Ultima legiune
0„Legiunea Ucraineană”, un proiect militar bilateral ambițios, anunțat en fanfare la cel mai înalt nivel, a eșuat după doar câteva luni.
Pe frontul din Donbas, în Herson și Zaporojie, în regiunea Kursk, au rămas să lupte în continuare doar cei care o fac, mulți dintre ei, de 957 de zile.
Deși majoritatea analiștilor care stau cu ochii pe conflictul din Ucraina apreciază că Rusia domină pe linia frontului, schimbările de aliniamente nu sunt atât de dramatice încât să convingă pe toată lumea.
De aceea e de înțeles că există încă opinii că victoria finală poate fi a oricăreia dintre cele două părți, de aceea discursurile publice sunt, încă, pline de un optimism mobilizator de parcă războiul nu ar dura de aproape trei ani, nu ar fi extras toată seva din câteva generații de bărbați și femei de pe ambele maluri ale Niprului.
Cine înțelege mai bine cum funcționează mecanismul unui război, cei care au trecut dincolo de coperțile cărților de istorie pot vedea destul de clar cum se va încheia această confruntare, dar nici măcar ei nu pot risca un verdict fără drept de apel pentru că istoria a demonstrat că și cele mai sigure evoluții pot fi răsturnate de evenimente neașteptate, că întotdeauna există o necunoscută în predicțiile cele mai sigure.
Dar tot istoria ne învață că, da, ceea ce a fost evident la început, sau pe parcursul unor evenimente distrugătoare precum războaiele, rămâne evident și în modul în care se finalizează acestea, surprizele nefăcând, prin raritatea lor, decât să întărească această regulă.
Desigur, la timpul prezent, când realitatea câmpului de luptă este filtrată și înlocuită de cea creată de media, și nu numai, este greu de știut care este poziția balanței războiului.
Întotdeauna a fost la fel, chiar dacă înainte lipseau informațiile, iar acum sunt prea multe și contradictorii.
Altfel cine ar mai fi luptat, în afară de idealiștii puri, știind că este pentru o cauză deja pierdută sau cu puține șanse de victorie?
***
Suntem în octombrie 2024, ziua de război cu numărul 957, frontul din estul Ucrainei pulsează pe câteva direcții, în regiunea Kursk și Kupiansk, în nord, Pokrovsk și Kurahovo, în centru, Vugledar, în sud, în majoritatea locațiilor forțele ruse înaintează unu – doi kilometri, dar ofensiva este punctuală, la sfârșitul zilei bilanțul mai adaugă doar douăzeci – treizeci de kilometri pătrați la teritoriul ocupat.
În ultimele luni, ritmul mediu a fost de câteva sute de kilometri pătrați cuceriți lunar, ceea ce într-un alt spațiu ar fi însemnat ceva, dar în largul teritoriu al stepei din estul Ucrainei nu sunt decât subdiviziuni procentuale.
Media din aceste luni este, totuși, egală cu media întregului an 2023, anul eșuatei ofensive ucrainene, dar și anul sângeroasei bătălii de la Bahmut.
Sigur, picătură cu picătură, kilometru după kilometru, după un timp începe să se vadă și să se adune, ceea ce l-a făcut chiar pe un cunoscut corespondent al publicației germane ”Bild”, Julian Röpcke, suporter al cauzei Kievului, să facă un calcul scurt pentru teritoriul revendicat de ruși (partea celor patru regiuni nou anexate care încă nu se află sub controlul Kremlinului) și să ajungă la rezultatul că vor fi necesari doar doi ani pentru ocuparea acestuia.
În principal, în regiunile Donețk și Lugansk, pentru celelalte două, Herson și Zaporojie, lucrurile fiind ceva mai complicate, întrucât este vorba nu numai de teritoriu, dar și de cele două capitale regionale, orașe de câteva sute de mii de locuitori fiecare.
