chinezi despre Revolta Dunganilor, ne dăm seama că alta era perspectiva de atunci, care nu punea în antiteză identitatea Han cu cea Hui, de exemplu, şi alta pare să fie perspectiva de acum, în ciuda declaraţiilor oficiale, care spun altceva. Deşi discursul oficial al Chinei pune tulburările actuale pe seama liberalizării religioase şi culturale din anii 1980, ignoră cu desăvârşire alte motive. Iar situaţia actuală nu este rezultatul unor decizii de moment sau (numai) al liberalizării vieţii de acum 40 de ani, ci este rezultatul unor politici de zeci de ani care au pus presiuni care poate nu erau necesare pe anumite segmente ale societăţii din Xinjiang, dintre care vom exemplifica doar prin afluxul uriaş de imigranţi Han în Xinjiang, şi nu numai în zona de nord, care nu era neapărat o zonă uigură prin excelenţă, dar şi restrângerea treptată a şcolarizării şi uzului limbii uigure. Atunci când avem astfel de schimbări uriaşe ale compoziţiei unor populaţii şi ale unor politici lingvistice într-un interval destul de scurt, este aproape imposibil să nu fie resimţite ca un atac cultural şi demografic şi să nu existe tensiuni între etnii chiar şi indiferent de acţiunile statului şi nu mai punem la socoteală ce se întâmplă atunci când poate nici statul nu este îndeajuns de înţelept sau de hotărât astfel încât să ducă politici de detensionare, ci acţionează cu o mână de fier, poate nici măcar arbitrar.

Etnonimul este o altă dimensiune importantă a identităţii. De altfel, în mod interesant, etnonimul actual de „uigur”, deşi are o rezonanţă istorică certă, este de fapt de creaţie modernă, atribuit de către URSS în 1921 în urma unei conferinţe la Taşkent. Ulterior, inclusiv membrii etniei au sfârşit prin a adopta drept endonim acest etnonim, care face trimitere la Hanatul Uigur care existase cu 1.000 de ani înainte. La momentul atribuirii artificiale a etnonimului, uigurii se autointitulau „turki” sau „taranchi”, primul fiind mai mult decât edificator în ceea ce priveşte autoidentificarea acestei comunităţi.

Statalitatea. O altă dimensiune a identităţii este statalitatea. Aici avem cel puţin 3 încercări în ultimii 150 de ani de constituire a unei statalităţi proprii, cu Emiratul Kashgaria (1865-1877), Primul Turkistan de Est (1933-1934) şi Al Doilea Turkistan de Est (1944-1949).

Trebuie notat faptul că grupările uigurilor care militează pentru secesiune preferă termenul de Turkistanul de Est, un termen de origine sovietică şi acesta, în loc de Xinjiang, deopotrivă pentru legătura nemijlocită cu propria lor limbă şi cultură turcică, dar şi pentru că se face astfel o legătură conceptuală transfrontalieră cu celelalte naţiuni turcice de la vest de ei, peste graniţele Chinei. Este lesne de înţeles, astfel, de ce China a interzis folosirea acestui termen pentru oamenii obişnuiţi, deşi, în mod paradoxal, publicaţiile sale oficiale îl folosesc intensiv în legătură cu ceea ce ei numesc <acţiunile teroriste ale forţelor „Turkistanului de Est”>.

Din 2004, autoproclamat la Washington, dar nerecunoscut nici de SUA, există un aşa-numit Guvern în Exil al Turkistanului de Est.

po

Cea de a Doua Republică a Turkistanului de Est. Sursa foto: east-turkistan.net

Concluzii. În concluzie, se poate spune că da, este actualmente o problemă internă a Chinei, dar întrebarea care se pune este până unde se întinde o problemă internă şi când devine ea o problemă a comunităţii internaţionale? Desigur, răspunsul facil sugerat de China ar fi că ea devine problemă a comunităţii internaţionale atunci când anumite interese strategice din această comunitate o cer, dar răspunsul nu este mereu atât de simplu. Şi, tot da - se pare că există destule dovezi care atestă practici instituţionalizate din partea Chinei menite cel puţin a intimida şi a asimila, dacă nu a deznaţionaliza cu forţa populaţia uigură de aici, dar şi rele tratamente. În continuare, da - au fost activităţi teroriste şi secesioniste ale unor membri uiguri ai populaţiei locale şi din diaspora. Da, majoritatea populaţiei provinciei este încă reprezentată astăzi de uiguri, la doar 2 procente în faţa chinezilor Han, deşi în trecut populaţia a fost pe rând majoritar turcică, chiar mongolă sau indo-europeană în vechime. Răspunsuri care nu fac decât să adauge la complexitatea situaţiei interne, dar care alimentează şi complexitatea de pe plan extern a problemei.

Desigur, dacă privim lucrurile strict din punct de vedere strategic, se pot înţelege raţiunile strategice ale Chinei, atunci când procedează cum procedează, se pot înţelege raţiunile strategice ale Occidentului care procedează cum procedează vizavi de acest subiect sensibil pentru China, se pot înţelege şi raţiunile strategice ale lumii musulmane, care tace pe subiect, chiar şi raţiunile strategice ale unor grupuri naţionaliste din zonă, dar până la urmă viaţa oamenilor simpli din zonă nu se reduce la strategie, după cum nici rezolvarea situaţiei nu se poate reduce doar la strategie. Cu toate acestea, dacă aruncăm o scurtă privire la istoria de mai sus a zonei, observăm că, din cauza poziţionării acesteia, strategia unora sau altora a influenţat mereu viaţa din zonă încă din cele mai vechi timpuri şi continuă să facă asta.

Articol de Matei Blănaru, doctorand al Universităţii din Bucureşti şi cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite