Final strălucitor de Festival: Klaus Mäkelä și jocul cu muzica
0În mijlocul orchestrei sale, Klaus Mäkelä pare un copil care se joacă: țopăie, se bucură, se zbuciumă, dansează, tot corpul în mișcare, pentru ca apoi să-și aranjeze haina și reverul, să așeze un aer de liniște asupra orchestrei și s-o ia de la început (cineva, nu spunem cine, va fi exclamat ireverențios la final: cervicala lui n-o avea nevoie de niște diclofenac?)
Dar dacă asta e o joacă, e cea mai frumoasă joacă din lume, iar Klaus Mäkelä e între cei norocoși, căci și-a găsit jocul, menirea: să scoți la suprafață toate straturile de sunet dintr-o partitură, să te joci cu aceste foițe translucide, să le dai drumul în lume, pe bucăți, pe șoapte, pe partide de instrumente, până ajungi la miezul dulce: fericirea noastră.
Dacă asta e o joacă, e cea mai frumoasă joacă din lume: jocul cu muzica – nu de-a muzica – astfel încât să iasă la iveală intențiile, notațiile, vocea, viața, vremea, peste timpuri, a compozitorilor. O continuă căutare, descoperire – și bucuria care vine cu asta. A lor, a instrumentiștilor, fiecare artist redutabil, a lui, a dirijorului acestuia de 29 de ani, un enfant terrible al artei dirijatului, a noastră, a privilegiaților care urmărim jocul și descoperim muzica.
Dacă asta e o joacă, e cea mai frumoasă joacă din lume.
E sentimentul cel mai pregnant pe care l-am avut în cele două seri cu Orchestra Regală Concertgebouw la București, în cadrul Festivalului Enescu. Închizând Festivalul, cum o face în mod tradițional, în calitate de mare orchestră a lumii, și deschizând porţi generoase către inimă, către prea-plin.
O joacă de copil mare, care știe cum să ajungă la noi și la orchestra care l-a ales prin vot să o călăuzească prin muzica lumii, vreme de zece ani întregi, din 2027 încolo, ca dirijor principal – și, pentru asta, directorul general al orchestrei, Dominik Winterling, a fost însărcinat să facă posibilă venirea lui Klaus Mäkelä la Amsterdam, în templul sunetului care e sala Concertgebouw.
[„Trebuie să ştiţi că membrii orchestrei aleg dirijorul şef... Iar la întrebarea de ce l-au ales pe Klaus Mäkelä, cred că răspunsul este foarte simplu: pentru că el reuşeşte să scoată ce e mai bun la repetiţiile cu orchestra, iar strategiile sale de lucru sunt excepţionale. Are foarte bune calităţi de conducător şi este un dirijor fantastic, nu există nicio îndoială în privinţa acestui lucru”, Dominik Winterling, intervievat de Ana Sireteanu]
Și cât de norocoși am fost noi toți la București – și unora le-a trecut deja prin cap să facă vacanțe la Amsterdam în timpul stagiunii. Vorba cuiva, nu spunem cine, tot la final de Festival: m-aș muta la Amsterdam fie și doar pentru a merge săptămânal la concertele Concertgebouw.
Până acolo însă, pe 20 și 21 septembrie, la București, a fost prea-plinul: cu Klaus Mäkelä la pupitru, Orchestra Regală Concertgebouw a cântat întâi Rendering, lucrarea imaginată de Luciano Berio pornind de la Simfonia a X-a, neterminată, a lui Schubert („O aiureală”, a șoptit un domn în urechea soției; și a mea, că era lângă, iar eu n-am fost de acord, dar pot să înțeleg, judecând după oftatul unora, că lucrarea a fost greu de digerat).
Seara a continuat însă cu Simfonia nr. 5 a lui Gustav Mahler, când am murit și am înviat – toți cei din sală, fără excepție – și am plecat acasă tulburați, euforici, entuziasmați, transfigurați, fiecare pe norișorul lui muzical.
Notam la câteva minute după: nu cred să fi trăit vreodată mai intens o simfonie, să fi fost mai investită în vreo lucrare muzicală precum am fost în seara lui 20 septembrie, la Sala Palatului, ascultând Mahler 5 tălmăcit de Orchestra Regală Concertgebouw și dirijorul Klaus Mäkelä.
La câteva zile distanță mă uit în spate și simt tot asta, intensitatea cu care am trăit această muzică. Și-l văd (și-l şi aud) pe domnul din față, muzician român care trăiește în străinătate și care vine din doi în doi ani în țară, la Festival, cum sare de pe scaun, ca un arc, și cum exclamă: „Fantastic! Fantastic!”.
Von Karajan va fi descris deja această stare: când asculți Simfonia nr. 5 de Mahler „uiți că timpul trece. O interpretare grozavă a simfoniei e o experiență transformatoare”.
Așa e, așa a fost: 70 de minute care au trecut într-o clipă, o viață nouă, magnetică de-a dreptul a acestei simfonii, trăită cu fiori, cu fluturi în cea de-a XXVII-a ediţie a Festivalului Enescu, a opta din viața subsemnatei.
O zi după, ne întoarcem tot cu inimile pline la Sala Palatului, știm ce ne așteaptă, și inimile dau să ne sară din piept, căci acești muzicieni ai lumii în frunte cu finlandezul Mäkelä cântă Rapsodia română nr. 1 a lui George Enescu, și rapsodia sună atât de nou, revelator, neaşteptat.
