China, noua seducție a autoritarismului. Beijingul vrea să exporte indiferența față de comunism și să importe tăcerea Europei

În dimineața zilei de 5 iunie 1989, pe un bulevard din Beijing, un bărbat necunoscut, îmbrăcat într-o cămașă albă și ținând două sacoșe în mâini, s-a așezat în fața unei coloane de tancuri.

Când primul blindat a încercat să îl ocolească, bărbatul i-a blocat din nou drumul. Imaginea avea să devină unul dintre cele mai puternice simboluri ale rezistenței individuale în fața tiraniei. Cu numai o noapte înainte, regimul comunist chinez își trimisese armata împotriva propriilor cetățeni, reprimând în sânge protestele pentru libertate și democrație din Piața Tiananmen și din împrejurimile sale. Sute, posibil mii de oameni au fost uciși, iar adevărul despre masacru a devenit unul dintre cele mai cenzurate capitole ale istoriei Chinei.[1] Treizeci și șapte de ani mai târziu, tancurile au fost înlocuite în mare parte de algoritmi, supraveghere digitală și un aparat de control politic perfecționat sub Xi Jinping, în special în ultimul deceniu. China a devenit o superputere tehnologică și economică, dar Partidul Comunist și-a păstrat monopolul asupra puterii, consolidându-și capacitatea de a reprima disidența.[2] Ceea ce s-a schimbat radical nu este natura autoritară a regimului, ci sofisticarea instrumentelor sale de control și capacitatea de a-și proiecta în exterior o imagine seducătoare de modernitate și prosperitate.

Există un paradox tot mai periculos în relația Europei cu China. În timp ce regimul de la Beijing devine tot mai agresiv în reprimarea libertăților fundamentale, în persecutarea minorităților și în intimidarea democrațiilor occidentale, imaginea Chinei în societățile europene devine tot mai atrăgătoare. Cu cât Partidul Comunist Chinez își consolidează controlul asupra propriei societăți, cu atât China pare să câștige teren în imaginarul public european ca simbol al modernității, prosperității și progresului tehnologic.

Acesta este unul dintre cele mai importante paradoxuri geopolitice ale prezentului. Și, probabil, unul dintre cele mai insuficient înțelese. În Europa Centrală și de Est asistăm la o schimbare profundă a modului în care China este percepută. Pentru o parte a opiniei publice, China nu mai înseamnă comunism, represiune, cenzură sau persecuția minorităților. China înseamnă automobile electrice accesibile, telefoane performante, gadgeturi spectaculoase, infrastructură, inteligență artificială și oportunități economice.

Apare tot mai frecvent ideea că Beijingul ar putea deveni noul centru al lumii, o nouă Americă, mai eficientă, mai pragmatică și mai capabilă să livreze prosperitate. Această transformare de percepție devine o vulnerabilitate strategică atunci când admirația pentru produsele unei țări se transformă în indulgență față de regimul său politic. China nu are nevoie ca europenii să devină comuniști. Are nevoie ca europenilor să nu le mai pese că este condusă de o dictatură comunistă. Aceasta este, în esență, marea provocare pe care Beijingul o adresează democrațiilor europene.

Noua ofensivă de influență: automobile, influenceri, tehnologie și diplomația seducției

China și-a schimbat instrumentele de proiecție a influenței. Dacă regimurile comuniste din secolul trecut încercau să exporte o ideologie, Beijingul contemporan exportă mai ales imaginea unei civilizații tehnologice superioare, a unei economii imbatabile și a unui model de dezvoltare care ar putea funcționa fără libertate politică. Automobilele electrice ieftine, platformele digitale, produsele electronice, delegațiile economice, vizitele organizate pentru jurnaliști și influenceri, promovarea turistică și extinderea conectivității aeriene contribuie la această nouă prezență chineză în Europa.