După trei ani de război, însă, ce mai înseamnă încă doi pentru o armată răbdătoare care și-a construit victoriile pe acest gen de acumulări permanente și continui?
***
Iar ceea ce se întâmplă pe front reverberează, are consecințe și în cabinetele prezidențiale sau guvernamentale, din Europa sau de peste Atlantic.
La Washington, planul de victorie propus de președintele Zelenski a rămas la etapa ”depuneți-l la secretariat, vă înștiințăm noi când va fi aprobat”, în Franța, președintele Macron a aflat că Europa nu mai e o prioritate pentru SUA, deci nici Ucraina, deci nici pentru Paris Kievul nu mai poate fi ceea ce era când se discutau Acordurile de la Minsk.
Iar, la Berlin, cancelarul Scholz, după ce a refuzat transmiterea către Ucraina a sistemului de rachete Taurus, ”impulsionat” și de rezultatele neplăcute ale recentelor alegeri regionale din estul Germaniei, a cerut brusc numărul de telefon al președintelui Putin.
Noul Secretar General al NATO, olandezul Mark Rutte, a fost, totuși, mai generos cu perspectiva integrării Kievului în Alianța Nord-Atlantică: „Ucraina este mai aproape de NATO decât oricând”, a spus el, nefiind însă clar la ce distanță se afla aceasta înainte de preluarea mandatului.
Sigur, partea a doua a declarației este și mai dătătoare de speranță: „Și voi continua pe această cale până când veți deveni membru al Alianței noastre. Aștept cu nerăbdare acea zi.”
Dacă nu luăm în seamă limbajul diplomatic, am putea crede că acest lucru chiar s-ar putea întâmpla în perioada mandatului (mandatelor?) sale de Secretar General.
Pe timpul vizitei domnului Rutte la Kiev, președintele Zelenski, încurajat de tonul optimist al oaspetelui, nu s-a sfiit să solicite ca și în cazul Ucrainei să se aplice aceeași regulă din Orientul Mijlociu, unde avioane ale unor state NATO (SUA, Marea Britanie) au distrus rachete iraniene aflate pe traiectorie către ținte din Israel.
Înlocuiți Iran cu Rusia și Israel cu Ucraina, e foarte simplu de ajuns la raționamentul președintelui ucrainean.
Secretarul General NATO i-a repetat, însă, dezamăgitor, că e vorba de ”decizii naționale”, el ar ajuta dacă ar putea, dar nu poate.
***
Între timp, Rusia pare a nu mai avea răbdare.
Deși Kremlinul a demonstrat că este adeptul tipului de război care are nevoie de timp îndelungat pentru a-i culege roadele, trei ani sunt, și după criteriile sale, suficienți, e cazul să se schimbe vitezele.
Publicația americană online ”Responsible Statecraft” face recent o analiză privind starea bugetului militar rus și a efectivelor sale militare pentru anul 2025, an în care, se afirmă, va deveni mai clar care e perspectiva războiului din Ucraina.
Obiectivul nu este numai mărirea fizică a fondurilor pentru armată și a numărului de militari dar și transmiterea unui semnal Kievului și partenerilor acestuia că o soluție negociată devine preferabilă.
Astfel, propunerea pentru bugetul militar rus pentru anul 2025 este de 145 de miliarde de dolari, ceea ce reprezintă 32,5% din totalul bugetului, o creștere cu 4,2% față de anul 2024.
Se prefigurează și o creștere a numărului de militari cu 180.000, ceea ce va duce la un total de 1,5 milioane de oameni sub arme, numeric armata rusă devenind a doua ca mărime pe plan internațional după cea chineză.
Creșterea nu e singulară, anul trecut un decret prezidențial mărind numărul militarilor ruși cu 137.000 de oameni, în total, după 2022, forțele ruse devenind mai numeroase cu aproximativ 500.000 de militari.
Perspectiva creșterii efectivelor este la pachet cu anunțul actualizării doctrinei nucleare, două elemente care sugerează că se forțează o soluție, preferabil prin negocieri, a războiului din Ucraina.
