FOTO Povestea casei lui Iuliu Maniu de pe Dealul Ţarinei. „La Bădăcin parcă şi aerul este mai proaspăt”
0O lume frumoasă, iremediabil pierdută, stă ascunsă în istoria de mai bine de un secol a casei de la Bădăcin a lui Iuliu Maniu. A fost locul unde fostul premier se simţea acasă şi unde se retrăgea cât putea de des după ce a intrat în conflict cu regele Carol al II-lea.
Povestea bătrânei case cuprinse azi accente dramatice, dat fiind faptul că frumuseţea discretă de altă dată a fost înlocuită, treptat, cu ruina. Echipa care se ocupă de campania de strângere de fonduri pentru reabilitarea imobilului monument istoric a realizat o descriere din perspectivă istorică a ceea ce a fost, cândva, căminul familiei Maniu de la Bădăcin.
Potrivit sursei citate, Ioan Maniu a moştenit Dealul Ţarinei de la părinţii lui. În 1879, a fost construită o casă de vară. Aceasta avea numai două camere, după o verandă mică şi deschisă, în faţă. O cameră mai îngustă în faţă, una mai mare alăturată acesteia. Aveau tavanul cu bârne, şi cu bârne a rămas până azi. Ioan Maniu, după pensionare, a fost multă vreme bolnav şi nu putea să se ocupe prea mult de treburile gospodăreşti. Numărul mare de copii şi nepoţi pe care îi intreţinea la şcoală, la care s-au mai adăugat şi alţi copii pe care îi întreţinea la şcoală din bunătate, l-au oprit să facă mari investiţii la Bădăcin.
Prin 1900, Clara Maniu, rămasă văduvă, a mai adăugat două camere, în şir, simetric cu cele două vechi. A închis cu sticlă veranda veche, a făcut veranda cea mare şi încă una, mică şi deschisă înspre sat. La spatele casei, între cele două verande mici se întindea un coridor îngust, deschis, cu stâlpi din lemn sculptaţi frumos. Târziu, prin 1930 s-a adăugat construcţia înaltă din faţă, oarecum alăturată casei vechi, cu două camere. S-a mai adăugat o bucătărie, baie, iar înspre sat încă două camere.
Tabloul cu ”Unchiu cel mare”, Simion Bărnuţiu, atârnat la loc de cinste pe perete
În veranda închisă cu sticlă, existau trei tablouri atârnate pe peretele din faţă. Într-unul era reprezentat Simion Bărnuţiu, “Unchiul cel mare”, după o fotografie făcută la Iaşi, când deja era grav bolnav. Lângă el, într-un alt cadru se afla Nicolae Bălcescu. În cel de al treilea era înfăţişat Avram Iancu, în cap cu căciulă moţească, cu năfrămuţa fluturând la gât. Pe mijlocul trupului era încins cu un şerpar îngust de după care se iveau mânerele a două pistoale. Mâna stângă i se odihnea pe sabie, ce dreaptă pe ţeava de tun, ferecată în chingi. După cum ne spunea, recent, preotul greco-catolic din Bădăcin Cristian Borz, cel care se ocupă de coordonarea campaniei, tabloul cu Avram Iancu a ajuns, în condiţii cel puţin suspecte, la o persoană din Cluj Napoca, aceasta pretinzând câteva mii de euro în schimbul înapoierii lui.
Mai exista un tablou care odinioară împodobea cele mai multe case ale intelectualilor români ardeleni: Andrei Mureşanu, în togă lungă, declarând “Deşteaptă-te române”, lângă el ţăranul roman trezit din somn, cu cătuşele sfărâmate de pe mâini. Lângă el se mai afla o fotografie a Memorandiştilor, între ei şi Iuliu Coroianu, fratele Clarei Maniu. Deasupra uşii care ducea în prima cameră se afla un crucifix de la care nu lipsea niciodată bucheţelul de flori. În dreapta uşii se găsea o masă, din lemn de brad, vopsită în alb, pe ea cu faţă de masă ţesută în casă, pe ea se găsea o vază cu florile anotimpului. O bancă vopsită şi ea în alb pusă de-a lungul peretelui cu câteva scaune, iar în stânga lângă geam, o masă mare, veche, de pe care rar lipseau bunătăţile pământului: mere, pere, struguri, caise şi piersici, nuci şi castane.
