Cum justifică Seniorul Coposu cele trei „greşeli“ ale lui Iuliu Maniu
0
O scrisoare a lui Corneliu Coposu către Ion Raţiu face lumină, din perspectiva Seniorului, asupra a trei evenimente extrem de importante petrecute în perioada în care Iuliu Maniu era în prim planul scenei politice. Aceasta fost descoperită în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) de istoricul sălăjan Marin Pop.
„Weekend Adevărul“ publică, pentru prima dată, explicaţiile lui Corneliu Coposu în ceea ce priveşte trei mari evenimente istorice pe care, la începutul anului 1985, realizatorul Vlad Georgescu le considera la Europa Liberă „greşeli“ ale celui care a fost mentorul Seniorului, omul politic Iuliu Maniu: readucerea lui Carol al II-lea în ţară şi proclamarea lui ca rege, în anul 1930; pactul de neagresiune electorală cu legionarii din anul 1937, înainte de alegerile parlamentare; şi refuzul lui Maniu de a prezida guvernul rezultat în urma „loviturii de Palat“ de la 23 august 1944. Explicaţiile Seniorului sunt exprimate cu argumentele participantului direct într-o scrisoare pe care acesta i-a trimis-o în noiembrie 1985 prietenului său Ion Raţiu, aflat în exil.
Epistola Seniorului Corneliu Coposu, păstrată în arhivele CNSAS din Bucureşti, a fost redactată în contextul unor discuţii care aveau loc, în acea perioadă, la postul de radio Europa Liberă. Istoricul sălăjean Marin Pop, cel care a descoperit documentul, explică împrejurările apariţiei scrisorii.
„Problema Partidului Naţional Ţărănesc era intens dezbătută la postul de radio Europa Liberă, în special în emisiunile realizate de către Vlad Georgescu. Astfel, pe data de 12 ianuarie 1985, în cadrul editorialului său, Vlad Georgescu vorbeşte despre problema Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ) din România, unde este amintit, la loc de frunte, şi numele lui Corneliu Coposu“, explică istoricul Marin Pop.
În acest context, Vlad Georgescu aminteşte şi despre cele trei presupuse greşeli pe care marele om politic Iuliu Maniu le-ar fi făcut de-a lungul prodigioasei sale cariere politice.
Rugat să lămurească întâmplările
Corneliu Coposu nu a rămas impasibil la afirmaţiile realizatorului, pe care le considera „eronate“, şi a scris o lungă şi argumentată scrisoare, pe care a trimis-o prietenului său Ion Raţiu, aflat în exil la Londra, şi, prin acesta, întregului exil românesc. Scrisoarea este concepută din perspectiva participantului la acele evenimente, în calitatea sa de secretar al preşedintelui PNŢ.
În cele cinci pagini dactilografiate, Seniorul încearcă să demonteze, pe rând, cele trei presupuse greşeli ale mentorului său. „Săptămâna trecută, am primit prin poştă două scrisori cu conţinut similar: una trimisă din Offenbach (I. Niculeanu) şi cealaltă din Geneva (M.Ş. Tudor), prin care sunt rugat, ca în calitatea mea de fost – vreme de peste un deceniu – secretar al lui Iuliu Maniu şi secretar general adjunct al PNŢ şi, mai cu seamă, în calitate de martor nemijlocit al unor evenimente politice, să lămuresc culisele confuze ale acelor evenimente, a căror eronată comentare a stârnit nedumerire“, îşi începe Seniorul epistola către prietenul său Ion Raţiu.
Restauraţia carlistă, „prima greşeală“
„Restauraţia regelui Carol al II-lea“. După ce a dezertat din armată şi a renunţat de mai multe ori la tron, trăind timp de mai mulţi ani în afara ţării, alături de metresa lui, Elena Lupescu (în special în Franţa), Carol revine în România la 6 iunie 1930, iar două zile mai târziu îşi detronează propriul fiu, pe Mihai. De domnia lui se leagă fragilizarea sistemului politic, el instaurând, în 1938, dictatura regală, prin care a desfiinţat partidele politice, înlocuindu-le cu un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale, patronat de rege.
