Video Cum a fost construit Transfăgărășanul. „Detașamentul sfarmă-piatră”, trimis să cucerească muntele lui Badea Cârțan

La 20 septembrie 2026 se împlinesc 52 de ani de la inaugurarea drumului montan DN 7C, cunoscut sub numele de Transfăgărășan. Șoseaua națională care leagă regiunile istorice Transilvania și Muntenia, traversând Masivul Făgăraș la peste 2.000 de metri altitudine, a devenit unul dintre reperele celor mai înalți munți din România.

Transfăgărășanul a fost inaugurat în septembrie 1974 Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

La 20 septembrie 2026 se împlinesc 52 de ani de la inaugurarea Transfăgărășanului (DN 7C), șoseaua spectaculoasă care a legat Transilvania de Muntenia peste crestele Făgărașului.

Superlativele Transfăgărășanului

Drumul montan începe din localitatea Cârțișoara, ultima așezare înainte ca traseul să intre în zona alpină a Munților Făgăraș. Din Cârțișoara, călătorii urcă spre Cascada Bâlea și spre căldarea Bâlea, ajungând până la peste 2.000 de metri, în zona lacului Bâlea. După traversarea tunelului montan Bâlea–Capra, traseul coboară spre Valea Argeșului, pe lângă Lacul Vidraru și Cetatea Poenari, până la faimoasa mănăstire de la Curtea de Argeș.

Construcția celor aproximativ 90 de kilometri ai tronsonului montan, dintre Cârțișoara (județul Sibiu, pe versantul nordic) și zona Arefu–Barajul Vidraru (județul Argeș, pe versantul sudic), a rămas una dintre cele mai complexe lucrări de infrastructură rutieră realizate în România în secolul XX. În anii ’70, mii de militari au fost mobilizați la construcția drumului care avea să traverseze căldarea glaciară Bâlea și să străpungă creasta Făgărașului prin Tunelul Bâlea–Capra, lung de 887 de metri și situat la altitudinea de 2.044 de metri.

Recordul de lungime al tunelului de pe Transfăgărășan va fi doborât în următorii ani de noile tuneluri construite pe autostrăzile A1, A3 și A8, însă tunelul de la Bâlea Lac va rămâne cel mai înalt tunel rutier din România.

DN 7C a fost construit din motive strategice și pentru a răspunde unor nevoi locale, fiind privit ca o legătură secundară între Transilvania și Muntenia, dar și ca o cale de acces pentru exploatările forestiere din zonă.

La poalele Munților Făgăraș, sub versantul nordic, în regiunea vechilor așezări grănicerești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, s-au dezvoltat, la mijlocul secolului XX, uzine esențiale pentru industria de apărare a României. Pe versantul sudic se află Lacul Vidraru, amenajat pe râul Argeș în anii ’60, odată cu ridicarea unuia dintre cele mai spectaculoase baraje din România. Transfăgărășanul coboară spre lac, îi urmărește malul estic și traversează barajul înainte de a ajunge în apropierea localității Arefu.

Folosită în secolele trecute drept cale de trecere între cele două regiuni istorice, zona Bâlea a devenit treptat, după construcția Transfăgărășanului, una dintre cele mai căutate destinații turistice din Carpați, mai ales în timpul verii, când sectorul alpin al șoselei este deschis circulației.

Lanțul de serpentine care urcă prin relieful abrupt, cele peste 20 de copertine solide din beton, construite pentru protecția împotriva avalanșelor, zidurile de sprijin și de protecție, barajele cu grile metalice, pragurile și canalele de scurgere le arată călătorilor amploarea efortului depus de constructori, în urmă cu peste jumătate de secol, pentru realizarea șoselei alpine.

Peisajul idilic al lumii lui Badea Cârțan

Înainte de construcția șoselei montane, căldarea glaciară Bâlea era privită ca un uriaș sanctuar al naturii, în care oamenii își făceau rareori simțită prezența. Ținutul patriarhal de la poalele și de pe culmile Făgărașului era cutreierat, în secolele trecute, de păstori, pădurari și locuitori ai satelor grănicerești. Puținele poteci care traversau munții erau folosite uneori și de românii care treceau clandestin între Transilvania și Muntenia.

Unul dintre cei care străbăteau munții pe aceste poteci, intrat în istorie sub numele de Badea Cârțan, avea să rămână cunoscut peste generații. Ciobanul Gheorghe Cârțan (1849–1911) a trăit la Cârțișoara, sat traversat astăzi de DN 7C, înainte ca șoseaua să înceapă urcușul spre creste. A cutreierat Munții Făgăraș pe cărări ascunse, ducând în Transilvania cărți românești tipărite în Regatul României.