Magia Concertgebouw, din nou la lucru, și jocul dirijoral al lui Mäkelä dezvelesc straturile lucrării până la esență – și câte instrumente, sonorități, tăceri și apoi explozii! Mă întreb, ne întrebăm cu toţii: cum oare va fi lucrat Mäkelä în a-l înțelege pe Enescu? Căci dirijorul acesta, știm din interviuri, reconstituie metodic viața, opera unui compozitor atunci când studiază partitura: citește scrisori, documente, sondează în adâncuri viața celui pe care îl va dirija, la distanță de secole sau de decenii.
Iar noi simțim că Mäkelä și Orchestra Regală Concertgebouw l-au înțeles pe Enescu și ne-au propus Rapsodia într-o lectură nouă, în straturi și emoții parcă netrăite până acum – ce norocoși suntem.
Urmează concertul fin, catifelat, imaginat de Saint-Saëns în timpul unei călătorii în Egipt și supranumit chiar aşa, Egipteanul. Naratorul pe clape de pian al acestei istorii e pianistul francez de mare clasă, de mare modă, Jean-Yves Thibaudet. Un gentleman a la française care trece prin partitură cu finețe, delicatețe, ca și cum ai trece lama unui cuțit prin ceai fierbinte și apoi prin unt. E o broderie acest Concert nr. 5 pentru pian și orchestră de Camille Saint-Saëns, suntem de-acum dublu norocoși.
Și după pauză vine Le Sacre du printemps a lui Igor Stravinki, Ritualul primăvării, Sărbătoarea primăverii, o încercare pentru unii, un regal desăvârșit, mult-așteptat, pentru alții, când instrumentele se etalează strălucitor într-un balet care a stârnit scandal la premieră prin sonoritățile distincte, nefamiliare, prin dansul care a răsturnat tot ce se știa până atunci despre dans, dar care a devenit și a rămas legendă.
Și ca Orchestra Regală Concertgebouw să-ţi cânte Ritualul primăverii, ăsta da răsfăț: și subsemnata crede, din nou, că n-a auzit interpretare mai magnetică și mai intensă ca aceasta, un dans care adună din întunericul pădurii triburi, duhuri ancestrale, care se prind în hore, cântă, cer sacrificii umane și nu se potolesc până ce nu le primesc.
O muzică și o poveste particulare, aproape de nepovestit, ritualuri păgâne reduse la esență, un compozitor scandalos de original – o etalare a tuturor acestora în interpretarea Orchestrei Regale Concertgebouw și a unui dirijor care, iată, ne transportă într-o clipă în vremea unor istorii de la începutul timpului şi apoi la Paris, la început de secol XX, când are loc premiera lucrării și vine și Jandarmeria să potolească spiritele încinse de atâta muzică şi dans-atentat la tot ce se știa/scria până atunci.
[Despre reacţiile la premiera baletului Le Sacre du printemps de Igor Stravinski, la Théâtre des Champs-Elysées, la Paris, pe 29 mai 1913, sub bagheta lui Pierre Monteux și în coregrafia lui Vaslav Nijinski, Cristina Niculescu a scris pe larg, pe îndelete, în Historia din aprilie 2020, când ne luptam cu pandemia cu armele noastre: istorie, muzică, retrăit bucurii ştiute, descoperit istorii noi. Spicuim din aceste reacţii care fac parte şi ele din istoria baletului:
Camille Saint-Saëns, intrigat de sunetul fagotului, în registru foarte înalt, din debut: „Dacă ăsta e fagot, atunci eu sunt un babuin”.
O contesă respectabilă: „E prima oară în 60 de ani când sunt luată de proastă”.
Din culise, Nijinski îşi ţipa indicaţiile către dansatori, căci muzica era acoperită de vuietul din sală, iar Diaghilev cerea echipei tehnice să stingă și să aprindă lumina ca să liniștească publicul.
Criticii: „Niciodată cultul notei greșite nu a fost practicat cu atâta zel și furie”, Stravinski era numit „un om al peșterii în muzică”.
Puccini, la a doua reprezentaţie: „E lucrarea unui nebun”.
Stravinski însuşi: „Am văzut în imaginaţie un ritual păgân solemn: bătrâni înţelepţi, așezaţi în cerc, privind o fată tânără care dansează până la epuizarea morţii. Un sacrificiu pentru zeul primăverii”. Subtitlul lucrării e, de altfel, grăitor: „Scene din Rusia păgână”].
Şi tot istoria adună lucrurile în chip neaşteptat: Igor Stravinski și-a dirijat prima oară lucrarea proprie în versiune concertantă, în 1926, chiar la pupitrul Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam – şi chiar orchestra aceasta ne oferă, 99 de ani mai târziu, la Bucureşti, Ritualul primăverii al lui Stravinski în cadrul Festivalului Enescu.
Încă o dată: ce bucurie şi ce privilegiu!
Aşa trăim noi finalul ediţiei XXVII a Festivalului Enescu – şi, în faţa Sălii Palatului, atunci când totul se va fi încheiat, parcă nimeni nu se-ndură să plece: se stă pe trepte, se râde, se gesticulează, se fac fotografii cu „the original superstars”, Bach, Mozart, Wagner, Liszt, Enescu..., se face tot ce se poate pentru a alunga valul de tristeţe, nostalgie, coborât subit asupra noastră.
„Ce frumos a fost Festivalul!”, auzi în stânga, în dreapta, „Ei, au mai fost şi altele...”, auzi şi completările, dar şi continuarea entuziastă, în chip de concluzie: „Da, dar ce frumos a fost acum!”.
A fost, a fost – şi ce bine că a fost. Şi, cu fiecare zi care trece, ne apropiem de următoarea ediţie. Şi tot vocea lui Daniel Barenboim ne răsună în minte: „Festivalul Enescu, în veci!”
Se încarcă comentariile...
