Armistițiu sau Apocalipsă?

Foto: Twitter / X

Războiul merge într-o singură direcție, doar lebedele negre mai pot să-i schimbe cursul.

Sigur, nu e direcția cea mai dorită, cea mai avantajoasă pentru noi, dar oricine își poate da jos ochelarii cu care vede lumea doar în culorile care îi plac, poate observa această evoluție.

Un indiciu că se caută soluții ca inevitabilul să fie evitat sunt proiectele, propunerile, sugestiile de planuri de pace sau de rezolvare parțială a conflictului.

Unul din avocații cei mai stabili și vehemenți ai Ucrainei, Polonia, vine, prin vocea ministrului său de externe, Radoslaw Sikorski, cu o sugestie prin care ONU să fie să fie mandatat pentru gestionarea situației din Crimeea, pregătirea unui nou referendum, instituirea unui provizorat pentru acest teritoriu în care să se facă, din nou, un recensământ al locuitorilor regiunii, iar armistițiul să dureze și până la 20 de ani.

Sigur, e una din propunerile care au aplicabilitate zero, dar semnificativ este faptul că o face Varșovia.

Care, până în secunda anterioară, nu ar pus în discuție integritatea teritorială a țării surori.

Nu e singurul vânt rece care bate dinspre Varșovia spre Kiev.

Vizita recentă în capitala ucraineană a ministrului polonez de externe, având ca obiectiv calmarea tensiunilor în creștere dintre cele două țări, mai mult a pus paie pe foc, președintele Zelenski acuzând partea poloneză că utilizează ”tragedia” din Volînia, din anii celui de-al doilea război mondial, pentru obiective politice interne, în timp ce polonezii, preferând definiția ”genocid” pentru evenimentele de acum 80 de ani, amenință că Ucraina va avea probleme în integrarea europeană, mai ales că Varșovia urmează să dețină de la începutul anului viitor președinția rotativă a Uniunii Europene.

Planul polonez de pace nu cade astfel deloc pe teren gol, apărând pe fondul unor contre politice de rău augur pentru relația bilaterală.

Nici Germania nu își refuză îndrăzneala de a emite un proiect.

Cancelarul Olaf Scholz a făcut unele declarații ce sugerează că ar fi înclinat să sprijine o soluție care ar permite conservarea parțială a situației din teren, ceea ce observatorii apropiați Kievului au catalogat ca fiind o încercare de a reînvia acordurile de la Minsk.

Nu sunt elemente concrete privind propunerile germane, la suprafață este vorba de sprijinul pentru Conferința de Pace, a doua, pe care și-o dorește Kievul, și la care Berlinul declară că ar trebui invitată și Rusia.

Dar rezistența germană la furnizarea Ucrainei a unor sisteme de luptă de vârf tehnologic, scăderea nivelului financiar de sprijin către Kiev, creează temeri că Germania ar putea deveni o ”a doua Ungarie”, iar mai rău de atât nici că se poate.

Foto: Twitter / X

S-a vorbit, se vorbește încă, despre dreptul Ucrainei de a ataca, folosind arme de precizie occidentale, ținte din interiorul profund al Rusiei.

Kievul o face și acum, dar folosind sisteme mai puțin performante, uneori efectele sunt, cu toate acestea, spectaculoase, un exemplu evident fiind lovirea depozitului de muniții de la Toropeț, de lângă Tver.

Balanța a părut, la un moment dat, să se încline către aprobarea de către SUA, Marea Britanie, alte câteva state, a acestei opțiuni, dar o burzuluire de ultim moment a președintelui Putin și o declarație amenințătoare a reprezentantului Rusiei la ONU, Vasili Nebenzia, au întors din drum potențiala aprobare.

Aluzia mai puțin ocolită că, dacă acest lucru se întâmplă, continuarea este un război direct, a avut îndeajuns de multă greutate pentru ca Washingtonul să pună în stand-by această decizie, iar Marea Britanie să se retragă și ea la umbra poziției luate de marele aliat.

E posibil ca un argument adițional pentru reținere să fi apărut și ca urmare a unui incident destul de straniu, petrecut pe traseul Yemen – Israel, unde, așa, de nicăieri, o rachetă hipersonică lansată de forțele Houthi, a lovit o țintă de pe teritoriul statului evreu, după ce, se spune, 20 de lovituri antiaeriene israeliene nu au reușit să o întoarcă din drum.

E o tehnologie care nu e la îndemâna multor state dezvoltate, e greu de crezut că racheta a fost realizată în sudul sărac al Peninsulei Arabice, deocamdată nu se știe cum a putut fi transferată, cel mai probabil din Iran, dar morala întâmplării este că și Rusia poate proceda la fel, ”împrumutând” armament de vârf unor state satelit, în aceeași logică folosită de Vest: ”după transfer, donatorul nu mai are nicio responsabilitate, e dreptul utilizatorului să atace ce dorește”.