Istoricul Marin Pop spune, în baza bibliografiei studiate, că acest fapt istoric, restauraţia lui Carol al II-lea, nu poate fi pus în „cârca“ lui Iuliu Maniu. „Într-adevăr, Iuliu Maniu era prim-ministru al României, dar ne punem întrebarea cum putea să se opună întregii opinii publice româneşti, care cerea readucerea lui Carol în ţară şi înscăunarea lui ca rege. După ce şi-a dezamăgit familia, în special pe tatăl său, regele Ferdinand I Întregitorul, care era grav bolnav, prin renunţarea la tron, prinţul Carol al plecat în Occident alături de metresa lui, Elena Lupescu. Iuliu Maniu a condiţionat revenirea lui în ţară de despărţirea de Elena Lupescu, împăcarea cu Elena de Grecia, mama regelui Mihai I, şi încoronarea lor la Alba Iulia“, explică Marin Pop. Însă Carol, chiar cu acceptul fratelui său, regentul Nicolae, a venit pe ascuns în ţară.
„Oare i se poate reproşa unui om că a fost înşelat şi minţit? Fiind pus în faţa faptului împlinit, Iuliu Maniu a acceptat, la insistenţele opiniei publice şi a clasei politice, chiar şi a majorităţii naţional-ţărăniste pe care o conducea, ca prinţul Carol să nu mai treacă prin etapa Regenţei, ci să fie proclamat direct rege, pentru stabilitatea ţării. Însă, în momentul când a auzit că a revenit în ţară Elena Lupescu, adusă în secret de către Mihai Manoilescu, «Sfinxul de la Bădăcin» (n.r. – Iuliu Maniu) nu a ezitat să-şi dea demisia din fruntea guvernului“, arată Marin Pop.
De altfel, istoricul sălăjean completează că în acea perioadă contextul politic era unul destul de complex. „Mutilată de către istoriografia comunistă, viaţa politică interbelică a început să fie idealizată după 1990. Credem că, totuşi, viaţa politică interbelică a fost una destul de fărâmiţată şi zbuciumată, numai dacă ne gândim că, în 20 de ani, s-au perindat la putere 33 de guverne. Au existat şi atunci traseişti politici, gen Constantin Argetoianu, au existat abuzuri şi violenţe în campaniile electorale, dar ceea ce dădea stabilitate vieţii politice erau instituţia monarhică, regele, care avea rolul de arbitru între partidele politice, şi existenţa a două mari partide – Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc – care asigurau rotativa guvernamentală“, arată Marin Pop.
Culisele Restauraţiei, dezvăluite de Coposu
Acest fapt istoric, Restauraţia, pe care realizatorul Vlad Georgescu i-l impută lui Maniu, este explicat pe îndelete de Seniorul Coposu în scrisoarea trimisă lui Ion Raţiu. Coposu afirmă că această „greşeală“ „este în mod greşit atribuită lui Maniu“.
„Prinţul Carol, îndepărtat de la succesiune în 1926, a revenit în ţară clandestin, fără ştirea şi autorizaţia lui Maniu, a Regenţei şi a guvernului, datorită unei conspiraţii organizate de un grup de ofiţeri devotaţi lui (G. Marinescu, P. Teodorescu, Tătăranu, Uică, Samsonovici, Precup, Dumitrescu, Nicoară)“, explică, în scrisoare, Corneliu Coposu.
Seniorul adugă că, „în anul 1930, opinia publică românească, în covârşitoarea ei majoritate, era favorabilă restauraţiei, întrucât (în mod justificat) lega de viitoarea domnie a lui Carol speranţe deosebite (care s-au dovedit cu totul neîntemeiate). Maniu, în calitatea lui de prim-ministru, era documentat asupra sentimentelor care antrenau poporul român şi socotea că nu era oportun şi nici recomandabil din punct de vedere politic să înfrunte, prin măsuri brutale, valul de popularitate de care se bucura“.
