Demnitatea reprezentării. România în fruntea UNESCO

Pe 7 noiembrie 2023, la Paris, în deschiderea celei de-a 42-a sesiuni a Conferinței Generale a UNESCO, toate cele 194 de state membre au rostit același nume. Simona-Mirela Miculescu, ambasadorul României, era aleasă, prin vot unanim, Președinta forului suprem al organizației, pentru o perioadă de doi ani (2023–2025).

FOTO UNESCO.org

A fost un moment istoric: pentru prima dată în aproape șapte decenii de apartenență a României la UNESCO, țara noastră prezida un organ de conducere al organizației. Totodată, Simona-Mirela Miculescu devenea prima femeie diplomat român și a cincea femeie din istoria UNESCO care prelua această poziție.

Trebuie spus, fără ezitare, că acest vot a fost, în același timp, o reușită personală a Simonei-Mirela Miculescu – pentru și în numele României –, dar și o demonstrație de profesionalism, respect și credibilitate, care a onorat țara noastră mai mult decât orice discurs festiv. Într-o lume în care diplomația se confundă tot mai des cu imaginea, un diplomat român readucea în prim-plan echilibrul, competența și eleganța intelectuală.

A fost o alegere care spune ceva esențial despre demnitatea reprezentării. Simona-Mirela Miculescu a demonstrat că poți avea autoritate și poți fi ascultat fără să cauți centrul scenei. Ambasadorul Miculescu nu practică nici diplomația tăcerii, nici pe cea a stridenței, ci diplomația măsurii – acea artă rară de a vorbi limpede, de a asculta cu atenție, de a acționa cu discernământ și de a construi punți în loc de ziduri. Aceasta este, de fapt, esența profesiei sale și semnul distinctiv al unei cariere care a traversat, cu aceeași eleganță, toate treptele reprezentării: purtător de cuvânt al Ministerului de Externe, consilier prezidențial, ambasador al României la ONU și la UNESCO, înalt funcționar al Națiunilor Unite și diplomat al echilibrului în Balcanii de Vest.

Îmi amintesc o scenă care spune mai mult decât orice portret oficial. După o reuniune a Conferinței Generale, am însoțit-o pe Simona Miculescu pe coridoarele lungi ale sediului UNESCO. Clădirea e vastă, dar în acea zi drumul până la ieșire a părut mai lung decât de obicei. La fiecare pas, cineva o saluta: ambasadori, funcționari, membri ai Secretariatului UNESCO, personal administrativ. Fiecare dorea să-i spună un cuvânt de apreciere pentru intervențiile din acea zi sau pentru o reușită recentă. Iar domnia sa, cu aceeași calmă curtenie, se oprea, asculta, răspundea, adesea cu o remarcă precisă, personalizată. Acolo, pe acele coridoare, am văzut concret ceea ce înseamnă prestigiul construit pe competență și respect, nu pe putere formală.

România a avut, de-a lungul timpului, ambasadori de excepție la UNESCO. Nicolae Manolescu, marele critic și istoric literar, a adus eleganța spiritului umanist și a promovat ideea de cultură ca patrimoniu viu. Adrian Cioroianu, istoric și profesor, a continuat această linie printr-o prezență intelectuală modernă, conectată la generațiile tinere. Iar Simona-Mirela Miculescu a dus mai departe această tradiție, transformând-o într-o oportunitate unică pentru România – preluarea președinției Conferinței Generale a UNESCO, cea mai înaltă poziție de reprezentare a țării noastre în această instituție globală.

În acești doi ani (2023–2025), UNESCO a fost condusă de trei femei remarcabile – Audrey Azoulay, Director General; Vera El-Khoury Lacoeuilhe, Președinta Consiliului Executiv; și Simona-Mirela Miculescu, Președinta Conferinței Generale. Această triadă nu a început de la zero, ci a continuat o tradiție de leadership feminin inaugurată de Irina Bokova, Director General între 2009 și 2017 – o prietenă a României și una dintre cele mai respectate figuri din istoria UNESCO. Sub această succesiune de viziuni, organizația și-a păstrat coerența și a demonstrat că poate fi, prin dialog și luciditate, un spațiu al echilibrului global, într-o lume în care dezechilibrul a devenit constanta.