În camera mică, prima, era o mobilă veche. Masa de scris a lui Ioan Maniu, cu tăblia care ridicată închidea sertarele şi ustensilele pentru scris, iar coborâtă era sprijin hărtiei şi mâinilor, mai era un pat din lemn de nuc şi două dulapuri care aparţineau Clarei Maniu. În apropierea ferestrei un divan, patru scaune tapiţate cu mătase vişinie. Pe măsuţă ovală lucru de mână, deasupra albumul cu fotografii vechi şi noi ale familiei. Soba era de tuci, vopsită argintiu, care avea la mijloc o uşiţă de gratii, care deschidea o nişă mărişoară. Acolo era un ceainic, care era menit să facă la repezeală o cafea neagră. Pe perete era o icoană care-l reprezenta pe Sfântul Iosif cu pruncul în braţe, iar deasupra divanului o oglindă mare, în ramă de lemn, sculptată, aurită.
Camera următoare, sufrageria, avea două paturi şi o sofa mare, într-unul din acele paturi a închis ochii Clara Maniu şi tot acolo s-a stins şi Ioan Maniu, în 1895. În mijlocul camerei se găsea o masă mare, în patru colţuri, din lemn de nuc masiv, cu două tăblii se lungea făcându-se de două ori mai lungă. Deasupra, atârnată de grindă, lampa de petrol, mare, cu glob de sticlă cât o căldare cobora o lumină blândă. În capul mesei era fotoliu pe care sta numai Clara Maniu, şi acesta vechi, comod, larg, cu fundul şi cu spatele din împletitură, se ridica în şurub şi se balansa uşor înainte şi înapoi. În camera aceasta se găsea şi pianul vechi al Corneliei (Sora Cecilia), care cuprindea aproape tot peretele. Deasupra celor două paturi atârnau două tablouri cu vederi din Egipt, cu palmieri, cămile şi beduini. Dincolo pe alt perete, alăturea, portretele în ulei ale lui Ioan şi Clara Maniu, înfăţişându-i în floarea vârstei, pictate de profesorul Flaviu Domşa din Blaj.
Cealaltă cameră, salonul, era destul de întunecoasă, o fereastră dădea spre veranda mare, prin cealaltă se strecura puţină lumină din cauza castanilor din faţa casei. În jurul mesei ovale, erau înşiruite fotoliile, iar lângă perete o canapea, toate vechi de peste 100 de ani. Pe perete două tablouri în ulei, care-i reprezenta pe bunicii lui Iuliu Maniu pe linie maternă: Demetriu Coroianu şi Iuliana. În partea stângă era etajeră cu trei poliţe în scară, rezemate pe picioare sculptate cu artă. Pe perete, sus, deasupra etajerei era orologiul, semăna cu un tablou mărişor, în faţă cu un geam cuprins în ramă aurită şi înflorită frumos. Cadranul alb, cu cifre fine, cu cele două arătătoare cizelate subţiri. Sub cadran o fierăstruie ovală cu marginile dantelate, în aceasta apărea capul pendulei: un soare de aur, în chipul feţei unui copil cu obrajii bucălaţi, cuprins de un cerc de flăcări. De la spatele orologiului, atârna de perete, o sforicică roşie, dacă se trăgea uşurel îndată se auzea un şuşuit de rotiţ puse în mişcare, apoi se umplea camera de valurile unei arii bătrâneşti, triste.
Camera mică ce se deschidea din salon, era capela. Era acolo un altar frumos, din lemn sculptat, erau icoane, îngenuncher, odăjdii, potir, sfeşnice – tot ce se cuvenea într-un loc de rugăciune. O candelă ardea mereu, semn că acolo se găsea Sfântul Sacrament. În duminici şi sărbători, dacă nu se nimerea să fie vreun preot din familie, preotul din sat celebra acolo Sfânta Litrughie. La slujbă participau toţi ai casei de la servitor la ultimul nepoţel prezent acolo, de multe ori participau şi oameni din sat, fiindu-le mai aproape aici decât bisericuţa din celălalt capăt al satului, sau poate pentru că le era mai drag să se închine aici, alături de “Preacuvioasa Soră”.
Darul primit de Iuliu Maniu de la regele Ferdinand
Cele două camere din capătul casei dinspre sat au fost adăugate târziu. În camera dinspre livada de jos şi-a închis ochii Elena, sora lui Iuliu Maniu.