Totuşi, mai arată Coposu în scrisoare, „pentru a încorseta veleităţile Prinţului exilat şi tendinţele lui abuzive, autocratice şi despotice, care se făcuseră sesizate, Maniu a luat o serie de măsuri de siguranţă, în interesul ţării şi al instituţiilor democratice“. Astfel, explică Seniorul, aşa a apărut, la 21 martie 1930 „Legea pentru apărarea liniştei publice“ (legea contra alarmismului). Legea, „destinată să obstaculeze propaganda «carlistă», a dispus confiscarea manifestelor şi ziarelor care agitau «problema închis㻓. Totodată, Corneliu Coposu adaugă că Maniu a făcut declaraţii publice explicite pentru „consolidarea prestigiului Regenţei şi descurajarea agitaţiilor întreprinse de «carlişti»“.
Condiţiile lui Maniu pentru Carol
Mai mult, Iuliu Maniu „i-a pretins lui Carol să-şi asume angajamentul solemn de a respecta Constituţia ţării şi instituţiile ei democratice, de a se despărţi definitiv de Elena Lupescu, de a anula divorţul şi de a restabili convieţuirea cu Principesa Elena, de a aştepta pregătirea prealabilă a reîntoarcerii, la momentul stabilit de guvern. Prinţul Carol a contractat (probabil fără intenţia de a le respecta sau poate de bună credinţă) toate angajamentele care i se ceruseră“, mai arată Seniorul în scrisoarea trimisă lui Ion Raţiu.
Corneliu Coposu spune că, după asumarea acestor obligaţii, Carol a fost „asaltat de aşa-zişii «politicieni fideli» (Mihail Manoilescu, C. Argetoianu, Gh. Brătianu), de generalii devotaţi, dar şi de unii membri ai Cabinetului (Gr. Iunian, G.G. Mironescu, Pan Halippa, Eduard Mirto, D.R. Ioaniţoiu) care l-au asigurat de sprijinul şi de concursul lor şi de dezacordul cu formula preconizată de Maniu. Aceste asigurări încurajatoare l-au determinat pe Carol să trimită imediat la Maniu pe Aurel Leucuţia cu mandatul de a aduce la cunoştinţa prim-ministrului că revine asupra promisiunilor categorice pe care i le făcuse şi cere să fie proclamat imediat rege, aşa cum doreşte majoritatea membrilor din guvern şi întreagă ţara“.
Demisia de onoare
Seniorul explică faptul că, în această situaţie, Maniu a prezentat Regenţei demisia guvernului. Noul cabinet, prezidat de G.G. Mironescu, avea să-l proclame, la data de 8 iunie 1930, pe Carol rege al României, iar pe Mihai l-a învestit cu titlul de „Mare Voevod de Alba Iulia“, formulă găsită de Nicolae Iorga, după cum menţionează Coposu.
„Urmările se cunosc. La 12 august, Mihail Manoilescu a introdus în ţară, cu paşaportul propriei soţii, pe doamna Lupescu. În scurtă vreme s-a încropit «Camarila», care a avut rol dezastruos în succesiunea evenimentelor. La 13 iunie 1930, Maniu a refuzat, iniţial, reluarea Preşedinţiei (n.r. – Consiliului de Miniştri). La 8 ianuarie 1931, Maniu, în dezacord total cu regele Carol al II-lea, s-a retras din guvern şi a început campania de demascare a lui Carol, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940, prin abdicarea regelui“, explică Seniorul istoria trăită chiar de el.
