Modernizarea României - subiectul care lipsește în campania electorală
0Periodic, întâlnim în discursul public, în principal al politicienilor, referiri la nevoia de modernizare a României. La prima vedere, este un lucru pozitiv, cu excepția situațiilor în care vorbitorul: (a) folosește tema strict politicianist, fără intenții serioase, sau (b) urmărește sincer progresul țării sale, dar nu știe cum să o facă.
Iată de ce poate ar fi util, mai ales în contextul electoral în care ne aflăm, să vedem ce înseamnă „modernizare” și cum am putea ajunge să punem România pe o orbită de dezvoltare sustenabilă.
Teoriile privind „modernizarea” sau „dezvoltarea” sunt atât de multe încât chiar și o simplă trecere în revistă ale principalelor școli de gândire ar fi imposibilă în cadrul unui articol de 1700 de cuvinte. În marea lor majoritate, aceste teorii par a fi atributul celor care stăpânesc domeniile economico-financiare, un fel de „limbă străină” pe care o pot vorbi foarte puțini. Totuși, după cum omenirea ultimilor 150 de ani a fost supusă celor mai complicate și frecvente crize economice, se poate desprinde ideea că această „limbă” nu-i chiar prietenoasă nici măcar cu cei care pretind că o cunosc.
Tocmai de aceea, am să încerc să abordez cât se poate de simplu această temă.
În primul rând, termenul „modernitate” înseamnă lucruri diferite pentru țări diferite, iar în interiorul aceluiași stat putem avea, de asemenea, perspective diferite. Astfel, dacă pentru România modern ar fi, spre exemplu, să avem acces la o serie de informații și servicii publice în format electronic, pentru multe state europene, acest lucru este deja realitate. Prin urmare, pentru acestea din urmă, modernitate poate însemna creșterea capacității de gândire analitică a tinerilor, pentru a putea face față unei economii a viitorului tot mai complexă, bazată pe culegerea și procesarea a miliarde de date – Inteligență Artificială. În cazul celor de vârsta a treia, modernitatea ar putea să însemne, în unele țări, accesul la condiții decente de viață (o pensie decentă, o locuință sigură, conectată la utilități, acces la servicii medicale de bază), în timp ce în altele, îmbătrânirea activă, evitarea izolării și tratarea bolilor asociate cu longevitatea pot reprezenta principalele teme pe agenda publică.
Modernitatea este asociată în primul rând cu capacitatea unei țări să înțeleagă stadiul în care se află, contextul în care evoluează și care ar putea fi cea mai potrivită cale de a face un salt în viitor, care să cuprindă întreaga populație, și nu să investească în unii („specialii”) în detrimentul altora.
Cu alte cuvinte, modernitatea este ceea ce ar fi optim și dezirabil pentru o țară să se întâmple pe termen mediu și lung. Pentru asta este nevoie de o serie de capabilități (analiză, acces la resurse, planificare, dialog și coeziune socială, implementare etc.) care să se deruleze într-un context de securitate și stabilitate.
Chiar dacă pare abstract și complicat, NU există țară avansată care să nu fi trecut prin acest proces continuu de evaluare și reevaluare a fiecărei componente importante din viața unei comunități sau din diferite domenii de activitate.
Ce facem noi? Destul de multe, dacă vrem să fim sinceri cu noi, dar nu întotdeauna atât de multe câte ar fi trebuit pentru a menține un ritm suficient de dinamic de dezvoltare, în raport cu alte state occidentale. Este adevărat, am plecat, în 1990, cu decalaje istorice semnificative, dar, chiar și așa, România a evoluat foarte mult în ultimele trei decenii și jumătate. Indiferent dacă ne uităm la parametrii economici sau la viața de zi cu zi a cetățenilor, toate ne arată progresul înregistrat. Abordarea comparativă ne indică, însă, și întârzierile în dezvoltare.
În foarte puține momente am lucrat la potențialul nostru maxim. Am risipit și risipim în continuare foarte mult. În primul rând, risipim resursa umană de calitate. De exemplu, când ai peste 5 milioane de români care trăiesc în afara granițelor României, mulți dintre ei (peste 1,5 milioane) cu un nivel de educație foarte ridicat, este complicat să nu admiți că nu am fost capabili să folosim cea mai importantă resursă a oricărui popor: resursa umană. Nu am fost interesați niciodată să aflăm, într-o manieră serioasă, științifică, de ce au plecat acești oameni. Am făcut și facem presupuneri, folosind uneori argumente politice, sub forma „tăblițelor suedeze” sau a sloganurilor de sorginte nazistă: „ciuma roșie”, „ciuma galbenă” etc. Prin urmare, nu știm nici azi care sunt cauzele acestei risipe, cum putem să corectăm și ce ar însemna o relație „modernă” a Patriei Mamă cu diaspora sa. Îi lăsăm pe politicienii extremiști („de rit nou”) să alerge pe tot terenul și să recite texte legionaro-naziste, redactate prin fostele redacții Sputnik, prorocind disoluția socială.
Am risipit încrederea cetățenilor în Stat și în instituțiile Statului Român, în special prin „privatizarea funcției publice”, pe bază de algoritm politic. Distribuirea funcțiilor publice, la nivelul central și local, pe bază de liste de partid a distorsionat semnificația conceptului de „instituție publică”, gândită în sensul „serviciului în interes public”, în antiteză cu „serviciul în interes de partid sau de grup”. Subordonate partidului, instituțiile publice au fost deturnate de la scopul lor inițial și au piedut din capacitatea de a servi comunitatea. De aici, inevitabil, a apărut și această ruptură gravă dintre Stat și cetățeni, în care instituții precum Parlamentul României sau Guvernul sunt cotate la un nivel de încredere de sub 15%. De cealaltă parte, în instituțiile mai puțin afectate de politică (Biserică, Armata Română, Pompierii, SMURD), „serviciul public” prestat este mult mai bine perceput în mentalul colectiv, de unde și niveluri de încredere mult mai ridicate, pentru aceste instituții.
