14 ani fără Moţu Pittiş, cât să ai buletin să intri la Bulandra

Dintre toate sălile de teatru din Bucureşti eu iubesc cel mai mult sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Mă leagă de ea amintiri pe care am să le port în tot universul atunci când voi fi doar o fărâmă minusculă de energie călătoare peste lumi.

Dar să începem povestea...

Eu eram elevă la Galaţi şi adoram teatrul (vinovat pe aici pe undeva ar fi şi Victor Ioan Frunză, regizor la Galaţi pe atunci, căruia nu pot decât să îi mulţumesc din inimioară), iar fratele meu era student la Bucureşti. Din când în când îl sunam:"Vreau să vin la Bucureşti, la teatru."

Azi ar părea ceva simplu numai că pe atunci nu era nimic simplu. Erau cozi imense la teatru aşa cum erau la carne sau la lapte. Te trezeai în zorii zilei şi te aşezai la coadă. De obicei exista şi un tovarăş eficient care făcea o listă.

Când frate-meu auzea :"Vin la teatru la Bucureşti"  cădea cerul pe el. Dar nu comenta. Se trezea dimineaţă la 5 (când cineva se trezeşte la ora 5 pentru tine să ştii că te iubeşte), se ducea la teatru, se înscria pe listă, fiind tânăr şi frumos îl lua câte o băbuţă câteva locuri pe listă mai în faţă, şi cumpăra bilete. Aşa am văzut eu aproape toate spectacolele vremii.

Şi soarta a făcut ca trecând noi într-o seară pe lângă Bulandra să vedem un afiş: "Cântec despre mine însumi", one man show cu Florian Pittiş, muzică rock şi poeme de Walt Whitman. Costumaţie obligatorie: în blugi.

A intrat repede frate-meu, a cumpărat bilete  (fără coadă, minune!!!). Spectacolul era peste o săptămână, în weekend, deci nici măcar nu trebuia să mai chiulesc de la şcoală, şi atunci am realizat că am bilete la teatru, dar nu am blugi.

Am început să bocesc: "Băăăăi, să vezi că nu mă primesc ăştia la teatru fără blugi!!!"

Şi atunci am pus la cale un plan diabolic: să o manipulez pe mama, lucru deloc uşor.

Doamna Olga Lupu era cea mai bună dar şi cea mai a dracului învăţătoare din Galaţi. Era îngrozitor de competitivă lucru ce pe noi, copiii ei, ne lăsa absolut rece.

" Vaaaai", îi spunea fratelui meu, "prietenul tău, Roberto, a luat 10 la chimie, iar tu 8". "Aşa, şi?"

Iar mie :"Colega ta, Simona..." "Ştiu ce vrei să spui, a luat notă mai mare decât mine la lucru manual. Mă bucur pentru ea!"

Nu a reuşit niciodată să ne asmută împotriva colegilor, ba chiar avem, şi eu şi Andi, până în ziua de azi prieteni încă de la grădiniţă.

Dar de data asta era vorba despre altceva.

Am avut grijă să iau un 10 la română şi am venit acasă foarte mândră. Mama, deloc impresionată. Dar am avut cu ocazia asta tupeu să îi zic :"Mamaaaa, nu ştiu cum să îţi spun, dar eu nu am blugi." "Mare chestie!" "Păi este o mare chestie pentru că, ştii, Simona are blugi."

"Care Simona? Colega ta?" "Da." "Adică vrei să îmi spui mie că ea are blugi şi tu nu???" "Da". "Aşa ceva nu se poate!" "Exact aşa mă gândeam şi eu."

Atunci doamna învăţătoare a luat catalogul, s-a uitat la spatele lui, acolo unde scria meseriile părinţilor elevilor, a descoperit vreo 3-4 vaporeni (eram la Galaţi, oraş port, ce naiba!), le-a sunat nevestele rămase pe uscat şi le-a spus sec:"Copilul meu nu are blugi." "Cum aşa? Nu se poate, doamna învăţătoare, sigur a fost o scăpare din partea noastră..."

Şi astfel am avut eu primii mei blugi din viaţă. Prin trafic de influenţă.

Bine, a trebuit să îi mai frec un pic cu o cărămidă şi să îi tai cu foarfeca fâşii - fâşii (să-i stea pulsul mamei, nu alta) pentru că nu erau suficient de dezmembraţi.

Nu pot să vă spun ce fericire a fost pe mine când am intrat în sala de la Grădina Icoanei şi m-am aşezat cu fundul pe scenă (dacă stăteai pe scaun erai degeaba, trebuia să stai cu fundul pe scări sau pe scenă ca să poţi să te ridici şi să urli primul).

 Ce a urmat? Florian Pittiş, Walt Whitman, rock. Dumnezeire.

Au trecut mulţi ani de atunci, dar iubesc sala de la Grădina Icoanei şi acum aşa cum am iubit-o încă de la prima vedere la vârsta primilor mei blugi.