Grupul Bergen: Alianța cu listă de invitați (România lipsește de pe listă)

Grupul Bergen arată riscul unui NATO în care un cerc restrâns de aliați stabilește prioritățile, iar România trebuie să transforme importanța sa strategică în capabilități militare concrete pentru a avea un cuvânt de spus.

Foto: ChatGPT

Reuniunea de la Varșovia și transformarea NATO pe criteriile Pentagonului

Reuniunea Grupului Bergen, anunțată pentru octombrie 2026 la Varșovia, nu este o conferință diplomatică în sensul clasic al termenului, ci o probă de casting. Inițiată de Pentagon și condusă de Elbridge Colby, subsecretarul pentru politică al unui departament pe care administrația Trump a preferat să-l rebotezeze Departament al Războiului, întâlnirea urmărește un obiectiv formulat fără menajamente: identificarea soluțiilor prin care aliații europeni să preia o parte substanțială din sarcinile militare asumate, de la 1949 încoace, de Statele Unite. Ministrul polonez al apărării, Władysław Kosiniak-Kamysz, a confirmat public, la 5 octombrie, că reuniunea va avea loc în capitala Poloniei. Data exactă, durata, sediul și programul activităților au rămas însă necomunicate oficial, ceea ce conferă evenimentului aerul acelor consilii restrânse în care ordinea de zi se cunoaște abia după ce deciziile au fost deja luate.

De la cheiurile hanseatice la Vistula

Formatul și-a primit numele de la orașul norvegian Bergen, unde a fost convocat pentru prima dată la începutul verii. Alegerea locului nu este lipsită de ironie istorică: Bergen a găzduit timp de aproape patru secole unul dintre marile birouri ale Ligii Hanseatice, o asociere de negustori care nu cunoștea solidaritatea decât în măsura în care aceasta producea profit. Participanții de atunci, Statele Unite, Norvegia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia și Țările de Jos, au discutat reducerea treptată a prezenței militare americane directe pe continent, iar Colby a descris consultările drept extrem de productive, adăugând că toți lucrează intens la viitorul a ceea ce numește NATO 3.0.

La sfârșitul lui septembrie, în fața Comisiei pentru forțele armate a Senatului american, Colby a precizat funcția instrumentului: Washingtonul angajează aliați cu performanțe ridicate în formate restrânse, precum selectivul Grup Bergen, pentru a accelera construirea coalițiilor și progresul către NATO 3.0. Invitațiile pentru Varșovia au ajuns, în aceeași perioadă, la ministerele apărării din cele șase state europene ale nucleului. Dezvăluirea POLITICO a declanșat o dezbatere aprinsă la Varșovia, unde europarlamentarul Adam Bielan a sugerat că scurgerea de informații nu a fost întâmplătoare și a legat-o de negocierile, aflate într-o fază avansată, privind o bază americană permanentă pe teritoriul polonez. Pentagonul a confirmat deja că studiază această opțiune, iar echipe americane au evaluat recent posibile amplasamente. Coincidența calendaristică devine și mai elocventă dacă se adaugă faptul că generalul Alexus Grynkewich, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa, urmează să prezinte tot la Varșovia propria teorie a victoriei împotriva unui atac rus pe flancul estic.

Criteriile nescrise ale invitației

Controversa principală nu privește prezența, ci absența. Marea Britanie, Franța, Estonia, Letonia și Lituania nu au fost invitate, deși reunesc cele două puteri nucleare europene cu structuri de comandă independente, cele mai capabile armate expediționare ale continentului și trei state de primă linie care se numără printre cei mai mari contributori per capita la apărare din întreaga Alianță. Colby a definit participanții drept membri care își îndeplinesc rapid angajamentele de cheltuieli, dispun de o scară militară suficientă și sunt dispuși să se concentreze pe decizii practice. Aplicată riguros, această grilă ar fi trebuit să includă cel puțin statele baltice. Faptul că nu le include sugerează că lista a fost întocmită după alte considerente decât cele declarate.

Nedumerirea capitalelor excluse este autentică. Un oficial dintr-unul dintre aceste state declara presei că guvernul său face tot ce i se cere și încearcă încă să înțeleagă criteriile și scopul reuniunilor. Chiar și printre invitați există rețineri: un diplomat avertiza că împărțirea NATO în aliați buni și aliați răi ar fi periculoasă pentru Statele Unite, dar existențială pentru Europa. Interpretările circulă deja în două variante. Prima, a analistului Phillips O'Brien, consideră că Washingtonul îi ține deoparte tocmai pe cei cinci pentru că ei sunt indispensabili unei apărări europene mai unite și mai puțin dependente de America. A doua, mai prozaică, observă că Londra și Parisul cultivă ambiții de autonomie strategică incomode pentru Pentagon, iar baltii sunt percepuți la Washington ca prea dispuși la escaladare față de Moscova. Ambele lecturi converg asupra aceleiași concluzii: criteriul real nu este contabil, ci politic.

Din procente în batalioane

Miza reuniunii depășește cu mult vechea dispută privind repartizarea cheltuielilor. De la Eisenhower, care se plângea că europenii tratează garnizoanele americane drept o subvenție permanentă, până la amendamentul Mansfield din anii '60, care cerea retragerea unei părți din trupele staționate în Germania, fiecare administrație de la Washington a presat aliații să plătească mai mult. Noutatea constă în faptul că angajamentul de 5% din PIB asumat la summitul de la Haga, în 2025, a transformat discuția despre bani într-una despre conversie. Washingtonul urmărește ca promisiunile financiare să devină forțe, echipamente, infrastructură și capabilități operaționale verificabile, în timp ce își păstrează capacitatea de orientare strategică a întregului proces. America nu se retrage din Europa, ci își mută poziția de la cea de garant la cea de arbitru: Europa furnizează batalioanele, Pentagonul stabilește prioritățile.

