Majoritatea care a dărâmat guvernul Bolojan pe 5 mai a funcționat azi a doua oară: suficientă pentru a bloca, incapabilă să construiască

Azi am votat, alături de colegii mei liberali, pentru guvernul propus de Siegfried Mureșan. Am votat împreună cu USR, UDMR și cu o parte a parlamentarilor care nu aparțin coaliției. Am strâns 182 de voturi, peste cele 179 pe care le au împreună PNL, USR și UDMR. Constituția cere 233. Cele 51 de voturi care au lipsit le va plăti România, într-o săptămână în care costul fiecărei zile de criză se vede în dobânzi.

Foto: Inquam / George Călin

Nu am votat cu iluzii. Știam aritmetica de dinaintea ședinței: PNL, USR și UDMR au împreună 179 de mandate, iar diferența până la majoritate trebuia să vină de la cei care au spus, public, că vor stabilitate. Am votat pentru că România are nevoie de un guvern cu puteri depline după aproape cinci luni de interimat și pentru că programul propus continuă singura corecție fiscală care a funcționat în ultimii ani. Deficitul a coborât în primele opt luni la 2,89% din PIB, de la 4,51% în aceeași perioadă a anului trecut. Rezultatul a fost plătit de români. Noi, liberalii, ne-am asumat costul politic al acestei decizii și îl plătim și astăzi.

Cifra de 182 capătă sens abia prin comparație. În iunie, guvernul propus de Adrian Veștea a primit 189 de voturi. În spatele lui s-au aflat PSD, câțiva parlamentari care au trădat idealurile PNL și toată greutatea aparatului de stat pe care sistemul construit în jurul PSD s-a obișnuit să îl mobilizeze: funcții, influență, promisiuni. Cu toate aceste pârghii, rezultatul a fost cu numai șapte voturi peste cel de azi.

Noi am trecut de pragul celor 179 de mandate ale PNL, USR și UDMR fără nicio pârghie de acest fel, doar cu un program asumat public și cu parlamentari care au ales stabilitatea. Votul din iunie a fost demonstrația că sistemul din jurul PSD nu mai funcționează: cu tot statul în spate, nu a mai putut produce o majoritate. Un sistem care nu mai poate construi încearcă să blocheze. Acest sistem își trăiește ultimele clipe, iar blocajul de azi este reflexul unei structuri care știe că își pierde controlul.

Blocajul are autori, iar ei trebuie numiți. PSD a stat în sală fără să voteze, iar AUR a lipsit.

Majoritatea care a dărâmat guvernul Bolojan pe 5 mai a funcționat azi a doua oară: suficientă pentru a bloca, incapabilă să construiască.

Ce urmează este scris în articolul 89 din Constituție. Președintele poate dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere în 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură, după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare. Am spus-o în ultimele zile și o repet: în interpretarea noastră, aceste condiții sunt acum îndeplinite. Alegerile anticipate au devenit o posibilitate constituțională reală, iar președintele Nicușor Dan va trebui să se pronunțe. Decizia îi aparține, în limitele stabilite de Constituție.

Prelungirea crizei are un cost economic, pe lângă cel politic, și îl plătesc toți românii care au un credit, un salariu de la buget sau o afacere finanțată din bănci. La începutul săptămânii, randamentul obligațiunilor românești pe zece ani a urcat la 7,42%, maximul ultimului an. Agențiile de rating judecă cifrele, dar și capacitatea statului de a le menține: cine adoptă bugetul pe 2027, cine negociază cu Comisia Europeană, cine gestionează fondurile europene. Votul de azi trebuia să ofere răspunsul. De aceea a fost atât de important, iar respingerea lui lasă întrebările deschise exact în săptămâna în care sunt puse.

Italia a trecut printr-un moment asemănător. Pe 9 noiembrie 2011, randamentul obligațiunilor italiene pe zece ani a depășit 7%, pragul la care Grecia, Irlanda și Portugalia ceruseră ajutor extern. Trei zile mai târziu, Silvio Berlusconi demisiona, iar într-o săptămână Italia avea un guvern votat de cele două mari partide rivale, centrul-dreapta și centrul-stânga. Guvernul Monti a avut limitele lui, iar prețul politic s-a plătit ulterior. Lecția care rămâne privește comportamentul partidelor: două formațiuni care se combăteau de aproape două decenii au recunoscut că există praguri dincolo de care rivalitatea devine un lux pe care țara nu și-l permite. La București, pragul a fost atins, iar majoritatea Parlamentului a ales să treacă de el fără să se oprească.

Alternativa reală la anticipate este o criză fără dată de încheiere, iar piețele penalizează mai sever incertitudinea fără termen decât un calendar cunoscut. Cine spune că este „pregătit de anticipate” și refuză în același timp orice guvern își asumă ambele costuri: pe cel al blocajului și pe cel al judecății alegătorilor.

De blocaj profită partidele care cresc din neîncredere, pentru că fiecare criză le confirmă mesajul despre un sistem incapabil. Profită și cei care urmăresc de la Moscova un flanc estic slăbit din interior, într-o toamnă în care drone de război au pătruns de mai multe ori în spațiul aerian românesc. Instabilitatea politică a unui stat de frontieră face parte din calculul strategic al adversarilor săi.

Democrația parlamentară funcționează pe principiul opoziției loiale: partidele se pot combate oricât, dar nu pot ține statul fără guvern. Când Parlamentul nu mai poate produce o majoritate, Constituția prevede întoarcerea la cetățeni. Prevederea există tocmai pentru momente ca acesta.

Vineri, analiștii S&P vor citi cifra de 182 alături de cea de 7,42%. Italienii au recunoscut pragul în trei zile. Noi am votat azi pentru a-l recunoaște. Acum decizia trece la președinte, iar fiecare zi de amânare are un preț care se calculează în dobânzi.