„«Pactul cu legionarii». O propagandă demagogică, fără temei istoric, s-a desfăşurat începând cu deceniul cinci, pe marginea Acordului de neagresiune electorală din 1937, dintre partidele de opoziţie, acord iniţiat de Iuliu Maniu şi încheiat în ajunul alegerilor generale din octombrie 1937. Pentru a contracara tendinţele dictatoriale ale regelui Carol al II-lea, Iuliu Maniu a preconizat realizarea unui front care avea menirea să obstaculeze planul regal (ce-şi găsise servili suporteri). Această iniţiativă este departe de a constitui o eroare politică. Dimpotrivă, ea a fost o acţiune salutară (cel puţin pentru moment), în scopul apărării instituţiilor democratice şi al descurajării autarhiei. Între 20 şi 25 octombrie 1937, Maniu i-a invitat pe toţi fruntaşii opoziţiei să adere la un acord pentru asigurarea corectitudinii alegerilor generale. Menirea acordului era răsturnarea guvernului personal al regelui, condus de Gh. Tătărescu.“
„«Preşedinţia guvernului de la 23 august 1944». Iuliu Maniu a refuzat categoric să prezideze guvernul care a semnat armistiţiul de la Moscova, deşi a fost rugat în mod insistent de către regele Mihai, de către toate partidele care au colaborat la realizarea răsturnării de la 23 august 1944 (inclusiv de către reprezentanţii Partidului Comunist). La timpul respectiv, toţi factorii politici considerau că prezenţa lui Maniu în fruntea guvernului este indispensabilă pentru prestigiul respectivului guvern şi pentru încrederea opiniei publice în reuşita misiunii lui. Solicitarea lui Maniu a fost repetată până în dimineaţa zilei de 23 august. Refuzul lui Maniu a fost justificat de împrejurarea că Uniunea Sovietică a condiţionat semnarea armistiţiului de acceptare, de către România, prin acordul de armistiţiu, a frontierei de răsărit, impusă prin ultimatumul de la 26 iunie 1940. După ce, prin tratativele de la Cairo, Maniu a insistat ca problema frontierelor să fie lăsată în atribuţia conferinţei de pace, după ce a făcut apel la guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii, să-şi respecte angajamentele solemne, contractate prin Pactul Atlanticului (Carta de la Newfoundland din 11 august 1941, la care a aderat U.R.S.S la 24 septembrie 1941). Constatând că Marii Aliaţi au făcut Kremlinului concesia de a le recunoaşte frontiera impusă în 1940 (în loc de a sprijini restaurarea frontierelor din 1938, aşa cum suna proclamaţia din 1941), Maniu a socotit că, în calitate de politician român, nu-şi poate asuma răspunderea de a gira, cu semnătura sa, un pact internaţional echivalent cu acceptarea desprinderii unei provincii româneşti din trupul ţării. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 15-16 septembrie 1944 (ale cărei dezbateri au fost publicate, după note stenografice), Maniu a explicat, pe larg, justificarea refuzului său. De altfel, Maniu considera armistiţiul ca un act militar, de competenţa armatei. Refuzul său de a accepta preşedinţia Consiliului de Miniştri, născut din lovitura de stat pe care o iniţiase şi o pregătise dânsul, are un aspect moral care nu poate să lase indiferent pe cercetătorul istoric. Iuliu Maniu era creditorul moral al unei datorii solemne, contractate de marii Aliaţi.“
Fragmente din scrisoarea pe care Corneliu Coposu i-a trimis-o în noiembrie 1985 lui Ion Raţiu
De ce a refuzat Maniu să prezideze guvernul de la 23 august
„Pactul cu legionarii“. La 25 noiembrie 1937, Iuliu Maniu, în calitate de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, încheie un pact de neagresiune electorală cu liderul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, pact la care au aderat, apoi, printre alţii, Gheorghe Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, şi Constantin Argetoianu, preşedintele Partidului Agrar. Pactul avea ca obiectiv faptul ca partidele politice să nu se atace reciproc în campania pentru alegerile din 20 decembrie 1937, astfel încât, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu să nu câştige din nou, iar Carol al II-lea să fie împiedicat să-şi instaureze dictatura regală.
Acest pact de neagresiune electorală este cea de-a treia „greşeală“ pe care realizatorul Vlad Georgescu, de la Europa Liberă, i-o reproşează lui Iuliu Maniu.
