Ce ne spun cu adevărat deciziile CCR din 17-18 august

În douăzeci și patru de ore, aceeași majoritate de cinci judecători ai Curții Constituționale a luat două decizii care sfidează logica juridică, dar confirmă că PSD, un partid în perfuzii din punct de vedere electoral, compensează hemoragia electorală prin colonizarea aparatului de stat.

FOTO Arhivă

Prima validează un amendament care aplică retroactiv o sancțiune politică unui adversar incomod. A doua taie o arteră esențială a transparenței publice, transformând declarațiile de avere ale demnitarilor într-un document quasi-secret. Cele două decizii, luate împreună, spun ceva esențial despre felul în care se rearanjează puterea în România anului 2026.

Partidul Social Democrat se apropie de cel mai slab moment electoral al ultimilor treizeci și șapte de ani. Unele sondaje îl coboară în intervalul 13-14 procente, un scor pe care partidul-mamă nu l-a înregistrat niciodată de la reorganizarea sa post-1989. În același timp, aceeași formațiune demonstrează, ca instituție de sistem, o putere pe care nu a avut-o nici la apogeul erei Dragnea. Aceasta este miza reală a săptămânii politice: PSD pierde țara și cucerește statul.

Din cădere liberă electorală, formațiunea condusă de Sorin Grindeanu a se folosește de oamenii săi din sistem pentru a compensa pierderea încrederii publice cu controlul instituțiilor de stat. Ce nu mai poate obține prin vot direct, obține prin oameni așezați în locuri decisive, prin amendamente strecurate în legi tehnice, prin alianțe punctuale cu extremiștii AUR, prin blocarea reformelor care i-ar amenința cadrele. Este captura tăcută a unei democrații care, cifric, i-a întors deja spatele.

La alegerile parlamentare din 2016, în plin apogeu Dragnea, PSD obținea peste patruzeci și cinci de procente din voturi. Astăzi, semnale publice din interiorul partidului, cum sunt cele ale primarul PSD al Buzăului, Constantin Toma, arată spre „cifră istorică în jos, în jur de 13-14 la sută, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată cu acest partid".

Comparat cu forța organizatorică și cu rețelele locale pe care partidul continuă să le controleze, procentul este o umilință istorică. Aici începe însă paradoxul.

Sub Dragnea, PSD avea electorat, dar nu avea justiție. Curtea Constituțională intervenea împotriva pornirilor autoritare ale majorității, DNA opera pe cadrele grele ale partidului, presa investiga liber declarațiile de avere. Dragnea însuși a sfârșit condamnat definitiv. Sub Grindeanu, PSD a pierdut mai mult de jumătate din electorat, dar a câștigat ceea ce Dragnea nu a putut controla niciodată: mecanismul instituțional care poate arbitra jocul politic. Trei dintre cei nouă judecători actuali ai CCR au ajuns acolo la propunerea directă a partidului. La aceștia se adaugă un al patrulea, absent tactic de la ședința de luni, care completează masa critică pentru majorități esențiale.

Amendamentul care validează încetarea forțată a mandatului lui Dominic Fritz este un exemplu de manual pentru ceea ce doctrina juridică anglo-saxonă numește bill of attainder, legea nominală, țintind un adversar concret. Articolul 15 alineatul 2 din Constituția României stipulează categoric că „legea dispune numai pentru viitor".

Introducerea unei sancțiuni retroactive pentru fapte anterioare intrării în vigoare a legii constituie o încălcare frontală a acestui principiu. Cinci judecători CCR au decis altfel.

A doua decizie completează operațiunea. Publicarea declarațiilor de avere ale demnitarilor, până acum accesibilă oricărui cetățean pe site-ul ANI, este pusă în discuție. Efectul practic rămâne același: instrumentul prin care presa și societatea civilă au comparat, timp de două decenii, declarațiile politicienilor cu stilul lor de viață devine, cel puțin temporar, inutilizabil.

PSD elimină un adversar politic incomod, președinte al USR, prin decapitare instituțională. Simultan, formațiunea protejează generații de aleși locali, șefi de agenții și baroni județeni de scrutinul jurnalistic asupra averilor.

Cazurile „Mătușa Tamara" al lui Adrian Năstase, Tel Drum al lui Liviu Dragnea, tablourile lui Darius Vâlcov, complexul Mazăre din Madagascar sunt dosare care s-au deschis pornind de la comparații banale între declarații de avere și stilul de viață afișat public. Fără publicitatea acestor documente, aceste investigații nu ar fi existat.

Modelul nu este inedit în istoria politică europeană. Democrația italiană a cunoscut, între 1948 și 1992, un partid, Democrazia Cristiana, care compensa uzura electorală prin colonizarea aparatului de stat, până când operațiunea Mani Pulite a demolat întreaga clădire. Regimul Kaczyński din Polonia și cel al lui Viktor Orbán din Ungaria au aplicat aceeași metodă, în variante mai brutale, capturând curțile constituționale, mass-media publică, instituțiile de reglementare. Diferența istorică majoră este că, în cazurile polonez și ungar, capturile s-au produs în perioade de dominare electorală solidă. Modelul românesc actual este mai neliniștitor. PSD-ul lui Grindeanu inversează secvența: capturează statul tocmai în momentul în care își pierde electoratul, pentru a supraviețui înfrângerii politice viitoare.

Un partid care își convertește pierderile electorale în achiziții instituționale nu mai este un actor democratic obișnuit; devine un factor de risc pentru însuși cadrul competițional care îl legitimează.

Suntem dispuși să acceptăm o democrație în care regulile jocului se rescriu retroactiv de către cei care nu mai pot câștiga jocul în sine?