Război în Ucraina. Poveste din mlaștina Niprului
0Noul ambasador ucrainean în Marea Britanie, fostul comandant al forțelor armate ucrainene, generalul inapt medical dar apt diplomat, Valeri Zalujnîi, abia instalat la Londra pe 11 iulie, a și avut prima misiune la nivel înalt: să pregătească vizita și să-l întâmpine pe cel care i-a semnat hârtia de, să spunem, retragere prin promovare.
La scara avionului, generalul la costum civil și cu cravată, îi oferă salutul diplomatic președintelui Zelenski, care este îmbrăcat, așa cum a obișnuit începând cu 24 februarie 2022, în ținută paramilitară, tricou, pantaloni de camuflaj, adidași de tip militar.
Dacă nu știi, poți greși în încercarea de a spune cine e civilul din poză, bine, generic, fostul general rupând-o și el, pe motive medicale, cu armata.
Președintele ucrainean este la capătul unui tur de forță de vreo zece zile de vizite și întâlniri externe, printre care și participarea la Summitul NATO aniversar de la Washington, generalul (trebuie să mă obișnuiesc și eu să folosesc formula ”excelența sa, domnul ambasador”) avea și el, la momentul vizitei, cam o săptămână de lucru la post.
Zâmbete sincere, strângeri de mână, saluturi tot sincere, cum e protocolul.
Acasă, la Kiev, lucrurile merg spre bine, situația pe câmpul de luptă s-a stabilizat, sprijinul britanic întărind ”bărbații și femeile de pe linia frontului”, așa cum a precizat și președintele Zelenski la întâlnirea cu membrii noului guvern de la Londra, permițând astfel ca succesele ucrainene să fie mai evidente ”în special în Marea Neagră”, iar rezultatul să fie ”întărirea națiunii, a armatei și societății”.
De un asemenea sprijin, a precizat președintele, ”se teme Rusia” care, în prezent ”este mai slabă, serviciile de informații la fel, mai slabe, diplomația rusă se bazează pe mită, minciuni și amenințări, iar din punct de vedere economic nu este puternică. Singurul avantaj competitiv pe care îl mai are Putin este o cantitate mare de arme și bani din epoca sovietică, precum și o desconsiderare totală pentru viața umană. Un amestec periculos”.
Noul premier britanic Keir Starmer a fost, cum spuneam, pe linia predecesorilor săi, a promis sprijin ”atât timp cât e nevoie”, a semnat documentele de cooperare militară dintre cele două țări și a răspuns pozitiv invitației de a vizita Kievul.
Vizita președintelui Zelenski la Londra nu e întâmplătoare, Marea Britanie a fost permanent un partener puternic al Ucrainei, Kievul având nevoie acum mai mult decât de obicei de sprijinul Londrei, în contextul în care peste ocean se întâmplă lucruri nu tocmai pozitive privind perspectiva trans-atlantică a celuilalt mare partener.
Cine, dacă nu Londra, ar putea să schimbe ceva din abordarea de dezangajare din Europa a candidatului erou Trump, Donald Trump?
În privința aceasta, Marea Britanie este mult mai constantă, nu contează cine domiciliază în Downing Street 10, puterea și opoziția au aceleași opțiuni privind conflictul din Ucraina.
***
Acasă, în Ucraina, situația este cea cunoscută, grea, dar gestionabilă.
De aceea există o anumită diviziune a muncii la nivelul conducerii politico – militare de la Kiev, președintele Zelenski este cel care acționează, în principal, pentru sprijinul extern, pe plan intern evoluțiile fiind stăpânite de șeful administrației prezidențiale, Andri Ermak, iar atunci când și acesta e la activități peste graniță, intră pe rol adjunctul de la ”Bankova” (strada pe care se află sediul administrației prezidențiale), Oleksi Kuleba.
Care, de exemplu, a avut recent o întâlnire, postată pe site-ul prezidențial, cu ambasadorul japonez, venit să ofere sprijin pentru repararea infrastructurii energetice din regiunea Harkov.