Dar ceea ce diferențiază mandatul Simonei-Mirela Miculescu este viziunea concretă și generativă. A înțeles că o instituție nu trăiește doar prin decizii, ci și prin memorie, și a făcut posibil, prin mobilizarea partenerilor internaționali, cel mai amplu program de digitalizare din istoria UNESCO – o contribuție de 6 milioane de dolari, oferită de Sharjah Book Authority (Emiratele Arabe Unite), pentru a transforma arhiva organizației într-un patrimoniu digital accesibil lumii întregi. În contextul în care doar 5% din arhivele UNESCO erau digitalizate, acest proiect a devenit un act de salvare a memoriei intelectuale a umanității.

Vor fi restaurate și digitizate peste 2,5 milioane de pagini de documente, 165.000 de fotografii și mii de ore de înregistrări audio și video. Printre acestea se numără și celebrul dialog epistolar dintre Albert Einstein și Sigmund Freud, purtat în 1932 sub egida Societății Națiunilor, o reflecție de o forță intelectuală rară asupra cauzelor războiului și posibilității păcii durabile. Einstein invoca puterea rațiunii și a educației ca antidot la instinctul violenței, iar Freud răspundea că doar civilizația poate transforma pulsiunea distructivă în creație. UNESCO avea să considere, mai târziu, acest schimb de idei ca pe un act fondator al propriei sale misiuni: pacea prin cunoaștere și cultură.

În aceleași cercuri intelectuale ale anilor 1920 și 1930 se afla și Martha Bibescu, prezentă în Comitetul Internațional pentru Cooperare Intelectuală al Societății Națiunilor, alături de Henri Bergson, Albert Einstein și Paul Valéry, pledând, încă de atunci, pentru pace prin educație și cultură. Alături de ea, cu siguranță, vor fi regăsite și alte nume românești pe care, la București, de multe ori le uităm cu prea multă ușurință.

Prin acest proiect – sau, mai exact, prin viziunea și eforturile Simonei-Mirela Miculescu – România a devenit parte activă la restituirea memoriei umanității. Ceea ce fusese, vreme de decenii, o arhivă inaccesibilă se transformă astăzi într-un laborator al cunoașterii universale, unde trecutul și prezentul dialoghează sub semnul rațiunii și al culturii. Este, în același timp, un gest de modernitate și o formă de recunoștință față de istorie, prin care o instituție globală precum UNESCO își redescoperă propria identitate fondatoare.

Așa cum spunea însăși Simona-Mirela Miculescu: „Natura și moștenirea noastră intelectuală sunt cele mai valoroase bunuri ale umanității. Sunt pașapoartele noastre către un viitor sustenabil. Dacă ele dispar, dispărem și noi.” Iar de Ziua Internațională a Educației, în 2025, adăuga – evocându-l pe Aristotel – că „a educa mintea fără a educa inima nu înseamnă deloc educație”. În aceste cuvinte se regăsește întreaga sa viziune: un apel la o alianță între rațiune și conștiință, între știință, etică și cultură.

Într-un alt registru, îmi amintesc un alt simbol al acestei participări culturale românești pe scena diplomatică globală: vasul de Cucuteni, una dintre cele mai vechi piese din colecția UNESCO, datând de peste cinci milenii și oferită de România, în 1971 – în anul în care Ministerul Educației era condus de marele profesor și diplomat Mircea Malița. Am văzut pentru prima dată vasul de la Cucuteni în 2007, expus la etajul 6, în apropierea biroului Directorului General de la acea vreme, Koïchiro Matsuura. L-am regăsit, săptămâna trecută, în biroul Președintei Conferinței Generale, restaurat cu grija și implicarea directă ale Simonei-Mirela Miculescu și ale altor români de excepție, despre care presa sau politicienii nu au timp să vorbească. Acel vas nu mai este doar un artefact, ci o metaforă: civilizațiile dispar, dar spiritul creației rămâne, dacă cineva îl readuce la lumină. În jurul acelui obiect – privit de sute de ambasadori și delegați din întreaga lume – România a devenit, fără ostentație, prezentă prin cultură.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără un tip special de înțelegere a diplomației. Simona-Mirela Miculescu aparține unei școli rare, aproape uitate, a diplomației ca artă a simțurilor: istorice, culturale, juridice, morale, estetice și, mai ales, umane. A ști să asculți e un simț. A ști când să vorbești – altul. A ști să acționezi, să întârzii un gest sau să-l grăbești – de asemenea, o calitate aparte. A ști să recunoști în cultura altuia o formă de demnitate egală cu a ta – încă un simț, pe care puțini au înțeles să-l cultive, prin educație și toleranță. Această măiestrie a simțurilor face diferența dintre un diplomat „funcționar” și un diplomat de excepție.