Sunt doar supoziții, lucrăm cu materialul clientului, asta e informația de pe piața media, încercăm să citim și ce nu se scrie, dar dacă ceea ce e vizibil e atât de contradictoriu, vă închipuiți cum poate fi restul.

Pentru că în SUA este campanie electorală, numele viitorului președinte aflându-se încă în plic, se pare că e momentul ca planuri să se facă și peste Atlantic, pentru ca perioada post electorală să poată fi abordată cu o proiecție clară a ceea ce poate face SUA ca să iasă din viesparul din Estul Europei pentru a se concentra pe Asia de Est.

Foto: Twitter / X

Ar fi bună o abordare bipartizană, scriu doi cunoscuți analiști, un american și un britanic, George Beebe și Anatol Lieven, în definitiv ambele partide, democrat sau republican, știu bine că teatrul est-european este secundar și că amenințarea principală vine de pe celălalt mal al Pacificului.

Pentru ca acest lucru să se întâmple – reorientarea efortului extern al SUA către Asia – trebuie îndeplinite două obiective pe teatrul european:

1.     evitarea unei confruntări directe între SUA și Rusia, care ar putea escalada către un schimb de lovituri nucleare;

2.     menținerea unui stat ucrainean viabil și independent (formula este ”to preserve as much of Ukraine as possible” / ”pentru a păstra cât mai mult din Ucraina”), care să-și poată reconstrui economia și să se alăture UE.

Cei doi analiști recunosc că această abordare e greu să întrunească un consens, pentru că în SUA, ca și în alte părți, pozițiile politice, dar și ale media - care se comportă în ultimul timp ca o extensie inodoră a marilor partide -, sunt maximale, pe principiul ”totul sau nimic”, nu există decât ”victoria finală”.

În aceste condiții, e greu să discuți despre alternative și rezultatul este paralizarea oricărei inițiative care ar putea soluționa acest conflict pe baza unor cedări reciproce.

Ceea ce pare a-i convinge pe cei doi autori să insiste, totuși, este aprecierea că, dacă războiul va continua, se va ajunge ca SUA să rămână cu doar două opțiuni:

1.     să accepte ca Ucraina să continue să piardă teritoriu, încet dar continuu – și cu pericolul unei posibile ruperi bruște a frontului de către partea rusă -, timp în care economia și infrastructura ucrainene vor continua să fie distruse de rachetele ruse;

2.     să escaladeze către un conflict direct cu Moscova.

Soluția oferită de cei doi este un anumit tip de neutralitate pentru Ucraina și un armistițiu de-a lungul actualelor linii de front, o soluție deja propusă de candidatul republican pentru postul de vicepreședinte, senatorul J.D. Vance.

Iar argumentul pentru cei care vor spune că va fi o cedare în fața Rusiei,  este că nici președintele Putin nu va obține ceea ce a afirmat că este aliniamentul de plecare pentru orice negocieri bilaterale, teritoriul încă neocupat din cele patru regiuni parțial controlate de forțele ruse, Lugansk, Donețk, Zaporojie și Herson.

Și urmează o serie de alte argumente care încearcă să demonstreze că și Rusia și Ucraina ar avea îndeajuns de multe forțe interne care să sprijine o astfel de variantă.

Dar, pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie, de partea americană, de un consens al celor două mari partide pentru a utiliza atât presiunea, sub forma sprijinului militar continuat pentru Ucraina, cât și diplomația economică, prin ridicarea, poate și simbolică, a unor sancțiuni asupra Rusiei, care să ducă la acest rezultat de compromis.

În finalul articolului, cei doi invocă un slogan popular în ambele partide: ”Pace prin Putere”, subliniind că al doilea termen se referă și la Puterea de a face Compromisuri, de a căuta variante de evitare a unei tragedii de proporții internaționale.

Sigur, ideile articolului sunt nobile, dar, așa cum arată campania prezidențială americană de ambele tabere, compromisul pare a fi un  cuvânt exilat, în așteptarea unor vremuri mai bune și mai puțin îndârjite.

Președintele Zelenski se va întâlni pe 26 septembrie cu președintele Biden, pentru a-i prezenta planul ucrainean pentru ”victoria finală”, în aceeași perioadă fiind posibile întâlniri și cu candidații Kamala Harris și Donald Trump.

Niciunul dintre cei doi nu-și poate permite, însă, să se lege la cap, în plină campanie prezidențială, cu promovarea unei soluții a conflictului care ar sugera slăbiciune.

Nici planurile polonez sau german, așa nedefinite cum apar la acest moment, nu sunt decât mișcări politice tactice de etapă, un reflex al oboselii provocate de un conflict care se lungește.

Nici declarațiile de la Kiev nu deschid vreo ușă către negocieri, alta decât cea a unei iluzorii conferințe de pace.

Așa că vom rămâne cu cele două opțiuni care rezultă din continuarea războiului, cea de-a doua fiind, în fapt, o anticameră a Apocalipsei.