Tot mai târziu au fost clădite şi cele două camera suprapuse. Camera de jos era camera de lucru a lui Iuliu Maniu: rafturi de cărţi, birou larg, garnitură de piele. Pe podea se întindea o piele de urs dăruită de Leonida Pop. Aproape de tavan îşi întindea aripile o acvilă de piatră, cadou de la un alt vânător mare, Ieronim Stoichiţia. Pe un piedestal, într-un colţ al camerei, o frumoasă statuie de bronz, mare: Hercule. Acest dar l-a primit Iuliu Maniu, de la regele Ferdinand, fiind trecut în testamentul acestuia. Pe masa de scris era o călimară de argint pe postamentul larg al căreia erau gravate mulţime de semnături sub textul “Luptător neîntrecut –iubitor de pace” , acesta era un dar primit din partea Comitetului naţional din 1912, după ce, la Arad, reuşise să împace cele două grupări Comitetul şi Grupul Goga cu “Tribuna”.
Semnăturile erau ale membrilor Comitetului. Pe o etajeră atârnată într-un colţ al camerei era o colecţie de pipe vechi. Toate din spumă de mare, fiecare lucrată în forme artistice, cu reliefuri – scene de vânătoare, scene de petrecere, încâlcituri de arabescuri. Unele mai aveau înfipte ţevi lungi cu vârf de chihlimbar – unele aveau capace de argint lucrate în filigran. Pe pereţi erau atârnate fotografii ale celor trecuţi din acestă viaţă, dar şi ale celor care nu trecuseră încă.
O scară internă, îngustă urca spre cămăruţa de sus. Pe un perete al scării erau două portrete pictate de Ionel Pop pe când era student. Era un portret a lui Simion Bărnuţiu şi altul al lui Cassiu Maniu. Sus era dormitorul lui Iuliu Maniu: patul simplu de aramă, un dulap, o noptieră, măsuţă, câteva scaune.
Biblioteca avea o clădire aparte
De-a lungul pereţilor erau etajere cu rafturi de cărţi vechi, importante, cărţi de istorie care povesteau despre trecutul glorios al neamului nostru. Pe un alt perete erau cărţi de literatură. Fiecare ungher al bibliotecii bătrânului conac de la Dealul Ţarinii revarsa în tainice şoapte fluxul povestitor de fapte eroice, de luptă şi de izbândă.
“Biblioteca” era camera din clădirea din curte, mai departe de casa mare. Forma braţul mai scurt al unui “L”, în faţă cu o mică terasă înaltă, după ea era o cămară mare, apoi bucătăria de vară, apoi camera servitorilor. Două ferestre dădeau spre terasă şi una spre livadă. Numai destinaţia era acelei camere să fie bibliotecă, cărţile erau în biblioteca de lângă salon, prin dulapuri, lăzi, iar cele mai importante în camera lui Iuliu Maniu. Era o cămăruţă izolată, plină de soare şi de aerul proaspăt al livezii. Nepoţii Ionel şi Matei Pop, au aranjat-o “vânătoreşte”. Puşca şi flobertul erau atârnate deasupra celor două paturi. Atârna de cui şi un corn de vânătoare mare, din corn de bou. Era atârnată şi tolba. Pe masă uneltele de umplut cartuşe, în sertar tuburi, capse şi pulbere, alice toate aflate la îndemână. Două piei de bursuc erau covoraşe în faţa paturilor. Erau şi două tablouri vechi, într-unul dintre tablouri era înfăţişată “Nunta vânătorului”, cu toate lighionele în veselie mare. Celălalt trist, arăta “Înmormântarea vânătorului”. Sicriul era dus pe spate de patru cerbi, ursul era preot, ridicat în două picioare citea dintr-o carte veche, lângă el vulpea-ţârcovnic cu cădelniţa în labă privea tot şiret prin ochelarii călare pe nasul ascuţit, mistreţul ducea în gură sapa. Plângeau iepurii cu labele la ochi, trist păsea viezurele, pasările cântau prin tufele de lângă drum, iar în aer, deasupra convoiului, zburau două gâşte sălbatice, alăturea, purtând în pliscuri o pancartă scrisă în nemţeşte cu litere gotice “Eterne regrete”. Pe sicriu erau însemnele vânătoreşti: puşca, jungherul, cornul şi pălăria cu pană.
Podoaba principală a camerei o formau “trofeele” vânătoreşti, cozile şi aripile păsărilor prinse de nepoţi.
O alee şerpuieşte de la casă spre vârful dealului, alături de tufe decorative, de flori alese cu o bogată varietate de culori şi miresme, arborii seculari, plantaţi cu chibzuială la distanţă simetrică, drumul duce spre Cavoul familiar, unde sub crengile “Părului lui Bărnuţiu” îşi dorm somnul de veci cei repausaţi. Aici, Clara Maniu, singură sau însoţită de nepoţi, adesea sta pe banca de la marginea mormintelor, pierdută în amintiri sau cufundată în rugăciune. Până când s-a alăturat şi ea celor adormiţi, aşteptându-l şi azi pe fiul Iuliu, care doar în mod simbolic este alături de familia sa, el aşteptând învierea morţilor în Cimitirul Săracilor de la Sighet.