Și dacă nu e Kuleba, e altcineva, sunt cu totul 10 adjuncți și vreo 400 de alți angajați.
Un indiciu că situația este, totuși, uneori... să spunem complicată..., vine din zona care era considerată anterior sub control, dată fiind situația excepțională în care se află țara.
Este vorba despre presă.
Apar din ce în ce mai des materiale și anchete jurnalistice care prezintă cazuri de irosire a fondurilor pentru infrastructura de pe front, situația celor demobilizați din cauza problemelor medicale, rămași fără sprijinul financiar al statului, alte subiecte dureroase și, în general, evitate de obicei de media ucrainene.
Uneori, anchetele sunt și despre prețul plătit, în vieți și echipamente, pentru menținerea fără perspectivă a unor aliniamente sau poziții imposibile, din rațiuni mai mult politice decât militare.
***
Cum a fost cazul capului de pod Krînki, de pe malul stâng al Niprului, în fond doar un sat de pescari, vreo două sute de case, pentru care s-au luptat, timp de mai multe luni, mii de ruși și ucraineni.
Publicația online Слідства.Інфо / Investigații.Info a publicat recent o anchetă jurnalistică despre această operație, cu un titlu mai mult decât dramatic: ”Am văzut Iadul. Numele lui este Krînki”.
E un text greu de citit, mai ales de către cei care cred că războiul e un film în care sângele e doar un efect cinematografic.
Menținerea, eventual extinderea, capului de pod de la Krînki a fost mai mult o operație de imagine (”Ucraina a reușit traversarea Niprului!”) decât una cu consecințe militare imediate.
A început într-o perioada nefavorabilă calendaristic, mijlocul lunii octombrie 2023, deci fix înaintea iernii, a fost fragilă din punct de vedere logistic, fotografiile cu steagul ucrainean fluturând pe ruinele satului au fost distribuite continuu online, în timp ce despre partea tragică a acestei operațiuni s-a păstrat tăcerea.
Traseul era simplu, soldații erau transportați cu bărcile rapide pe malul stâng, luptau acolo câteva zile, după care se efectua o rotație și erau aduși înapoi.
Pentru cei mai mulți a fost, însă, doar o călătorie într-un singur sens, bărcile au fost distruse, oamenii nu au mai putut fi recuperați, iarna trupurile lor au înghețat în mlaștina Niprului, iar după ce a venit primăvara...
Și nu au fost puțini, batalioane, brigăzi întregi au fost consumate în această luptă surdă pentru un luminiș în sudul Niprului.
Teoretic răniții puteau fi evacuați într-o oră, atât dura transportul cu barca, practic majoritatea bărcilor era distrusă de artileria și dronele ruse pe timpul deplasării, iar răniții erau îngrijiți acolo, pe patul de stuf, de către un doctor, Ihor Șeremeta, care, nici el, nu a mai făcut drumul înapoi.
Familiile celor trimiși să lupte în Krînki au înroșit liniile telefonice ale unităților, încercând să afle informații despre cei apropiați, cel mai adesea răspunsul a fost ”evacuarea nu este posibilă la acest moment”, urmat, la câteva săptămâni de ”fiul / fratele / soțul dumneavoastră este dat dispărut”.
Neoficial, oamenii erau sfătuiți să aprindă o lumânare și să se obișnuiască, da, cu ideea că nu se vor întoarce, nici fiul, Evhen Smulski, nici fratele, Oleh Kostov, nici soțul, Oleh Kușeliuk...
Fiecare are o poveste tragică, unul a venit de la lucru din Polonia să-și apere țara, altul, aflând unde este dislocat, i-a scris mamei sale pe o rețea de socializare: ”Nu spun unde mergem, dar s-ar putea să nu mă mai întorc”.
De la un altul au venit o perioadă mesaje telefonice de la colegii de unitate rămași pe malul drept, o dată pe săptămână suna și comandantul: ”E bine și în viață. Nu poate răspunde, acolo nu au telefoane”.
După două luni, în iunie, a fost dat dispărut.
