Mița Biciclista și epoca ei, în Historia Special de septembrie

Da, Mița Biciclista a existat, nu e o plăsmuire. Și nu, n-o chema Mița Biciclista. Porecla care a traversat anii, epocile e o pedeapsă administrată public unei femei care ieșea din norme, din așteptările societății și ale timpului cu privire la femei.

Aflați că pe Mița o chema în realitate Maria Mihăescu, că se născuse la Dițești, în Prahova, în 1885. Și că a trăit până încoace, în 1967, așa că poate mulți i-ați fost, fără să știți, contemporani.

La primele apariții în presă ‒ în august 1897, în „Universul”, când cutezătoarea biciclistă n-avea decât 12 ani ‒ îi întâlnim numele redat ca atare, „d-ra Maria Mihăescu”, angajată în cea mai interesantă cursă de la Velodromul Român, pe tandem (bicicletă pentru două persoane) cu Stavri Niculescu.

În vara lui 1900, în „Adevărul” se trecuse deja la „faimoasa Mița Biciclista” care făcea victime între adoratori. Și după ce apare în peisajul presei și „Furnica”, în 1904, nu mai e cale de întoarcere: Mița Biciclista devine o țintă predilectă a revistei conduse de G. Ranetti și N.D. Țăranu, ea e „regina demimondului român”. Protagonista însăși l-a reținut pe Ranetti drept plăsmuitor al poreclei, și nu în culorile cele mai calde…

În aparență glumeț, inofensiv, supranumele esențializează o critică la adresa modernității Mariei Mihăescu și a modernității feminine în ansamblu: într-o lume a bărbaților, tânăra aceasta cuteza, între altele, să meargă pe bicicletă, auzi ce i se năzărise! Cu timpul, și alte femei care ieșeau din norme deveniseră și ele niște „mițe bicicliste” și erau taxate ca atare.

Dar mai face ceva acest supranume, cu toate variațiunile sale, „mițiclista”, „polemista” ș.a. Încadrează personajul într-o marginalitate a societății, alături de alte tipare feminine care erau în epocă admonestate: cheltuitoarea, petrecăreața, femeia ușoară etc.

E și motivul pentru care urmele Mariei Mihăescu în arhive sunt firave: era un personaj cu care nu se cădea să te asociezi, o „demimondenă”.

În debutul demersului nostru de recuperare ni s-a spus adesea: va fi greu să discerneți mărturiile autentice în ceea ce o privește, în urma ei au rămas cu precădere cancanuri, legende, caricaturi. Va fi și mai dificil să găsiți fotografiile ei în presa timpului sau în arhive.

Așa e: Maria Mihăescu nu e imortalizată la Hipodrom, în parcuri, la Șosea, alături de doamne și domni din lumea bună. Cu renumele ei se plătesc polițe, se critică aspecte societale, se discută chestiuni de viață și de moarte. E un pretext, adesea un instrument politic. Pe scurt, în fotografiile lumii bune Mița nu se arată.

Din fericire, Maria Mihăescu a avut ea grijă să-şi păstreze (literalmente) imaginea. În memorialistică se fac referiri detaliate la somptuoasele ei albume cu fotografii din anii de glorie, iar câteva dintre aceste fotografii au ajuns până în timpurile noastre.

Maria Mihăescu la Paris, în trăsura cu care a câştigat o celebră bătăie cu flori de pe Champs-Élysées, atelierul Auguste & Henry. Foto: Casa de licitaţii Historic

În ediţia de septembrie a Historia Special, v-o arătăm pe Maria Mihăescu și călătorim împreună prin publicațiile timpului, volume de memorii, documente, ca să înțelegem cine a fost cu adevărat.

Şi facem mai mult decât atât: cunoscând-o pe Maria Mihăescu, înţelegem epoca, deprinderile, obiceiurile. Cunoaştem societatea românească în anii La Belle Époque, drepturile (puţine spre deloc) şi obligaţiile (numeroase) ale femeilor în perioadă, punem în mişcare mici şi mari istorii despre începuturile ciclismului pe meleaguri autohtone (bicicleta era pe-atunci o „bâzdâganie”, „dracu’ pe sârmă”, „dracu’ de la Paris”) – şi o întâlnim pe Miţa, alături de faimoasa ei bicicletă, chiar şi în opera lui Caragiale. Cum altfel, ea era parte integrantă din tabloul României la 1900…

Atât vă spunem: aceasta e o ediţie de colecţie a Historia Special pe care nu vreţi să o rataţi.