Logica nu este nouă pentru cine a citit lucrarea din 2021 a lui Colby, The Strategy of Denial, în care China este identificată drept amenințarea definitorie a secolului, iar resursele americane trebuie concentrate în Indo-Pacific. Europa devine, în această arhitectură, un teatru secundar de administrat cu cost minim, iar orice consolidare continentală care ar putea scăpa influenței americane este privită cu suspiciune. Formatul restrâns oferă astfel avantajul dublu al eficienței și al controlului: puțini participanți înseamnă decizii rapide, iar participanți atent selectați înseamnă decizii previzibile. Potrivit unor relatări, Danemarca ar putea primi o invitație ulterioară, după ce a acceptat extinderea accesului militar american în Groenlanda, detaliu care, dacă se confirmă, ar spune mai mult despre natura tranzacțională a formatului decât orice declarație oficială.

Riscul unei Alianțe cu două cercuri

Eficiența Grupului Bergen va depinde de rezultatele concrete și, mai ales, de compatibilitatea acestora cu mecanismele decizionale ale NATO. Alianța funcționează prin consens, iar planificarea apărării, structura de comandă și obiectivele de capabilități sunt negociate între toți cei 32 de membri. Un nucleu informal care prestabilește prioritățile riscă să transforme Consiliul Nord-Atlantic într-o cameră de înregistrare a unor decizii elaborate în altă parte. Precedentul există: în 2003, distincția lui Donald Rumsfeld între „vechea” și „noua” Europă a împărțit aliații după gradul de loialitate față de operațiunea din Irak, cu costuri politice resimțite ani la rând. Diferența este că Rumsfeld diviza aliații pentru o campanie, pe când actuala administrație pare dispusă să instituționalizeze diviziunea.

Inițiativa poate, fără îndoială, accelera dezvoltarea capacităților europene. Statele din nucleu, Germania cu ambiția declarată a celei mai puternice armate terestre din Europa, Polonia cu cel mai ambițios program de înzestrare de pe continent, nordicii cu experiența lor arctică și baltică, reprezintă o masă critică reală. Însă o diferențiere informală a influenței politice, prin participarea selectivă la elaborarea priorităților viitoare, produce o Alianță cu două cercuri: unul care decide și unul care execută. Un nou NATO cu responsabilități convenționale europene sporite poate deveni mai echilibrată, dar diferențierea persistentă între membri riscă să erodeze tocmai solidaritatea pe care se întemeiază descurajarea colectivă. Moscova nu are nevoie să spargă unitatea occidentală dacă aceasta se fragmentează singură, după criterii de performanță stabilite la Washington.

Marea Neagră, absentă de pe hartă

Pentru România, lecția Grupului Bergen este pe cât de incomodă, pe atât de limpede. Bucureștiul nu figurează nici printre invitați, nici, ceea ce este mai grav, printre excluderile care au stârnit proteste. Absența sa nu a fost remarcată pentru că nu era așteptată. Harta formatului acoperă arcul nordic, Marea Baltică și Europa Centrală, lăsând Marea Neagră, unde Rusia și-a testat în repetate rânduri limitele apărării aeriene românești, în afara cadrului în care se schițează viitoarea distribuție a responsabilităților. În 2003, România se număra printre favoriții „noii Europe”, iar Mihail Kogălniceanu devenea simbolul unei relații speciale cu Washingtonul. Două decenii mai târziu, după reducerea rotației trupelor americane din toamna lui 2025 și cu unul dintre cele mai mari deficite bugetare din Uniunea Europeană, criteriile lui Colby, cheltuieli rapid îndeplinite, scară militară, decizii practice, descriu exact distanța care separă Bucureștiul de nucleu.

Argumentele nu lipsesc, dar rămân în mare parte la stadiul de potențial. România găzduiește scutul antirachetă de la Deveselu, baza de la Mihail Kogălniceanu aflată în plin proces de extindere și controlează singura fațadă aliată cu adevărat semnificativă la Marea Neagră, după ce Turcia își urmează propriul calcul strategic. Bucureștiul a obținut peste 16 miliarde de euro prin instrumentul european SAFE, una dintre cele mai mari alocări din Uniune, sumă care ar putea finanța exact tipul de conversie pe care îl cere Washingtonul. Paradoxul este că aceeași perioadă a adus și anularea contractului pentru transportoarele Piranha 5, semnal contradictoriu pentru un stat care pretinde că dorește să fie tratat drept partener de prim rang. Într-un sistem în care Pentagonul evaluează aliații după rezultate, iar nu după intenții, fiecare program amânat sau abandonat devine un argument în dosarul celor care consideră flancul sudic o zonă de consum, iar nu de producție a securității. Polonia a înțeles această regulă cu un deceniu înainte și se află astăzi în sala de la Varșovia nu din motive sentimentale, ci pentru că a transformat bugetele în divizii.

Concluzia nu este una de resemnare, ci de calcul. În arhitectura NATO 3.0, locul la masă nu se obține prin declarații de loialitate, ci prin capabilități livrate, contracte finalizate și infrastructură operațională. Dacă flancul sudic al Alianței nu își produce propriul argument militar, el riscă să fie tratat drept periferie a unui proiect conceput în altă parte. Grupul Bergen nu a închis ușa României. A arătat doar, cu brutalitatea specifică administrației Trump, că ușa se deschide din interior, iar cheia nu se mai primește, ci se câștigă.