Istoricul Marin Pop consideră că acest pact încheiat de Iuliu Maniu cu legionarii reprezintă, de fapt, o mistificare a istoriografiei comuniste. „În fapt, a fost un acord de neagresiune electorală, la care au aderat şi liberalii marelui istoric Gheorghe Brătianu, agrarienii lui Constantin Argetoianu, social-democraţii şi chiar evreii. Aşadar, ideea cu pactul nu rezistă. Ce pact puteau să încheie evreii cu legionarii? A fost doar un acord de neagresiune pe timpul campaniei electorale, iar ascensiunea Mişcării Legionare se datorează, în primul rând, contextului internaţional, dar şi regelui Carol al II-lea“, explică Marin Pop.
Cum explică Seniorul
În scrisoarea sa către Ion Raţiu, Corneliu Coposu arată că între 20 şi 25 octombrie 1937, Iuliu Maniu i-a invitat pe toţi fruntaşii opoziţiei să adere la un acord pentru asigurarea corectitudinii alegerilor generale. Menirea acordului era răsturnarea guvernului personal al regelui, condus de Gheorghe Tătărescu.
„Pentru a contracara tendinţele dictatoriale ale regelui Carol al II-lea, Iuliu Maniu a preconizat realizarea unui front care avea menirea să obstaculeze planul regal (ce-şi găsise servili suporteri). Această iniţiativă este departe de a constitui o eroare politică. Dimpotrivă, ea a fost o acţiune salutară (cel puţin pentru moment), în scopul apărării instituţiilor democratice şi a descurajării autarhiei“, apreciază Seniorul.
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, socotit de Maniu capital în vederea barării dictaturii regale, partidele din opoziţie urmau să suspende temporar lupta dintre ele, acţionând fiecare separat, pe baza programului propriu neafectat de acord, pentru înfrângerea guvernului şi blamarea regelui.
„Aşa-zisul «pact cu legionarii» a fost în realitate acordul opoziţiei, iniţiat de Maniu, semnat la 26 octombrie 1937 şi în zilele următoare, acord la care au aderat în ordine succesivă: liberalii (Gh. Brătianu), legionarii (C. Codreanu), agrarienii (C. Argetoianu), social-democraţii (I. Fluieraş), evreii (Dr. W. Filderman)“, mai explică Seniorul în scrisoarea sa.
Cine i-a sprijinit pe legionari
Corneliu Coposu spune că, prin propaganda neonestă de mai târziu, s-a pretins că, prin acordul de neagresiune din 1937, Maniu ar fi propulsat pe scena politică a ţării Mişcarea Legionară. „Cu totul inexact! În realitate, cei care (din intenţia de a produce diversiuni) au sprijinit ascendenţa politică a legionarilor au fost, în ordinea importanţei, Tătărescu, regele Carol al II-lea, Argetoianu, Vaida,Gigurtu, Goga. Astfel, în aprilie 1936 (3-5), guvernul Tătărescu a aprobat şi sprijinit Congresul Legionar de la Târgu Mureş, ţinut pe cheltuiala statului, asigurându-i toate înlesnirile, contând pe împrejurarea că ascuţişul respectivului congres era îndreptat împotriva Partidului Naţional Ţărănesc“, precizează Coposu.
Seniorul îşi completează dezvăluirile şi cu informaţia că regele Carol al II-lea se întâlnise, la 14 februarie 1937, cu liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu şi tratase cu acesta aducerea legionarilor la putere (guvernare regală de mână forte), condiţia fiind ca Mişcarea Legionară să-l proclame pe rege ca şef al ei. „Tot cu aprobarea lui Carol al II-lea, acelaşi Tătărescu acceptase organizarea, sub protecţia organelor oficiale de ordine şi a Siguranţei demonstraţii legionare, prilejuite de înhumarea lui Ion I. Moţa şi a lui Vasile Marin, după plimbarea prin ţară a cortegiului funerar“, mai precizează Seniorul.
Momentul 23 august 1944
„Refuzul lui Maniu de a prelua guvernul de la 23 august“. După demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, a trebuit format un nou guvern. Favorit pentru asta era chiar Iuliu Maniu, însă, potrivit istoricilor, acesta „nu a fost de găsit“. Astfel, însărcinat cu formarea unui nou guvern a fost generalul Constantin Sănătescu. Acest guvern a negociat armistiţiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să accepte graniţele de est stabilite în 1940 (când România pierdea nordul Bucovinei şi Basarabia) şi să acorde funcţii mai importante comuniştilor.