”La Bădăcin parcă şi aerul este mai proaspăt. În liniştea grădinii lui uit greutăţile zilnice, pentru că aici sunt cu adevărat acasă” Iuliu Maniu
Iuliu Maniu iubea foarte mult casa din Dealul Ţarini, nu pentru “veniturile” lui de acolo ci pentru că era legat sufleteşte de locurile, de oamenii pe care îi avea acolo, cei vii şi cei ce s-au dus, “La Bădăcin, spunea el, parcă şi aerul este mai proaspăt. În liniştea grădinii lui uit greutăţile zilnice, pentru că aici sunt cu adevărat acasă.” Se bucura de coşurile de struguri sau mere pe care le primea la Bucureşti, din care cu mândrie îi servea pe invitaţi spunându-le că sunt din ograda de la Bădăcin. Cănd era la Bădăcin, în duminici şi sărbători era vizitat de către rudele din sat şi nu numai. Maniu îi primea cu mult drag, se interesa de treburile lor, de copii, voia să-i cunoască pe toţi, şi îi cunoştea. Se dezlegau barierele pungii (care nu era prea doldora) atunci când aveau nevoie de ajutor. În buzunarul hainei “de Bădăcin” se găsea întotdeauna bomboane pentru cei mici. Ţinea ca de la Dealul Ţarinei să nu plece nimeni fară să fi fost servit cu ceva, reţinut la masă, apoi să plece ducând ceva din bunătăţile de acolo: damigeană cu vin, minunata “pălincă de casă”, coş cu struguri, cu mere, cu alte fructe. Lui Maniu îi plăcea să facă excursii lungi, nu era o problemă să meargă peste Măgură la Dealul Corbului sau la Vereşed, la Hărăşti. Să urce Dealul Ţarinei, să treacă la Ierdănele şoseaua, să paşească dealungul coamei Cornetului, să coboare în Valea Breabănului, să urce dealul Roşiilor şi să ajungă la via din Vereşed. Mergea adesea până la “Ogradă”, grădina din sat, unde odinioară a fost casa străbunilor săi. Bucuros mergea pe jos la Şimleu şi tot pe jos se întorcea urcând sprinten Dealul Corbului. Urca coasta Dealului Ţarinei până deasupra viei, în partea de sus a viei era un stejar mândru, cu o băncuţă sub el, de acolo putea să vadă casa, satul, Munţii Meseşului.
Intrând în conflict cu regele Carol al II-lea, au fost perioade lungi de timp când s-a retras la Bădăcin, dar nici acasă nu avea linişte şi pace, pentru că era vizitat de către personalităţi din împrejurimi şi din ţară. Cu fiecare stătea de vorbă, cu multă răbdare şi-i ajuta în măsura posibilităţilor.
În 1940, odată cu cedarea Ardealului, Maniu vedea pentru ultima dată Dealul Ţarinii, satul şi mormintele părinţilor săi.
Dupa arestarea lui Iuliu Maniu, în 1947, casa a fost transformată pe rând în depozit de îngrăşăminte chimice, în 1960 era sediu de gospodărie mixtă brigadierul “Sabo baci” întreţinea bine casa, dar şi toată gospodăria: culturile de paiose, livada, via, prisaca, animalele; apoi a devenit “tabara pentru pionieri, cei născuţi în anii ‘60-‘70 mai spun şi astăzi în loc de Dealul Tarinei “la tabara”; în anii ‘80 se înfiinţează “căminul pentru copii cu handicap sever”, sunt aduşi copii din tot judeţul şi nu numai, vor locui chiar în casa până în 1994 cand li se vor construi căsuţe speciale de catre o Fundaţie din Gemania.
Astăzi, bătrânul conac, leagănul atâtor idei mântuitoare, vatră de armonie unde îşi aflau alinarea sufletele lovite de dureri, locul în care înaintaşii noştri se întâlneau şi hotărau soarta acestui neam, asteaptă să-şi recapete strălucirea de odinioară.
Doritorii pot să sprijine acest proiect, donând în conturile:
Lei: RO22RZBR0000060002085400
Euro: RO18RZBR0000060002899205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com
deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj
Vă mai recomandăm:
Cum justifică Seniorul Coposu cele trei „greşeli“ ale lui Iuliu Maniu
Se încarcă comentariile...
