Inima lumii, într-o mandolină

Dacă nu ştiaţi că o mandolină poate să conducă o seară, o seară şi o sală, înseamnă că nu l-aţi ascultat pe Avi Avital cu Between Worlds Ensemble şi Rustavi Choir pe 8 septembrie, la Ateneul Român, în cadrul Festivalului Enescu. Ce fler, ce inspiraţie, ce respiraţie, ce piele de găină!

O sală întreagă a vibrat cu grupul de muzicieni ai lumii invitaţi la Bucureşti, în cadrul ediţiei de anul acesta a Festivalului Enescu: mandolinistul Avi Avital născut la Be’er Sheva, în Israel, şi singurul solist la mandolină nominalizat la Premiile Grammy pentru muzică clasică, impresionantul cor bărbătesc Rustavi din Tbilisi, Georgia, şi ansamblul alcătuit din muzicieni talentaţi din Grecia, Italia, Statele Unite, Israel, Franţa, Germania, numit chiar aşa, Between Worlds Ensemble.

Creaţia lui Avi Avital, ansamblul reuneşte muzicieni din lumea întreagă şi explorează lumea întreagă. Cu un punct în jurul căruia gravitează totul: folclorul.

„Muzică clasică inspirată de folclor, pe de-o parte, folclor autentic, pe de alta – şi tot spectrul pe care acestea îl cuprind”, şi-a prezentat Avi Avital filosofia pe scena Sălii Mari a Ateneului Român.

Iar recitalul din cadrul Festivalui Enescu, dintr-o noapte de septembrie care va rămâne multă vreme în memoria participanţilor, a urmat notă cu notă, sonoritate cu sonoritate, această filosofie: un recital-călătorie prin lume, prin lumea Mării Negre de data asta, având în centru moştenirea cânturilor şi imnurilor georgiene, dar cu popasuri muzicale impresionante prin Turcia, Bulgaria, Ucraina.

Partea întâi a serii s-a încheiat, de pildă, cu o emoţionantă selecţie de melodii tradiţionale din repertoriul tătarilor din Crimeea, iar cea de-a doua a debutat cu interpretarea inedită, într-un aranjament pentru mandolină, a piesei pentru pian „Black Earth” a artistului turc Fazıl Say, auzită deunăzi, tot la Ateneu, în chiar interpretarea lui Say. Aceeaşi piesă, în interpretări radical diferite, în egală măsură dătătoare de emoţii (ah, dialogul mandolină-harpă, ce încântare!) la câteva zile distanţă în Festival – ce norocoşi se vor fi simţit cei care au asistat, cu bucurie, cu uimire, cu mult entuziasm şi curiozitate la amândouă.

Căci uimirea de pe feţele celor prezenţi s-ar putea să fi fost chiar elementul-cheie al serii: corul georgian Rustavi a pătruns discret pe scenă, la oră fixă, 22:30, şi a început să cânte aproape fără niciun fel de pregătire, de preambul, un cântec tradiţional de muncă, Imeruli Naduri, venit parcă din timpuri ancestrale.

Şi, sigur, se poate ca fiecare om din sală să mai fi ascultat câte ceva acasă, pentru pregătire – şi unii nici n-au ascultat prea multe, au vrut să simtă emoţia prin piele în timpul recitalului – dar nimic nu te pregăteşte pentru întâlnirea directă cu aceste voci, cu aceste sonorităţi, cu totul aparte, care povestesc lumea aşa cum a fost.

Şi ascultându-le, fie numai emisii vocale, fie, cel mai adesea, însoţite de mandolină, viori, violoncel, harpă, flaut, percuţie – aici un cântec de dragoste, dincolo un imn sacru, mai încolo un cântec istoric sau unul ca o rugăciune – parcă vezi aievea cum ritmurile, armoniile se înalţă la propriu spre cupola Sălii Mari şi se înfăşoară, se cuibăresc în jurul ornamentelor bogate.

A fost ca şi când firele de sunet şi-au găsit locul cel mai potrivit în aerul sălii, printre elementele decorative, printre luminatoare şi lire stilizate – şi nici că se putea o sală mai potrivită pentru acest concert care va rămâne, fără dubiu, unul dintre punctele de forţă ale Festivalului Enescu, ediţia 2023.

Călătorie pe ţărmurile Mării Negre – aici un Dans în ritm bulgăresc din Mikrokosmosul lui Bela Bartók, dincolo un cântec tradiţional turcesc, Nacyaem nacyaem, dincolo un Dans ciobănesc georgian, mai încolo un klezmer ca o fantezie din Odessa, spre final frânturi din cele mai cunoscute cânturi georgiene (pe Tsarkostan, violoncelistul ansamblului aproape că meditează, cu palmele deschise spre cerul cupolei; după Didavoi Nana, doamna din faţă se întoarce către colega de scaun: „M-a făcut să plâng cântecul ăsta!”) – noaptea de 8 spre 9 septembrie la Ateneul Român a avut de toate.

Şi în centru, pe un scaun înalt, cu o cămaşă albă cu gulere ridicate, dirijând, cântând, cerând, conducând, un om cu o mandolină: Avi Avital.

Mandolina, „un instrument incredibil de versatil, care se simte ca acasă în aproape orice fel de muzică pe care o cântă”, după cum spunea artistul. Mandolina, care „te conduce spre cele mai interesante descoperiri, dar rămâne întotdeauna fidelă sieși. Sentimentul de a fi acasă în locuri care par străine și chiar de a descoperi aspecte ale propriei persoane este o idee pe care o găsesc emoționantă”.

Iar noi, cei din sală, am simţit că muzicienii ansamblului Between Worlds ne-au făcut cu ochiul în atâtea şi atâtea puncte – ne-am simţit acasă în atâtea şi atâtea dintre piesele cântate.

Şi mai credem că, dacă ar petrece ceva mai mult timp în România, Avi Avital ar descoperi aici un filon folcloric cu totul incredibil şi gata să fie explorat în folosul mandolinei – şi spre binele urechilor şi al emoţiilor noastre, ale tuturor.

Fotografii: Alex Damian / Festivalul George Enescu