Referitor la acest eveniment, istoricul Marin Pop spune că, „fiind în timp de război, era necesar un guvern de militari care să încheie armistiţiul şi să fie doar girat de către politicieni“.
Corneliu Coposu, însă, a explicat şi această „greşeală“ pe care Vlad Georgescu i-o atribuia lui Iuliu Maniu: faptul că nu a vrut să conducă gurvernul de la 23 august 1944, deşi a fost rugat insistent inclusiv de regele Mihai să facă acest lucru.„Refuzul lui Maniu a fost justificat de împrejurarea că Uniunea Sovietică a condiţionat semnarea armistiţiului de acceptarea, de către România, prin acordul de armistiţiu, a frontierei de răsărit, impusă prin ultimatumul de la 26 iunie 1940“, arată Coposu, adăugând că înainte de asta, prin tratativele de la Cairo, Maniu a insistat ca problema frontierelor să fie lăsată în atribuţia conferinţei de pace, după ce a făcut apel la guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii să-şi respecte angajamentele solemne, contractate prin Pactul Atlanticului (Carta de la Newfoundland din 11 august 1941, la care a aderat U.R.S.S la 24 septembrie 1941).
„Constatând că Marii Aliaţi au făcut Kremlinului concesia de a le recunoaşte frontiera impusă în 1940 (în loc de a sprijini restaurarea frontierelor din 1938, aşa cum suna proclamaţia din 1941), Maniu a socotit că, în calitate de politician român, nu-şi poate asuma răspunderea de a gira, cu semnătura sa, un pact internaţional echivalent cu acceptarea desprinderii unei provincii româneşti din trupul ţării“, explică Seniorul în scrisoare.
„Nu cred că reproşul de a nu primi şefia guvernului, obligat să recunoască, prin semnătura pusă pe acordul de armistiţiu, renunţarea la un teritoriu românesc, poate avea temei“, nota Seniorul.
Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, destine împletite
Atât Iuliu Maniu, cât şi Corneliu Coposu s-au născut în judeţul Sălaj, în familii de intelectuali ai vremii. Maniu s-a născut pe 8 ianuarie 1873, în Bădăcin, un sat de lângă Şimleu Silvaniei, în timp ce Seniorul s-a născut 41 de ani mai târziu, în satul Bobota, în familia preotului Valentin Coposu.
Prezenţa lui Iuliu Maniu în viaţa lui Corneliu Coposu s-a făcut simţită încă din copilăria acestuia, între cei doi existând, pe lângă o prietenie de familie, şi o relaţie de rudenie prin alianţă.
A ales dreptul, datorită lui Maniu
Elena Bărnuţiu, fiica politicianului Simion Bărnuţiu, era verişoara lui Maniu şi mătuşa lui Coposu. Iuliu Maniu i-a influenţat în mod radical cariera lui Corneliu Coposu, influenţă concretizată în primul rând prin alegerea Facultăţii de Drept, în locul celei de Teologie, care era o tradiţie de generaţii în familia Seniorului. Între 1937 şi 1940, Corneliu Coposu a fost secretarul personal al lui Iuliu Maniu, iar din 1940, Seniorul a fost secretarul politic al acestuia.
Amândoi, schingiuiţi de comunişti
Împletirea destinelor celor doi a continuat şi după venirea comuniştilor la putere, amândoi fiind condamnaţi la ani grei de temniţă. Seniorul a făcut 17 ani de puşcărie politică, între 1947 şi 1964, pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare“.
După eliberarea din închisoare, Corneliu Coposu a fost urmărit pas cu pas de Securitate, „vigilenţa“ ofiţerilor fiind materializată într-un dosar cu nu mai puţin de 38 de volume. Seniorul s-a stins din viaţă în 1995, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Iuliu Maniu a pierit, într-o geroasă zi de februarie 1953, la vârsta de 80 de ani, într-o celulă a închisorii din Sighetu Marmaţiei, după o condamnare la 101 ani de închisoare.