„Bătut de vânturi și ploi, pârlit de arșițe, slab, frânt de trudă, cu sumanul rupt, cu opincile găurite, stătea ghemuit aproape de poarta casei noastre și, cu ochii aprinși, citea o gazetă. Pe chica lungă, rară și încâlcită, un cireș își scuturase petalele albe. Dar pribeagul nu vedea nimic din frumusețile zilei aceleia. Se smulsese dintre ai lui și-și părăsise turma și viața idilică, fiindcă furtuna unor doruri neastâmpărate îl gonea departe de tihna traiului pastoral”, nota ziarul „Tribuna”, la moartea sa, în 1911.

Badea Cârțan Foto: Wikipedia

Badea Cârțan a devenit faimos și datorită călătoriilor sale prin Europa. A ajuns pe jos la Roma, unde a dormit lângă Columna lui Traian, și a călătorit la Paris, căutând, potrivit relatărilor vremii, urmele latinității și pe cei pe care îi numea „fiii Romei”.

„Țăranul acesta vorbăreț, cu ochiul vioi și graiul de un farmec nespus, care a străbătut mai mult pe jos drumul până la maica Roma cea bătrână, unde s-a întins să se odihnească la picioarele statuii lui Traian, nu era un om ordinar, ci un visător cu mintea călătoare, un poet cu imaginația aprinsă”, arăta ziarul.

Ajuns la Paris în costumul său de cioban, Gheorghe Cârțan le-a atras imediat atenția trecătorilor. Întrebat ce căuta prin acele locuri, răspunsul său a fost simplu: „Fii de-ai Romei!”.

„Nu, nu era un vagabond umilit, sprintenul păstor. Era un patriot adevărat, un înflăcărat, un înverșunat, o sămânță uitată, rătăcită din rămășițele vremurilor de demult, atunci când cu oameni ca Badea Cârțan se cucereau pământurile. Pribeagul care și-a însângerat călcâiele pe drum până la Roma, ca să îngenuncheze lângă columna marelui străbun, nu a fost un vagabond, ci o inimă mare, un nebun poate, dar un nebun sănătos”, concluziona „Tribuna”.

Bâlea înainte de Transfăgărășan

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în Munții Făgăraș au fost construite primele cabane pentru turiști. Cea mai veche dintre ele a fost ridicată în jurul anului 1873 la Bâlea Cascadă, iar în 1905 a fost inaugurată și vechea cabană de la Bâlea Lac. De-a lungul timpului, construcțiile au fost refăcute după incendiile care le-au mistuit.

Lacul Bâlea Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

La mijlocul secolului XX, cabana Bâlea Lac devenise un reper turistic al Făgărașului și un loc de popas pentru excursioniști și sportivi. Drumul de creastă dintre cabanele Podragu și Bâlea Lac, putea fi parcurs în cinci-șase ore.

Bâlea Lac in anii 70 Foto: Colecția Attila Bekecs Sursa Azopan

„Drumul de creastă pe care mergi este o alternanță de stâncă îngustă și prăpăstioasă cu poteci late, înverzite, ușor accesibile. Urci apoi o pantă mult înclinată și continuă, ajungând în regiunea lacului Capra. Odată ajuns în Șaua Caprei, ceața capricioasă îți face un hatâr și o surpriză în același timp, ridicându-se întocmai ca o cortină la bătaia gongului și oferindu-ți unul dintre cele mai frumoase decoruri pe care le-ai avut vreodată în fața ochilor. Jos, într-o căldare cu pereții de stâncă, apare Lacul Bâlea, în care razele soarelui se joacă, aruncând mii de sclipiri de diamant. Pe lac, clădită pe un istm, se înalță o cabană ca un castel din basmele cu feți-frumoși”, informa, în 1954, Marilena Rosen.

Aflată la peste 2.000 de metri, cabana avea 167 de locuri și funcționa tot timpul anului. Le oferea turiștilor „în mijlocul acelei frumuseți sălbatice, comoditatea civilizației moderne: apă curentă, lumină electrică și mâncare gătită”, nota publicista, în revista Sportul Popular.

În lipsa Transfăgărășanului, drumeții porneau din Cârțișoara și puteau înainta cu mașina sau căruța numai 12 kilometri, până la Casa Pădurarului. De acolo, urcușul pe la Bâlea Cascadă și prin valea superioară a Bâlei până la cabana de lângă lac dura încă șase-șapte ore.

Muntele atacat cu dinamită

La sfârșitul anilor ’60, înainte de începerea lucrărilor la Transfăgărășan, călătorii care ajungeau în ținutul sălbatic ce urma să fie traversat de șoseaua montană găseau două cabane, o casă de vânătoare și un canton silvic. Cea mai nouă cabană de pe malul lacului glaciar Bâlea a fost construită în perioada 1969–1971.

În primăvara anului 1970, primele explozii au tulburat liniștea Munților Făgăraș. Dinamita a fost folosită apoi în mii de rânduri pentru dislocarea stâncilor și îndepărtarea arborilor seculari de pe traseul noului drum.