Astăzi, vedete românești și europene, influenceri, artiști, oameni de televiziune și jurnaliști, figuri publice care se bucură de credibilitate și de audiențe importante, devin tot mai frecvent vectori ai promovării imaginii Chinei. Săptămână de săptămână, publicul european descoperă, prin intermediul acestora, excursii spectaculoase, destinații exotice, experiențe culinare, infrastructuri impresionante, dispozitive inteligente și inovații tehnologice. În aparență, sunt simple relatări turistice, culturale sau comerciale. În realitate, atunci când asemenea conținuturi fac parte din campanii de influență, ele pot transmite un mesaj implicit, profund incomplet și înșelător: imaginea unei Chine moderne, prospere, eficiente și admirabile, din care realitatea politică este sistematic eliminată. O Chină fără represiune, fără cenzură, fără persecuția minorităților, fără supraveghere generalizată și fără prizonieri politici. O Chină în care nu se vorbește despre absența alegerilor libere și competitive, a pluralismului politic, a presei independente și a libertăților civile fundamentale. Spune cineva de zecile de milioane de deținuți judecați și condamnați fără drepturi? Spune cineva de milioanele de uiguri, tibetani, mongoli, adepți ai sectelor religioase precum Falun Gong, marginalizați și persecutați? Evident, nu. Nu este necesar ca acești promotori să susțină explicit Partidul Comunist Chinez. Este suficient ca prezentarea selectivă a realității să transforme un regim autoritar într-un model de succes lipsit de contradicții. Cea mai eficientă propagandă nu este întotdeauna cea care minte direct, ci aceea care arată doar ceea ce îi convine și ascunde tot ceea ce ar putea compromite imaginea pe care dorește să o construiască.

România nu este o excepție. Inaugurarea unei legături aeriene directe între București și Beijing, intensificarea contactelor economice și interesul pentru tehnologia chineză ilustrează o apropiere care poate avea beneficii comerciale reale, dar care trebuie înțeleasă și în contextul competiției geopolitice.[3] Nu orice automobil chinezesc reprezintă o amenințare. Nu orice călătorie la Beijing este o operațiune de influență. Nu orice schimb comercial ascunde o intenție politică. Dar ar fi naiv să ignorăm modul în care un regim autoritar poate utiliza oportunitățile economice, relațiile instituționale, promovarea mediatică și dependențele tehnologice pentru a-și extinde influența politică. Aici se află diferența fundamentală dintre soft power, puterea legitimă de atracție a unei țări, și sharp power, capacitatea unui regim autoritar de a manipula, coopta sau intimida societățile deschise.[4]

Obiectivul nu este neapărat ca europenii să admire Partidul Comunist Chinez. Este suficient să devină indiferenți față de ceea ce face acesta. Indiferența este o victorie politică mult mai subtilă decât propaganda. Ea nu cere adeziune, ci absența reacției. Nu solicită sprijin pentru represiune, ci tăcere în fața ei.

Studiile despre influența autoritară evidențiază faptul că societățile democratice pot deveni vulnerabile nu doar prin acțiuni directe de propagandă, ci și prin relații economice opace, autocenzură instituțională, manipularea mediului informațional și compromiterea independenței unor organizații sau instituții.[5]

Articolul 63. Când o dictatură pretinde dreptul de a-i urmări pe oameni dincolo de propriile granițe

În timp ce China își promovează imaginea unei puteri tehnologice moderne, regimul comunist continuă o politică sistematică de control asupra identităților culturale, religioase și etnice.

La 12 martie 2026, China a adoptat Legea privind promovarea unității și progresului etnic, intrată în vigoare la 1 iulie. Sub aparența unui proiect de coeziune națională, aceasta consolidează cadrul juridic al asimilării culturale a tibetanilor, uigurilor, mongolilor și altor comunități minoritare.[6] Limbile minoritare sunt împinse într-un rol secundar în educație și în viața publică, în timp ce identitatea națională definită de stat și utilizarea limbii mandarine sunt privilegiate. Activitățile culturale, religioase sau politice pot deveni obiectul sancțiunilor atunci când autoritățile le interpretează drept amenințări la adresa unității naționale.[7]

Dar prevederea cea mai gravă a acestei legi, din perspectiva securității democrațiilor occidentale, este Articolul 63.

