Esență de Say, Fazıl Say, la Festivalul Enescu

E un alchimist pianistul turc Fazıl Say – e ceva cu totul special în modul în care amestecă sunetele, aerul, armoniile în fiecare dintre recitalurile sale. Imaginați-vă (sau poate nici nu e nevoie să vă imaginați, căci l-ați văzut și ascultat pe Fazıl Say): palma dreaptă ridicată, ba întinsă, ba căuș, ca o adiere molcomă, pare întotdeauna în dialog cu sunetul – îi face loc, îl poftește, îi arată drumul, îi dă voie să zboare.

Rezultatul? Un recital ca o vrajă, ca o alchimie, pe scena Sălii Mari a Ateneului Român, în cadrul Festivalului Enescu ediția 2023, în seria Concertelor de la miezul nopții (Cum altfel? Noaptea are loc magia).

Fazıl Say a mai fost în Festivalul Enescu cu 8 ani în urmă, în ediţia 2015, și cu același impact (public în picioare, aplaudând frenetic, un cor de Bravo, Bravo! la finalul recitalului). Iar lucrările sale –  Say e și un compozitor apreciat al timpurilor noastre – se mai pot asculta când și când (eu am ascultat la precedenta ediție a festivalului, la Sala Radio, în cadrul seriei Muzica Secolului XXI, Simfonia Istanbul, cu sumedenie de instrumente tradiționale turcești, și m-am declarat cucerită).

„Cânt muzică occidentală în Turcia, iar în Occident prezint piese pe care le-am compus cu elemente de muzică turcească. Sunt considerat unul dintre acei muzicieni care construiesc poduri”, spunea Say la primirea unui premiu cu nişte ani în urmă.

Și fiecare recital al său e un eveniment de neratat – pianistul, compozitorul, artistul Fazıl Say e un spectacol în sine, iar interesul, pe măsură: recitalul din ediția 2023 a Festivalului Enescu s-a desfășurat cu sala arhiplină și, pe ici, pe colo, cu oameni în picioare. A fost un recital ca o călătorie, care nu te-a lăsat să te îndepărtezi de fir: a început cu Debussy (aici, Say e cu adevărat maestru, iar finețea, limpezimea sunetului în La fille aux cheveux de lin s-a așezat, umăr lângă umăr, cu grandoarea, forța, măreția sunetului, care umple urechile, redată magistral în La cathédrale engloutie. Și-apoi liniștea, delicatețea din Clair de lune – îmi pare că Fazıl Say e îndrăgostit de Debussy (și viceversa).

Și s-a cântat și Appassionata lui Beethoven, tot în cheia rapidă, drăcească a lui Say, și transcrierea pentru pian a Preludiului şi Fugii pentru orgă de Bach, dar punctul de forță al recitalului a fost, după mine, Say cântând Say: New Life Sonata, Sound, Nazim, Black Earth, când compozitorul Say s-a întâlnit cu pianistul Say și din întâlnirea asta s-a născut ceva extraordinar, căci artistul turc pare că a găsit, și că exploatează în folosul lui și al nostru, toate modalitățile de expresie ale pianului, toate vocile, toate armoniile.

Cu mâinile ba pe clape, ba prin interior, printre coarde, cu tălpile levitând (la Sound, tălpile aproape că nu ating podeaua, ci doar pedalele) sau bătând ritmul cu frenezie și cu zgomot, Fazıl Say e, vă spuneam, un pianist-spectacol. Și pare că el însuși e parte din pian, o clapă, o coardă, o pedală, o frântură de sunet, un abur, o furtună, după cum cere partitura și după cum o citește Fazıl Say.

E în continuă mișcare pianistul acesta – iar nervozitatea sa muzicală (e ba în stânga, ba în dreapta scaunului, sus, jos, mic, ca o acoladă, deasupra clapelor, sau, dimpotrivă, întins, semeț) contrastează în chip inedit cu liniștea, cu încetineala controlată și aproape asceza din timpul reverențelor către public, când primește aplauzele cu un zâmbet satisfăcut, cuminte, înțelegător.

Iar Fazıl Say cu flori roșii în brațe, și-apoi cu încă un buchet cu floarea-soarelui, e o imagine care nici că se poate uita – și încununarea unei ore și jumătate de recital în care s-a simțit și s-a trăit.

Și poate că următorul său recital în România va fi alcătuit, în întregime, din lucrări marca Say. Va fi și acela, mai ales acela, de neratat.

Fotografii: Andrei Gîndac / Festivalul George Enescu