Simona-Mirela Miculescu – în mod evident – deține și utilizează cu naturalețe toate aceste „simțuri diplomatice”. De-a lungul timpului, numeroși șefi de stat și de guvern, miniștri, ambasadori, intelectuali de renume mondial s-au adresat plenului Conferinței Generale a UNESCO, conferind greutate simbolică și culturală prezenței lor. România a avut, la rândul ei, oportunități de a face acest gest cu încărcătură aparte; din păcate, uneori ele au fost ratate. În schimb, vocea Simonei-Mirela Miculescu s-a auzit clar, cu o profunzime intelectuală și o forță etică remarcabile.

Pe 23 octombrie 2025, la Paris, în Sala 1 a UNESCO, va avea loc concertul „The Soul of Romania: Celebrating Together the Cultural Heritage” – un eveniment organizat sub egida Președinției Conferinței Generale. Va fi o seară românească în inima lumii, o sinteză între artă și diplomație, între identitate și universalitate. Pentru România, acest moment nu e doar un apogeu simbolic al celor doi ani de mandat în fruntea UNESCO, ci dovada că, atunci când îți reprezinți țara cu inteligență, lumea te ascultă. Știu că la acest eveniment vor participa mulți români inimoși, tineri și mai puțin tineri, care vor vibra la fiecare notă muzicală purtând ecoul românismului autentic – cel care nu se afirmă prin lozinci, ci prin sensibilitate, inteligență și respect față de lume – și care vor juca rolul de „gazde bune” pentru invitații din întreaga lume.

În final, poate că aceasta este adevărata lecție a mandatului Simonei-Mirela Miculescu: că diplomația nu e doar o profesie, ci o formă de cultură a spiritului. Ea nu înseamnă absența conflictului, ci măiestria echilibrului. Nu înseamnă tăcere, ci forța de a vorbi cu sens. Nu înseamnă să te impui, ci să convingi prin claritate și calm. În acești doi ani, prin Simona-Mirela Miculescu, România a arătat că poate fi prezentă acolo unde se decide viitorul culturii, al educației și al păcii – nu prin zgomot, ci prin rafinamentul convingerii. Iar acest rafinament, odată dovedit, nu se mai pierde.

*     *    *

Evident, mandatul de doi ani al Ambasadorului Simona-Mirela Miculescu în fruntea UNESCO a fost mult mai bogat și mai complex decât aș putea eu cuprinde într-un singur editorial.

Peste doar două săptămâni, la Samarkand (Uzbekistan), acolo unde se va desfășura cea de-a 43-a sesiune a Conferinței Generale a UNESCO (30 octombrie – 13 noiembrie 2025), Simona-Mirela Miculescu va preda ștafeta succesorului său – ambasadorul Khondker M. Talha, reprezentantul Bangladeshului. Va fi un moment simbolic, nu doar de tranziție instituțională, ci și de continuitate a unei misiuni nobile: aceea de a construi pacea în mintea oamenilor, prin educație, știință și cultură.

Sunt convins că, la Samarkand, vom auzi numeroase delegații naționale și reprezentanți ai organizațiilor partenere vorbind despre realizările Ambasadorului Simona-Mirela Miculescu în fruntea Conferinței Generale a UNESCO. Sper ca despre această reușită a diplomației românești să se vorbească mai mult – în lunile și anii care vor urma – și la noi, în România, nu doar pentru a cinsti un moment de excepție, ci și pentru a oferi noilor generații de diplomați și oameni politici posibilitatea de a învăța de la cei care au performat cu adevărat în acest domeniu. De altfel, cei care vor să afle mai multe despre munca de doi ani în fruntea Conferinței Generale UNESCO o pot face și acum, consultând pagina oficială a UNESCO: https://www.unesco.org/en/general-conference/42/president.

Sunt, de asemenea, convins că Excelența Sa, doamna Ambasador Simona-Mirela Miculescu, va publica, la momentul potrivit, o serie de reflecții și documente care se vor adăuga capitalului intelectual și simbolic al diplomației românești, îmbogățind arhiva noastră de memorie instituțională și umană.