Acesta stabilește că organizațiile și persoanele aflate în afara teritoriului Republicii Populare Chineze care desfășoară activități considerate ca subminând unitatea și progresul etnic sau promovând separatismul etnic pot fi trase la răspundere juridică de către statul chinez. Nu este o interpretare alarmistă a unor observatori occidentali. Existența și formularea acestei prevederi au fost confirmate inclusiv de autoritățile chineze, care îi apără legitimitatea.[8] Să înțelegem exact gravitatea acestei pretenții. Beijingul revendică posibilitatea de a sancționa persoane și organizații din alte țări pentru activități desfășurate în afara Chinei, pe care le consideră contrare propriei sale definiții a unității etnice. Aceasta este o amenințare directă la adresa libertății de exprimare, a libertății de asociere și a protecției persoanelor persecutate politic. Un activist tibetan stabilit la Paris, un cercetător european care documentează persecuția uigurilor, o organizație neguvernamentală din Berlin sau un parlamentar din București care critică politicile de asimilare ale Beijingului ar putea deveni, în interpretarea autorităților chineze, persoane care subminează unitatea etnică a Chinei. Prevederea nu înseamnă că Beijingul dobândește legal dreptul de a efectua operațiuni coercitive pe teritoriul altor state. Dar creează un instrument juridic intern care poate fi utilizat pentru intimidare, urmărire penală, presiuni asupra familiilor și alte forme de represiune transnațională.[9]

Să ne imaginăm o situație inversă. Cum ar reacționa lumea dacă Statele Unite ar adopta o lege prin care ar pretinde dreptul de a urmări juridic cetățeni români, francezi sau germani pentru că denunță discriminarea comunităților afro-americane ori nedreptățile istorice suferite de populațiile indigene americane?

Ar fi un scandal internațional. Am vorbi despre o pretenție inacceptabilă de extindere a jurisdicției unui stat asupra libertății de exprimare din alte democrații. De ce ar trebui să acceptăm o asemenea logică atunci când vine din partea Chinei? Pentru România, această discuție are și o dimensiune istorică tulburătoare. Regimul comunist de la București nu s-a mulțumit să își persecute adversarii în interiorul țării. Securitatea a organizat operațiuni de intimidare, răpire și violență împotriva opozanților aflați în exil, inclusiv atentate și tentative de asasinat în Occident. Cazurile disidenților români urmăriți în Franța și în alte state europene demonstrează până unde poate ajunge un regim totalitar atunci când consideră că adversarii săi nu au dreptul la protecție nici măcar după ce părăsesc țara. Unul dintre cele mai grave exemple este atentatul cu bombă din 21 februarie 1981 împotriva sediului Radio Europa Liberă de la München. Documentele fostelor servicii secrete comuniste au indicat implicarea regimului Ceaușescu în comandarea atacului, pus în practică prin rețeaua teroristului Carlos. Explozia a provocat răniți și distrugeri importante la sediul postului de radio.[10]

Nu afirm că Articolul 63 echivalează automat cu asemenea operațiuni. Dar logica politică este profund asemănătoare: un regim autoritar consideră că autoritatea sa asupra celor pe care îi declară adversari nu se oprește la frontierele naționale. Aceasta este mentalitatea totalitară pe care Europa a cunoscut-o și pe care nu are dreptul să o uite.

Parlamentul European a condamnat legea. Urmează testul voinței politice

Instituțiile europene nu au rămas indiferente. La 30 aprilie 2026, Parlamentul European a adoptat, cu 439 de voturi pentru, 52 împotrivă și 71 de abțineri, o rezoluție privind noua lege chineză și intensificarea reprimării identităților etnice. Inițiativa a reunit principalele familii politice proeuropene, inclusiv Partidul Popular European, social-democrații, Renew Europe, conservatorii și Verzii.[11]