Trupul său neînsufleţit a fost pus într-un sac şi aruncat într-o groapă scormonită în prundişul Tisei, numită de localnici „Cimitirul săracilor“, fără cruci, având drept împrejmuire linia ferată. Rămăşiţele sale pământeşti nu au fost găsite nici până astăzi.
Problema Partidului Naţional Ţărănesc
În emisiunea de pe 12 ianuarie 1985 de la postul de radio Europa Liberă, realizatorul Vlad Georgescu vorbea despre situaţia Partidului Naţional Ţărănesc.
„Problema cu naţional-ţărăniştii mi se pare interesantă în sine, ea meritând a fi atinsă în context.
Într-adevăr, în România există astăzi încă un partid politic care nu s-a autodizolvat, ca liberalii, care nu s-a recunoscut legal interzis (…) Veteranii Partidului Naţional Ţărănesc, în frunte cu Corneliu Coposu, încă se consideră membri cu funcţii în acest partid şi consideră că numai împrejurările vitrege i-au împiedicat să ţină congresul Partidului Naţional Ţărănesc, în care să-i înlocuiască pe cei dispăruţi. Ei cred că au încă un puternic sprijin popular, mai ales în regiunile cu tradiţie ţărănească şi românească – Transilvania, Bucovina“, aprecia realizatorul.
Tot atunci, acesta amintea că, după ce fruntaşii naţional-ţărănişti au participat la parastasul în memoria lui Ion Ovidiu Borcea (fost lider ţărănist, deţinut politic la Râmnicu Sărat), decedat în SUA, „seniorii încă în viaţă ai partidului au fost convocaţi la Securitate şi ameninţaţi cu represalii în cazul în care vor da citire necrologului al cărui ton, extrem de hotărât, punea regimul în adevărata sa lumină“.
„Vechea rană“
Potrivit lui Marin Pop (foto dreapta), Vlad Georgescu aminteşte şi despre un memoriu de peste 60 de pagini, care i-a parvenit de la Washington şi pe care l-a citit „cu emoţie şi admiraţie“. Era un memoriu adresat de către emigraţia românească, prin Ion Raţiu, în septembrie 1983, vicepreşedintelui american George Bush. În memoriu, naţional-ţărăniştii declară că nu recunosc validitatea alegerilor din 1946, că nu recunosc scoaterea PNŢ în afara legii în 1947 şi că nu şi-a încetat „validitatea“.
După un lung excurs istoric, memoriul Partidului Naţional Ţărănesc proclamă fidelitatea faţă de ideile de libertate şi democraţie şi cerea Occidentului să ridice din nou problema existenţei legale a Partidului Naţional Ţărănesc. Vlad Georgescu era de părere că memoriul prezentat vicepreşedintelui american redeschidea „o veche rană“, cea a pluralismului politic în România, faţă de alte ţări socialiste, care au permis ca un anumit număr de partide mai vechi să activeze legal. ;
Cine a fost Vlad Georgescu
Istoric şi ziarist, Vlad Georgescu (20 octombrie 1937-13 noiembrie 1988, foto dreapta) a fost directorul Departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă între anii 1983-1988. Vlad Georgescu s-a născut la Bucureşti, într-o familie de boieri. Un bunic din partea tatălui, generalul I. Georgescu, fusese aghiotant al regelui Carol I, iar un bunic din partea mamei, Emanoil Porumbaru, a fost un important membru al Partidului Naţional Liberal, ministru de Externe (între anii 1914 şi 1916) şi apoi fusese preşedinte al Senatului României, în perioada 1916-1918.
Vlad Georgescu s-a stabilit în Occident în 1979, după ce în 1977 a fost ţinut în arest timp de două luni, sub acuzaţia de trădare, în urma redactării unei lucrări de istorie critice la adresa regimului. A devenit colaborator, apoi director al Serviciului românesc la postul de radio Europa Liberă.
[<a href="//storify.com/Noemi_Varga/cite-te-i" target="_blank">View the story "Citeşte şi:" on Storify</a>]
Se încarcă comentariile...