1/22

Transfăgărășan Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (1) jpg

„Se vădea că drumul nu poate fi înfăptuit decât de o forță extrem de organizată și disciplinată, de oameni dârji, neînfricați, tenaci. Și astfel, onoarea de a realiza această operă inginerească, unică în felul ei la noi în țară, a revenit armatei. Militarilor le-a încredințat partidul construirea drumului Transfăgărășan”, informa, în ianuarie 1971, revista „Apărarea Patriei”.

Militarii în termen trimiși pe șantier erau lăudați în presa vremii și numiți „Detașamentul sfarmă-piatră”. Autoritățile se mândreau atât cu forța de muncă mobilizată, cât și cu numeroasele utilaje aduse în munți: buldozere, excavatoare, tractoare, compresoare și basculante, cele mai multe fabricate în România.

„Niciodată nu s-a mai construit la noi în țară la o asemenea altitudine. S-au excavat patru milioane de metri cubi de derocări, s-au construit 28 de poduri și viaducte și 550 de podețe. În punctul denumit Piatra Dracului, din cauza zăpezii, constructorii nu au putut să mai înainteze cu buldozerul. L-au demontat și l-au transportat bucată cu bucată până la punctul de lucru stabilit, unde l-au montat din nou”, informa revista „Flacăra”, în 1984.

În iarna anului 1973, un viscol a blocat 180 de oameni în căldarea Bâlea. Pentru evacuarea lor au fost trimise două buldozere uriașe, de care au fost prinse frânghii. Militarii și muncitorii s-au legat de acestea pentru a putea fi scoși din viscol și coborâți la Bâlea Cascadă, amintea presa vremii.

Tunelul Bâlea–Capra, cea mai dificilă lucrare a Transfăgărășanului

Cea mai spectaculoasă lucrare de artă a Transfăgărășanului este Tunelul Bâlea–Capra, lung de 884 de metri. Acesta străbate creasta Munților Făgăraș pe sub Muntele Paltinul, între altitudinile de 2.025 și 2.042 de metri, făcând legătura între căldarea Bâlea și versantul sudic al masivului.

Condițiile în care tunelul a fost proiectat și construit au fost neobișnuite.

„N-a fost ușor, dar oamenii au răzbit. N-a fost ușor deoarece un tunel la o astfel de altitudine, de 2.040 de metri, nu s-a mai construit în țara noastră. Ca să-l proiectezi trebuia să faci ridicări minuțioase în teren. Or, terenul îți cerea aptitudini de alpinist. Atunci am apelat la sprijinul unui alpinist pasionat, topometristul Virgil Popescu de la institutul nostru, care a făcut măsurătorile din stâncă în stâncă”, informa inginerul Iosif Caitar, unul dintre principalii proiectanți.

Proiectul a fost adaptat pe măsură ce excavarea înainta.

„Practic, acest tunel l-am proiectat din mers, mână în mână cu constructorii, ajungând în cele din urmă la soluția cea mai economicoasă posibil, păstrând aproape pe toată lungimea roca naturală. De fapt, ei, constructorii, au dus greul”, declara inginerul pentru „România Liberă”, la 21 septembrie 1974.

1/12

Transfăgărășan Foto Colecția Attila Bekecs Sursa Azopan (13) jpg

O echipă restrânsă a lucrat în trei schimburi la excavarea galeriei, iar tunelul a fost străpuns mai repede decât prevedea proiectul.

„Am luat muntele cu asalt în trei schimburi, de jos în sus, adică din zona Argeș înspre Bâlea Lac, spre versantul nordic. Și, într-un an și jumătate, față de doi ani prevăzuți, am ieșit la lumină la Bâlea, înaintând 889 de metri prin munte”, relata maistrul Simion Gheață.

Constructorii au continuat lucrările și iarna, deși vântul și zăpezile făceau extrem de dificil accesul la peste 2.000 de metri altitudine.

„Au lucrat și iarna. Ei au vrut. Vântul bătea cu 120 de kilometri pe oră, viscolea atât de puternic, încât câteva zeci de metri de la tunel la cabană îi parcurgeam într-o oră și jumătate. Dar îi parcurgeam. De două ori, avalanșele ne-au luat pur și simplu pe sus stația de compresoare. Am adus alta. Pe celelalte le-am găsit primăvara în căldările din vale”, relata inginerul Ioan Gogu, șeful lotului Tunel, în septembrie 1974.

Pentru realizarea tunelului, construit între 1972 și 1974, au fost dislocați peste 41.000 de metri cubi de rocă și au fost folosite aproximativ 20 de tone de dinamită. Unii dintre muncitori au fost recompensați de regimul comunist cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Transfăgărășanul a fost inaugurat la 20 septembrie 1974, în prezența lui Nicolae Ceaușescu, mai târziu decât termenul stabilit inițial. Șoseaua a fost însă asfaltată în întregime abia în anii următori.