Rezoluția reprezintă una dintre cele mai ferme poziționări recente ale legislativului european față de politica de asimilare a Beijingului. Parlamentul European a condamnat explicit reprimarea identităților tibetane, uigure, mongole și a altor comunități, a cerut abrogarea legii și a avertizat că aplicarea acesteia poate avea consecințe grave asupra relațiilor dintre Uniunea Europeană și China. Dar documentul merge mult mai departe. Parlamentul European a solicitat tuturor statelor membre să suspende tratatele de extrădare cu China, tocmai pentru a împiedica utilizarea mecanismelor de cooperare judiciară împotriva persoanelor persecutate politic și pentru a reduce riscurile represiunii transnaționale. Totodată, a cerut Consiliului Uniunii Europene activarea regimului european de sancțiuni în materie de drepturi ale omului împotriva oficialilor și entităților responsabile de conceperea și aplicarea acestei legislații. A respins intervențiile autorităților chineze în succesiunea liderilor spirituali tibetani, subliniind că succesiunea lui Dalai Lama trebuie decisă exclusiv potrivit tradițiilor budismului tibetan. A cerut eliberarea prizonierilor politici, inclusiv a intelectualului uigur Ilham Tohti, laureat al Premiului Saharov, și a solicitat o nouă evaluare a situației drepturilor omului în China din partea Înaltului Comisar al ONU.

Aceste solicitări reprezintă poziții și cereri politice ale Parlamentului European, nu măsuri care au intrat automat în vigoare prin adoptarea documentului.[12] Pentru România, una dintre țările europene care au încheiat un tratat de extrădare cu Republica Populară Chineză, această dezbatere nu este deloc abstractă. Statul român trebuie să evalueze cu maximă seriozitate compatibilitatea oricărui mecanism de cooperare judiciară cu obligația de a proteja persoanele împotriva persecuției politice. Nu putem condamna represiunea transnațională în Parlamentul European și, în același timp, să ignorăm vulnerabilitățile pe care aceasta le poate exploata în sistemele noastre juridice.

Când Beijingul încearcă să intimideze un parlamentar român

Pentru mine, această confruntare cu practicile regimului chinez nu este doar o dezbatere academică sau geopolitică. Este și o experiență directă. În calitate de parlamentar român și copreședinte al Alianței Interparlamentare pentru China (IPAC) în România, am criticat constant persecuția minorităților, încălcarea libertăților fundamentale și încercările Partidului Comunist Chinez de a intimida criticii regimului din afara granițelor sale. Contul meu de e-mail s-a numărat printre cele vizate de campania de spionaj cibernetic APT31, atribuită unor actori susținuți de statul chinez, care a avut drept țintă sute de conturi asociate activităților IPAC.[14]

Dar un episod și mai revelator s-a petrecut în iunie 2026. După participarea mea la un forum de cooperare democratică organizat în Taiwan, Ambasada Republicii Populare Chineze la București a emis o declarație publică de o agresivitate diplomatică neobișnuită, în care m-a atacat personal, m-a acuzat de ingerință în afacerile interne ale Chinei și a pus sub semnul întrebării reprezentarea intereselor naționale ale României.[15] Un stat autoritar, prin reprezentanța sa diplomatică, a încercat astfel să conteste legitimitatea pozițiilor exprimate de un parlamentar ales democratic într-un stat membru al Uniunii Europene și NATO. Am respins categoric aceste acuzații și am solicitat Ministerului Afacerilor Externe să reacționeze la această conduită incompatibilă cu respectul datorat instituțiilor statului român. Am fost informat că MAE a transmis pe canale diplomatice această problemă. Poziția mea rămâne neschimbată.

Parlamentarii români răspund în fața cetățenilor români, nu în fața Partidului Comunist Chinez. Politica externă a României se decide la București, nu în birourile unei ambasade străine. Iar libertățile noastre democratice nu au nevoie de aprobarea Beijingului.

Acest episod dezvăluie ceva esențial despre natura regimului chinez. Același sistem politic care încearcă să controleze identitatea tibetanilor și a uigurilor pretinde că poate controla și libertatea de exprimare a reprezentanților aleși ai democrațiilor europene. Aceeași logică autoritară operează în interiorul Chinei și în raporturile sale cu exteriorul: criticile sunt tratate drept ostilitate, independența drept insubordonare, iar apărarea drepturilor fundamentale drept ingerință. Scopul nu este doar sancționarea celor care critică Beijingul. Este intimidarea tuturor celor care ar putea să o facă. Un parlamentar care începe să calculeze costul personal al unei declarații, o universitate care renunță să invite un disident, un jurnalist care evită un subiect sensibil sau un guvern care preferă tăcerea pentru a nu pierde un contract economic reprezintă fiecare câte o mică victorie a autoritarismului. Iar acumularea acestor victorii produce un fenomen extrem de periculos: autocenzura democratică.

