Yo Kitamura şi lumina, bucuria din Dvořák. Sau cum să câștigi trofeul Concursului Enescu la secțiunea Violoncel

Am crezut că am pierdut entuziasmul, emoțiile uriașe, pielea de găină în pandemie. Am fost convinsă de asta până în seara de 10 septembrie, când au venit peste mine în valuri, în timpul Concertului pentru violoncel și orchestră de Antonín Dvořák, interpretat ca de la inimă la inimă de japonezul Yo Kitamura, finalist al secțiunii Violoncel a Concursului Enescu ediția 2024, cu susținerea, ca o îmbrățișare, a Orchestrei Naționale Radio, cu Jonathan Bloxham la pupitru.

Îți dai seama de la primele acorduri: această orchestră va da totul pentru Yo Kitamura.

Am același gând cu doamna elegantă de lângă mine, „Orchestra cântă cu el”. Cu Yo Kitamura, unul dintre cei trei semifinaliști ai secțiunii Violoncel, care a intrat ultimul în concurs, după o primă versiune a Concertului de Dvořák, fină, străvezie, în interpretarea americanului Haddon Kay.

Și mai ales după un Șostakovici tensionat, intens, în care mă mir că nu ne-a stat inima, că nu ni s-a făcut rău, cântat până la contopirea cu bucata muzicală și cu violoncelul de italianul Ettore Pagano. Acel Ettore care cântase deja în același chip, în semifinală, Sonata în re minor pentru violoncel şi pian de Şostakovici, şi Sonata nr. 2 pentru violoncel şi pian de George Enescu, un Enescu viu, vibrant, autentic, incredibil, cu concursul pianistei Daria Tudor – și se instalase, în mintea unora, drept prim favorit în cursa pentru trofeu.

Dar 10 septembrie a fost seara lui Yo Kitamura, a Orchestrei Naționale Radio și a lui Dvořák.

O preumblare pe inimă, căci sunetul plin, grav, rotund, de o intensitate aproape ireală, care iese din mâinile și din violoncelul lui Kitamura, se duce direct în inimă. O străfulgerare, un tumult, boboci de floare care se deschid aproape într-o clipă.

Cât să uiți că a fost pandemie, că te-ai pleoștit, că ți s-au tocit și bucuriile și tristețile, că emoțiile nu mai sunt mari, ci medii. În amorțeala asta post-pandemică, pe care o resimțim atâția, vine câteodată o întâmplare luminoasă, miraculoasă – așa a fost Concertul de Dvořák cântat de Kitamura.

Şi, da, Yo Kitamura a câştigat Violoncelul la Concursul Enescu ediţia 2024 – dar mai cu seamă Violoncelul l-a câştigat pe Kitamura. La finalul serii, japonezul a primit şi premiul pentru cea mai bună interpretare a lucrării impuse, Syntrimma pentru violoncel solo de Sebastian Androne-Nakanishi.

Italianul Ettore Pagano a încheiat competiţia pe locul 2 – şi a plecat acasă şi cu premiul publicului, dar mai ales cu premiul Serafim Andropov pentru cea mai bună interpretare a Sonatei nr. 2 pentru violoncel şi pian de George Enescu. Ettore Imperatore, supranumele ăsta aproape că s-a scris singur în timpul semifinalei, când italianul a arătat că a înţeles Enescu până la ultima nuanţă.

Iar Haddon Kay, cu a sa interpretare sensibilă, cu irizaţii – asemenea brăţării fine de la mâna dreaptă, care oferă în timpul concursului propriile reprezentaţii – a completat podiumul competiţiei.

Iată-i. Cavalerii (nu de spadă, ci de violoncel) ai ediţiei 2024 a Concursului Enescu.

Fotografii: Alex Damian, Cristina Tănase, Petrică Tănase / Concursul Enescu