Urșii au recucerit Valea Jiului, după un secol și jumătate. Alerte frecvente în orașele miniere care revin la sălbăticie

Urșii sunt semnalați tot mai des în orașele Văii Jiului, unde fostele zone miniere și cartierele de la poalele munților au devenit din nou atractive pentru fauna sălbatică. Aproape 175 de urși au fost estimați în 2026 numai pe fondurile cinegetice din regiune.

Urșii au devenit prezențe tot mai obișnuite în Valea Jiului Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Urșii coboară tot mai frecvent în orașele din Valea Jiului, iar numărul lor în creștere îi îngrijorează pe localnici. Mai multe locuri de la marginea orașelor miniere, aproape părăsite de oameni și sălbăticite, au devenit tot mai atractive pentru urși.

În secolul al XIX-lea, înainte de a deveni una dintre cele mai urbanizate regiuni din România, cu șase orașe miniere înșirate în văile înguste ale celor două Jiuri, Valea Jiului a fost un ținut patriarhal, cu câteva sate și cătune pastorale înființate în munți, înconjurat de păduri seculare cu o faună bogată. Urșii, lupii, jderii, cerbii și caprele negre atrăgeau aici pasionații de vânătoare din rândul nobilimii austro-ungare, într-un peisaj ofertant.

Munții Vâlcan, Parâng, Retezat, Oslea și Șureanu, cu creste înzăpezite mai multe luni pe an, pajiști alpine, lacuri glaciare, păduri străvechi și numeroase râuri de munte și izvoare, conturau ținutul care avea să treacă prin transformări radicale odată cu dezvoltarea exploatărilor miniere.

În anii ’90, Valea Jiului atinsese gradul maxim de urbanizare: aici funcționau zece mari exploatări miniere, cu peste 40.000 de angajați, iar populația orașelor și satelor din regiune depășea 160.000 de locuitori. Minele de cărbune au fost închise treptat, rămânând în prezent doar trei unități active (Lupeni, Vulcan și Livezeni din Petroșani), iar multe dintre familiile angajaților disponibilizați au părăsit zona. Vechile uzine și instalații miniere au fost dezafectate, iar natura a câștigat tot mai mult teren peste ruinele lor.

Alertele despre urși, tot mai frecvente

Orașele miniere Petrila, Petroșani, Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani au devenit și ele tot mai liniștite, cu o populație care totalizează mai puțin de 100.000 de locuitori, formată în mare parte din familiile foștilor mineri, mulți dintre aceștia aflați la pensie. La marginile localităților, înspre munți, și chiar în fostele zone industriale, prezența animalelor sălbatice a devenit obișnuită.

În ultimii ani, numărul tot mai mare al urșilor a început să îi îngrijoreze pe localnici. Aproape zilnic, în câte un oraș al Văii Jiului, oamenii sunt atenționați prin sistemul RO-Alert despre prezența urșilor pe străzi sau în apropierea zonelor locuite. Nu toate aceste semnalări se confirmă însă.

Două alerte transmise la aproximativ o oră distanță au neliniștit populația municipiului Petroșani în noaptea de marți spre miercuri. Prima anunța prezența unui urs pe strada Independenței, iar cea de-a doua semnala un urs în apropierea unei comunități de la poalele Parângului. Cel puțin prima alertă s-a dovedit însă a fi o glumă proastă pusă la cale de câțiva tineri.

„Era mai neobișnuit pe strada Independenței. După ce au dat RO-Alert, la o jumătate de oră, am fost sunat și mi s-a spus că a fost o alarmă falsă. Un tânăr de 18 ani a sunat la 112. A fost identificat și amendat pentru alertarea falsă. Din păcate, văd că se întâmplă și astfel de lucruri. Niște tineri teribiliști, că erau mai mulți, dar cel de 18 ani a sunat la 112. Au spus că au vrut să se distreze”, a declarat Tiberiu Iacob Ridzi, primarul municipiului Petroșani, potrivit publicației Cronica de Hunedoara.

Nici cea de-a doua alertă nu a fost confirmată. Jandarmii care au ajuns în zona indicată nu au găsit ursul semnalat. În afara celor două alarme recente, numeroase alte incidente cu urșii le-au stârnit temeri localnicilor.

Numărul urșilor, în creștere

O evaluare realizată în primăvara anului 2026 de Direcția Județeană de Mediu Hunedoara indica, pe cele șase fonduri cinegetice din Valea Jiului, aproximativ 174 de urși, 103 lupi, 44 de râși și 49 de pisici sălbatice. La nivelul întregului județ au fost estimate 1.077 de exemplare de urs brun, 660 de lupi, 273 de râși și 538 de pisici sălbatice, toate speciile fiind în creștere față de anii anteriori. Tot în 2026, autoritățile au înregistrat 30 de cazuri de pagube produse de animalele sălbatice în gospodării.

În ultimii ani, urșii au fost semnalați în toate orașele Văii Jiului, uneori la numai câteva sute de metri de blocuri și gospodării. La Petroșani, animalele au ajuns în zona Brădet, în apropierea Universității, în cartierul Sălătruc și în alte zone de la poalele Parângului. În 2022, un pui de urs care căuta hrană aproape zilnic în parcul Brădet a fost capturat, în timp ce în Sălătruc fusese observată o ursoaică împreună cu doi pui.

La Vulcan, urșii au coborât în cartierul Paroșeni și în zona stației de telegondolă, unde au distrus stupi și au intrat în gospodării. În 2025, autoritățile estimau că numai pe raza municipiului Vulcan trăiau cel puțin 20 de urși, iar în zona Paroșeni fuseseră văzute cel puțin șase exemplare, printre care o ursoaică și trei pui.