Europa nu își poate negocia libertatea în schimbul accesului la piața chineză

Răspunsul european la aceste provocări rămâne insuficient și fragmentat. Parlamentul European, mai multe parlamente naționale și rețeaua IPAC au adoptat poziții ferme privind încălcările drepturilor minorităților și extinderea represiunii transnaționale. Dar solidaritatea politică este adesea limitată de dependențe economice, teama de represalii și tentația beneficiilor comerciale imediate.[16] Europa trebuie să înțeleagă că vulnerabilitatea sa nu este doar economică sau tehnologică. Este și politică, instituțională și intelectuală. O democrație devine vulnerabilă în momentul în care începe să considere că apărarea drepturilor omului reprezintă un inconvenient comercial. Avem nevoie de o strategie europeană coerentă: protejarea comunităților tibetane și uigure aflate în exil, combaterea represiunii transnaționale, consolidarea securității cibernetice a instituțiilor democratice, transparență asupra finanțării externe a operațiunilor de influență și sancțiuni individuale împotriva celor responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului. Nu avem nevoie de izolare economică sau de ostilitate față de poporul chinez. China este una dintre marile civilizații ale lumii, iar realizările sale științifice, culturale și economice merită recunoscute.

Dar trebuie să distingem între poporul chinez și regimul politic care îl conduce, între cooperare și dependență, între diplomație și supunere, între pragmatism economic și abandonarea principiilor democratice. Ascensiunea economică a Chinei nu conferă Partidului Comunist Chinez dreptul de a redefini drepturile omului. Performanțele sale tehnologice nu justifică represiunea culturală. Iar influența sa comercială nu îi conferă dreptul de a intimida instituțiile democratice europene.

Marele pericol nu este admirația pentru China, ci indiferența față de dictatură

Zilele trecute, am fost invitat la Praga, în cadrul celei de-a 30-a ediții a Forumului 2000; aici am susținut că această nouă confruntare cu autoritarismul chinez trebuie privită dintr-o perspectivă mai largă decât cea a relațiilor comerciale sau a competiției geopolitice.

Europa riscă să repete, într-o formă diferită, o eroare istorică: să creadă că prosperitatea economică și integrarea comercială vor produce automat liberalizare politică. China demonstrează că modernizarea tehnologică poate coexista cu un control politic tot mai sofisticat. Că un regim poate construi infrastructuri spectaculoase și, simultan, poate suprima identități culturale. Că poate produce unele dintre cele mai avansate tehnologii ale lumii fără să accepte libertatea politică drept principiu de organizare a societății. Mai mult, poate utiliza chiar aceste performanțe pentru a diminua rezistența democrațiilor față de practicile sale autoritare. Aceasta este adevărata miză a noii influențe chineze în Europa. Nu doar accesul la piețe. Nu doar investițiile. Nu doar competiția tehnologică. Ci capacitatea de a modifica treptat standardele după care societățile democratice judecă libertatea, represiunea și responsabilitatea politică.

Cea mai mare victorie a influenței autoritare nu este să îi convingă pe europeni că dictatura este bună. Este să îi convingă că dictatura nu mai contează. Dacă Europa ajunge să accepte că drepturile omului sunt negociabile, că identitatea culturală a unor popoare poate fi sacrificată în numele intereselor economice și că reprezentanții săi aleși pot fi intimidați de puteri străine fără consecințe, atunci problema nu va mai fi doar influența Chinei. Problema va fi slăbirea propriei noastre democrații.