În fapt, toată lumea dispune de câte o soluție pașnică de rezolvare a conflictului, planurile de pace nu lipsesc, problema e că fiecare vrea să stea în capul mesei de negocieri și să fie cel care distribuie dosarul cu soluții către ceilalți participanți.
Ceea ce i-ar putea aduce la aceeași masă pe combatanți ar putea fi o combinație între evoluțiile de pe front și presiunea venită din interior, mai evidentă la partea ucraineană, dar palpabilă și în societatea rusă, de oboseală în urma conflictului prelungit.
Conjunctura internațională nu ajută nici ea Kievul, perioada prezentă având și alte răni deschise, pe lângă cea din estul Ucrainei, unele dintre ele cerând atenția direcționată a SUA, până una alta, chirurgul șef al planetei.
Poate de aceea soluții de provizorat precum cea anunțată de președintele ceh, Petr Pavel, să nu uităm fost șef al Comitetului Militar al NATO, ca Ucraina să poată deveni membru NATO, chiar dacă va continua să aibă teritorii sub ocupație rusă, încep să apară în discuțiile publice.
Pentru că, așa cum consemnează ”Politico”, publicația ce analizează propunerea președintelui ceh, ”un acord de pace echitabil este «probabil o fantezie»”.
***
Pentru Kiev, complicațiile vin nu numai din conjunctura tensionată internațională, dar și din vecinătatea imediată, cu aspectele ei istorice controversate.
Care influențează inclusiv natura și nivelul sprijinului pe care, de exemplu, Polonia continuă să îl acorde Ucrainei, dar din ce în ce mai condiționat.
Nu mai departe de luna iulie, anul acesta, premierul polonez, Donald Tusk, și președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, au anunțat crearea, pe teritoriul polonez, a ”Legiunii Ucrainene”, unitate militară ce ar fi urmat să fie formată din voluntari din rândul comunității ucrainene emigrate în afara granițelor Ucrainei, în primul rând în Polonia, dar și în alte state.
Armata poloneză ar fi trebuit să asigure echiparea și antrenamentul lor, dar la acest moment încă nu s-a ajuns, probabil nici nu se va mai întâmpla acest lucru, din lipsă de voluntari.
Deși masa de recrutare părea să fie suficientă, aproximativ un milion de ucraineni s-au mutat în Polonia după februarie 2022, din care 300.000 bărbați încorporabili, la centrul de recrutare din Lublin au fost înregistrate doar 138 de cereri de voluntariat, la care s-au mai adăugat 58 de cereri trimise direct consulatelor ucrainene.
Explicații pentru această rată extrem de scăzută a voluntariatului ucrainean sunt multe și evidente, mulți dintre cei care au plecat nu se mai gândesc la întoarcerea într-o țară distrusă de război, deja își fac planuri pentru integrare în statele unde sunt în prezent rezidenți.
Ministrul polonez al apărării, Władysław Kosiniak-Kamysz, a explicat insuccesul inițiativei prin lipsa de voință a Kievului în a-și mobiliza proprii cetățeni dar a recunoscut și faptul că nici Polonia nu ar fi fost încântată cu o scădere a numărului de lucrători ucraineni din economia poloneză.
Încercările Kievului de a convinge Varșovia să utilizeze constrângerea pentru a-i face pe ucrainenii de pe teritoriul său să se îndrepte către centrele de înrolare nu au avut, desigur, niciun succes.
Astfel, ”Legiunea Ucraineană”, un proiect militar bilateral ambițios, anunțat en fanfare la cel mai înalt nivel, a eșuat după doar câteva luni.
Pe frontul din Donbas, în Herson și Zaporojie, în regiunea Kursk, au rămas să lupte în continuare doar cei care o fac, majoritatea, de multe sute de zile, unii ajungând chiar la borna pe care scrie ”Ziua 957, 7 octombrie 2024”.
Se încarcă comentariile...