Cam în aceeași perioadă, cei rămași în viață în capul de pod de la Krînki au fost evacuați, ultimele lupte fiind consemnate pe 11 iulie.
Într-un răspuns transmis de autorități redacției se precizează că 788 de militari au fost declarați dispăruți în capul de pod de pe malul stâng al Niprului, iar 262 decedați au fost recuperați în perioada octombrie 2023 – iunie 2024.
Un raport de 3 la 1 între cei dispăruți și cei decedați.
Între timp, războiul s-a mutat pe insulele de pe Nipru, bărcile duc în continuare soldați, cele care scapă de loviturile artileriei inamice fac drumul înapoi cu răniți și decedați.
Statistica, spune Слідства.Інфо / Investigații.Info, rezolvă restul poveștii despre operația din mlaștina Niprului.
***
Evoluțiile nu sunt mai puțin dramatice nici pe uscat.
A trecut doar o zi de la momentul în care am început să scriu acest articol, iar candidatul Joe Biden a devenit, între timp, ”fostul”, ceea ce nu va da bine nici la statutul său prezidențial, deși, din această privință, lucrurile continuă, deocamdată, pe modelul ”business as usual”.
Un fior rece i-a străbătut, cred, pe politicienii de la Kiev, sau de pe oriunde s-ar afla.
Nu a fost singura veste teribilă din ultimele 24 de ore.
Cel mai bun prieten al Kievului, cel care, conform sintagmei ”a friend in need is a friend indeed / prietenul la nevoie se cunoaște”, a fost acolo, la Kiev, pentru a întări credința în victorie, la momentul în care niște tratative sub asediu păreau că îndreaptă țara către un acord dureros, atunci, în aprilie 2022, deci acel prieten, Boris Johnson, oferă astăzi sfaturi de negociere cu inamicul.
Nici măcar nu mai face deplasarea în capitala ucraineană, fostul premier britanic, fost și ziarist, apreciind că e de ajuns să-și ofere expertiza pe câteva coloane de ziar, cam așa cum facem și noi aici, în care să le spună ucrainenilor că e timpul să mai reducă din ambițiile post conflict.
Johnson folosește multe cuvinte, amestecă laude și miere descriind eroismul ucrainenilor dar, în final, le transmite că tot ce se poate face ar fi ca ”Putin să se retragă cel puțin la granițele anterioare invaziei din 2022” (deci anexând, totuși, o parte din Donbas și Crimeea), recompensa pentru Kiev fiind că ”pentru a evita conflictele și incertitudinile viitoare, restul Ucrainei ar trebui să fie recunoscut ca o țară liberă, capabilă să-și aleagă destinul în cadrul UE și NATO și absolut binevenită să se alăture acestora cât mai curând posibil”.
Cum s-ar spune, ne întoarcem la momentul 24 februarie 2022 (sau, poate, aprilie 2022, când aveau loc tratativele de pace ruso-ucrainene) dar, în proces, câteva sute de mii de oameni, morți, răniți și dispăruți, nu se mai află alături de noi.
Nici câteva sute de sate și orașe.
Fostul premier britanic răsucește și mai dureros cuțitul peniței: ”ce ar primi Rusia în schimb? Ei bine, cred că există tot felul de stimulente care ar putea funcționa cu Putin. El ar putea, desigur, să susțină că „operațiunea militară specială” - alias invazia - a fost un succes și că a denazificat Ucraina. Ar putea exista protecții speciale pentru vorbitorii de limba rusă.
Mai presus de toate, cu Trump la Casa Albă, există perspectiva reală a unei apropieri globale de Rusia, iar cu Putin, o întoarcere la vremurile în care Rusia era un partener respectat al G8 și chiar al NATO.”
De la postura de politician darnic cu ucrainenii, Johnson a ajuns la etapa dărniciei pe seama lor.
Sigur, e o altă perspectivă, uite-așa, peste noapte, Trump se îndreaptă spre Casa Albă, stimulentele se îndreaptă și ele spre Moscova, G8 se reîntregește.
Și Ucraina?
Se încarcă comentariile...