Putem admira tehnologia chineză fără să admirăm dictatura. Putem face comerț cu China fără să acceptăm intimidarea politică. Putem construi relații economice fără să renunțăm la solidaritatea cu tibetanii, uigurii și celelalte comunități persecutate. Dar toate acestea presupun luciditate, curaj și capacitatea de a spune nu atunci când interesele comerciale intră în conflict cu principiile fundamentale. Europa nu trebuie să permită transformarea dependenței economice în autocenzură politică.

Pentru că, în cele din urmă, libertatea tibetanilor și a uigurilor de a-și păstra identitatea și libertatea europenilor de a le apăra drepturile sunt două expresii ale aceleiași valori: dreptul oamenilor de a trăi fără ca un regim autoritar să decidă în locul lor ce au voie să fie, să creadă și să spună.

[1] Amnesty International, Tiananmen 30 Years On: China’s Indelible Stain, 1 iunie 2019; Stuart Franklin, It Was a David and Goliath Moment, interviu publicat de Amnesty International la 28 mai 2014, accesibil online la https://www.amnesty.org/en/latest/news/2019/06/china-tiananmen-crackdown-30-years-on/ (12 octombrie 2026).

[2] Human Rights Watch, World Report 2025: China și World Report 2026: China, accesibil online la https://www.hrw.org/world-report/2025/country-chapters/china (12 octombrie 2026).

[3] Civil Aviation Administration of China, New Direct Air Route Links China, Romania and Croatia, 10 septembrie 2026 (https://www.caac.gov.cn/English/BeltAndRoad/202609/t20260910_231700.html).

[4] Christopher Walker și Jessica Ludwig, From “Soft Power” to “Sharp Power”: Rising Authoritarian Influence in the Democratic World, International Forum for Democratic Studies, National Endowment for Democracy, Washington, decembrie 2017, passim, accesibil online la https://www.ned.org/wp-content/uploads/2017/12/Sharp-Power-Rising-Authoritarian-Influence-Full-Report.pdf (8 Octombrie 2026).

[5] Christopher Walker și Jessica Ludwig, A Full-Spectrum Response to Sharp Power, International Forum for Democratic Studies, National Endowment for Democracy, Washington, 2021, passim, https://www.ned.org/wp-content/uploads/2021/06/A-Full-Spectrum-Response-to-Sharp-Power-The-Vulnerabilities-and-Strengths-of-Open-Societies-Walker-Ludwig-June-2021.pdf (8 Octombrie 2026).

[6] Adunarea Națională Populară a Republicii Populare Chineze, Law of the People's Republic of China on Promoting Ethnic Unity and Progress, adoptată la 12 martie 2026, intrată în vigoare la 1 iulie 2026. Parlamentul European a analizat legea în Rezoluția P10_TA(2026)0152 din 30 aprilie 2026, evidențiind extinderea rolului ideologiei de stat și prioritizarea limbii mandarine în educație, viața publică și mass-media, disponibil online la https://oeil.europarl.europa.eu/oeil/en/document-summary?id=1900205 (11 Octombrie 2026).

[7] Inter-Parliamentary Alliance on China (IPAC), Briefing on Ethnic Unity and Progress Law, document de informare pentru panelul A Stand Against Cultural Erasure: Policy Responses to Forced Assimilation in China, Forum 2000, Praga, 12 octombrie 2026, pp. 1–2. Documentul descrie prioritizarea limbii mandarine în școli, reducerea utilizării limbilor minoritare, politicile educaționale de asimilare și riscul incriminării activităților culturale și religioase.

[8] State Council Information Office of the People's Republic of China, Press Conference on the Law on Promoting Ethnic Unity and Progress and China's Work on Ethnic Affairs, 27 iulie 2026. În răspunsul la întrebarea Phoenix TV, oficialul Hu Weilie confirmă existența Articolului 63, potrivit căruia organizațiile și persoanele aflate în afara teritoriului Republicii Populare Chineze pot fi trase la răspundere juridică pentru activități considerate ca subminând unitatea etnică sau promovând separatismul (http://english.scio.gov.cn/m/pressroom/2026-07/27/content_118620162_10.html)

[9] Parlamentul European, Rezoluția P10_TA(2026)0152, adoptată la 30 aprilie 2026, disponibil online la https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-10-2026-0152_EN.pdf (11 Octombrie 2026).