De aici rezidă cel mai mare risc. Pe hârtie, România are tot ceea ce-i trebuie să lucreze în interesul oamenilor, pentru o viață mai bună a cetățenilor săi. În practică, se discută din ce în ce mai mult despre existența unor monopoluri de grup, în interesul membrilor grupului, sau despre zone lăsate libere, negestionate, prin simpla incompetență a „gestionarilor” publici. Când aceste patologii devin dominante, omul de bun simț, cinstit, muncitor este puternic obstrucționat de mediul politico-administrativ viciat, iar construcția statală nu numai că nu se modernizează, ci se șubrezește.
Să începem cu ceva simplu: „acces liber la justiție”. Acest subiect a devenit monopolul celor care au bani pentru a angaja avocați „imaginativi” și bine conectați la judecători. Și așa, multe decizii „definitive și irevocabile” devin „revocabile” sau un proces care ar trebui să fie finalizat în 1-2 ani durează 20 de ani, suficient de mult cât să uite toți de speța respectivă, iar inculpatul să fie liber, prin prescrierea faptelor, sau blocat („politic”) până când condamnarea pentru „fapta care nu există” nu se mai impune. Prin urmare, se pierde încrederea unei bune părți a populației în ideea că dreptatea ar mai fi un „bun public”, accesibil tuturor, iar Justiția, în ansamblul său, ar fi gardianul acestei dreptăți.
Să continuăm cu „dreptul la educație”. Educația a făcut și ea – sectorial – progrese mari, dar a și lăsat în urmă sute de mii de copii, pentru care nu s-au găsit resursele necesare pentru a fi educați la un nivel minim acceptabil, pentru a face față provocărilor vieții de adult. Educația a rămas, pentru câteva decenii, ancorată în sforile încâlcite ale politicului și ale mediocrității. Astăzi, plătim factura „lipsei de standarde” din perioada 1990-2008, interval în care au fost eliberate peste 500.000 de diplome unor persoane slab pregătite, atât în universitățile private, cât și în instituții publice. Mulți dintre acești „absolvenți” sunt astăzi responsabili de „treburile statului” și îi găsim de la Parlamentul European până la primăriile de comune. Evident, îi întâlnim și în scoli, în poliție, justiție, sistemul medical, mass-media etc.
Dar orice domeniu am analiza, ajungem în fața acelorași probleme: avem progrese, față de 1989, dar ele au fost puternic limitate de politizare, mediocritate, subordonarea instrumentelor statului în beneficiul unor grupuri, lipsă de asumare etc. „Standardul”, „dreptatea”, „datoria”, „profesionalismul” devin teme secundare, accesate cel mult în timpul campaniilor electorale.
Istoria, mai veche sau mai recentă, ne demonstrează că ignoranța a câștigat numai punctual și, chiar și în astfel de situații, a adus beneficii numai pe termen scurt, pe când competiția liberă de idei și proiecte a pus bazele marilor națiuni. Dar politicienii vorbesc foarte rar despre competiție, despre transparență, despre meritocrație, despre aplicarea legii, despre limitarea „drepturilor fără drepturi”, iar uneori se feresc de aceste teme chiar și înainte de alegeri.
Iată de ce, discuția despre modernizare nu poate fi aruncată în derizoriu, mai ales într-un an electoral. România va putea privi spre viitor, cu încredere, numai dacă va reuși să redescopere valoarea, norma, fără să le absolutizeze și fără să le ignore. Politicul trebuie respectat pentru ceea ce poate face într-o democrație, atât timp cât contribuie la echilibrul dintre instituțiile care alcătuiesc arhitectura Statului. Experimentarea excesului devine contraproductivă pentru politicienii serioși / tradiționali, inclusiv prin slăbirea politicului însuși, în forma sa moderată, și înlocuirea lui cu alți politicieni pentru care excesul este o vocație. Toți visăm la o politică perfectă, dar care nu există, prin urmare înțelept ar fi să definim politica rațională, care să permită progresul. În același timp, este evident că putem avea politicieni și președinți de țară fără o educație formală solidă, dar asta nu înseamnă că acesta este standardul. Evident că putem avea politicieni din toate păturile socio-economice, dar când se ajunge sub un nivel critic al minimei competențe, instituțiile politice pe care aceștia le vor popula nu vor mai funcționa, se vor gripa. Așa cum și dreptul la informație și libertatea de opinie se gripează în nămolul finanțărilor subterane, care funcționează de ceva timp în presa din România, dar și din alte țări.
Am spus în debutul acestui articol că discuția despre modernizare este una complicată. Cu toate acestea, nu trebuie să fii doctor în economie pentru a participa la modernizarea unei țări, dar trebuie totuși să ai un nivel destul de ridicat de educație și o arhitectură etică solidă pentru a prezenta garanții că, în eventualitatea ocupării unei funcții publice, vei avea claritatea intelectuală și valorile morale necesare pentru a lucra în beneficiul țării tale, nu împotriva ei.
Mai este nevoie de o masă critică, de atitudine, de asumare, de implicare, de participare publică și politică.
Altfel, o să lăsăm o mână de indivizi să concentreze toată puterea politico-financiară de care au nevoie pentru a contura o majoritate, ale căror „standarde” vor fi consfințite prin vot, despre care Curtea Constituțională va opina că sunt „constituționale” deoarece „plenul este suveran”.
Text publicat initial in www.revistacultura.ro
Se încarcă comentariile...