[10] Richard Cummings, RFE/RL Will Continue to Be Heard: Carlos the Jackal and the Bombing of Radio Free Europe/Radio Liberty, February 21, 1981, Radio Free Europe/Radio Liberty, disponibil online la https://about.rferl.org/article/rfe-rl-will-continue-to-be-heard-carlos-the-jackal-and-the-bombing-of-radio-free-europe-radio-liberty-february-21-1981/ (12 Octombrie 2026).

[11] Parlamentul European, Resolution on the New Chinese Law on “Ethnic Unity and Progress” and the Intensified Suppression of Ethnic Identities, P10_TA(2026)0152, procedura 2026/2703(RSP). Rezoluția a fost adoptată cu 439 de voturi pentru, 52 împotrivă și 71 de abțineri. Propunerea a fost înaintată de grupurile PPE, S&D, ECR, Renew Europe și Verzii/ALE, alături de alți eurodeputați, 30.04.2026, disponibil online la https://oeil.europarl.europa.eu/oeil/en/document-summary?id=1900205 (12 Octombrie 2026).

[12] Parlamentul European, Rezoluția P10_TA(2026)0152, 30 aprilie 2026, disponibil online la https://oeil.europarl.europa.eu/oeil/en/document-summary?id=1900205 (12 Octombrie 2026). Legislativul european solicită suspendarea tratatelor de extrădare cu China, aplicarea regimului global al UE de sancțiuni împotriva persoanelor responsabile pentru noua lege și respectarea tradițiilor budismului tibetan în problema succesiunii lui Dalai Lama.

[13] Legea nr. 118 din 5 iunie 1998, pentru ratificarea Tratatului dintre România și Republica Populară Chineză privind extrădarea, semnat la București la 1 iulie 1996 și publicat în Monitorul Oficial nr. 222 din 17 iunie 1998, disponibil online la https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/65288 (10 Octombrie 2026).

[14] UK National Cyber Security Centre, UK Calls Out China State-Affiliated Actors for Malicious Cyber Targeting of UK Democratic Institutions and Parliamentarians, 25 martie 2024, disponibil online la https://www.ncsc.gov.uk/news/china-state-affiliated-actors-target-uk-democratic-institutions-parliamentarians (10 Octombrie 2026). NCSC a atribuit grupării APT31, asociată statului chinez, activități de recunoaștere cibernetică împotriva conturilor de e-mail ale unor parlamentari britanici. Complementar, documentul IPAC pentru Forum 2000 din 12 octombrie 2026 precizează că aproximativ 400 de conturi asociate organizației au fost vizate, inclusiv cel al deputatului Alexandru Muraru.

[15] Ambasada Republicii Populare Chineze în România, Declarația purtătorului de cuvânt privind chestiunea Taiwan, 6 iunie 2026, disponibil online la https://ro.china-embassy.gov.cn/rom/sgzcnew/sghdnew/202606/t20260606_11938733.html (10 Octombrie 2026); Viorela Marin, „Ce răspunde deputatul român care a înfuriat Ambasada Chinei”, în Hotnews, 6 iunie 2026, disponibil online la https://hotnews.ro/raspunsul-deputatului-roman-care-a-infuriat-ambasada-chinei-intr-o-democratie-parlamentarii-nu-cer-aprobarea-unei-puteri-straine-2266302 (10 Octombrie 2026).

[16] Inter-Parliamentary Alliance on China, IPAC at the Forum 2000, Praga, 12 octombrie 2026, pp. 1–3. Documentul prezintă pozițiile adoptate în legătură cu noua lege chineză: rezoluția Parlamentului European din 30 aprilie 2026, inițiative parlamentare în Statele Unite, declarația comună a unor parlamentari din statele baltice, poziția Senatului ceh privind succesiunea lui Dalai Lama și reacțiile unor parlamentari estonieni față de sistemul internatelor obligatorii pentru copiii tibetani. Materialul identifică dependențele economice critice și temerea de represalii drept teme centrale în evaluarea dificultăților de coordonare politică europeană.