La Lupeni, aparițiile s-au repetat în Colonia Ștefan, pe strada Bisericii și chiar în cimitirul orașului, aflat în apropierea centrului municipiului. În vara și toamna anului 2026, urșii au fost semnalați și pe străzile Calea Braii și Lungă, localnicii fiind avertizați în repetate rânduri prin RO-Alert.

Nici orașul Petrila nu a fost ocolit de aceste vizite, prezența lor fiind confirmată inclusiv în zona Taia și în cătunele de la marginea localității, dar și la Uricani și Câmpu lui Neag. În septembrie 2023, un urs a fost găsit prins într-un laț în zona Taia, la aproximativ 500 de metro de locuințe, iar în vara anului 2026 alerte despre prezența urșilor au fost transmise și pentru Câmpu lui Neag.

Valea Jiului, faimoasă pentru urși din secolele trecute

Aflată la poalele munților Parâng și Retezat, Valea Jiului era cunoscută pentru bogăția faunei sale cu mult înainte de deschiderea primelor mine de cărbune, la mijlocul secolului al XIX-lea. Unele ziare aminteau că localnicii erau vestiți ca buni vânători și de aceea erau aleși pentru a păzi Pasul Vâlcan, vechea trecătoare dintre Transilvania și Oltenia. Vânătorii de urși au fost cei care au descoperit zăcămintele bogate de cărbune.

„Un vestit vânător de urși din partea locului, Ciubotaru, începe să aducă în tolba lui cărbuni, pe care îi vindea apoi potcovarilor din oraș. Urmându-i exemplul, ceilalți umplură târgurile cu «piatră neagră», până ce niște sași din Brașov, frații Hoffman, veniți la vânătoare de urși, își dădură seama de bogăția imensă ce aștepta mâna omenească să o scoată din tihna în care stă poate de milioane de ani. Aceștia înființară, pe la 1850, Societatea Brașoveană, începând să acapareze terenurile și să le exploateze rațional. De la această dată pornește năvala străinilor. Zgomotul motoarelor a alungat doina, iar ciobanul și-a schimbat bâta cu o lampă de miner, coborând de pe creste în adâncurile munților”, informa ziarul „Vremea”, în 1947.

Despre sălbăticiunile acestor munți a scris pe larg și Viktor Maderspach (1875–1941), vânător și memorialist.

„Ursul și Carpații Meridionali sunt, în imaginația celor mai mulți oameni, noțiuni aproape inseparabile, iar despre cel care a străbătut aceste ținuturi se presupune că l-a văzut măcar o dată, în libertate, pe regele pădurilor. Este un fapt că aici trăiesc, prosperă și fac ravagii relativ mulți urși. Cu toate acestea, foarte puțini oameni au avut parte de norocul, poate îndoielnic în ochii multora, de a se întâlni cu unul față în față”, relata Maderspach, în volumul Páreng–Retyezát. Vadászataim a Déli Kárpátokban („Parâng–Retezat. Vânătorile mele în Carpații Meridionali”), publicat în 1936.

El afirma că împușcase 17 urși, însă pentru aceasta străbătuse „mii de kilometri pe jos și pe schiuri” și petrecuse numeroase nopți la pândă, în cei peste 20 de ani, între 1898 și 1919, în care a cutreierat ținuturile din Retezat și Parâng.

Ursul uriaș care terorizase ținutul montan

Una dintre cele mai stranii relatări ale sale descria un urs uriaș care, timp de mai multi ani, atacase animalele crescătorilor și îi făcuse pe oameni să renunțe la folosirea unei întinse pășuni montane.

Maderspach la vânătoarea de urși Foto: Cartea „Páreng–Retyezát. Vadászataim a Déli Kárpátokban” de Viktor Maderspach

„Cu ani în urmă, din cauza ravagiilor făcute de un urs uriaș, nimeni nu mai îndrăznea să ducă animalele domestice pe un teritoriu de aproximativ șase mii de holde. Acest tiran al sălbăticiei ucidea în fiecare noapte câte o vită sau un cal și era atât de prudent, încât toate încercările de a-l doborî au rămas fără rezultat mai bine de cinci ani. Abia când își înfigea ghearele ascuțite sau colții în spatele unei vaci ori al unui cal care nu bănuia nimic, mugetul disperat sau nechezatul de moarte al animalului trezea oamenii de la stână. Dar nici lătratul furios al câinilor, nici țipetele și focurile de armă ale oamenilor nu-l puteau face să-și lase prada. Parcă știa că în întunericul nopții nu se putea trage bine, țintit. De câini nici nu se sinchisea. Își târa prada de câteva sute de kilograme în adâncul pădurii de brazi și acolo se ospăta în liniște”, nota Maderspach.

Pagubele au devenit atât de mari încât, potrivit memorialistului, pășunea de pe muntele Știrbu a rămas doi ani fără arendaș.

Într-o primăvară cu multă zăpadă, Maderspach povestea că a dat întâmplător peste urs, ascuns sub rădăcinile unui brad prăbușit, locul unde își petrecuse somnul de iarnă. A tras asupra ursului, iar apoi l-a urmărit ore întregi. Animalul rănit a trecut cumpăna apelor dintre bazinul Jiului și cel al Cernei.

„Mă aflam în pădurile seculare de fag din Valea Cernei, care curge spre Băile Herculane. Lăsasem de mult în urmă cumpăna apelor Jiului. Urma ursului ducea spre un pâlc izolat de brazi. De departe se auzeau țipetele și croncănitul multor gaițe. M-am oprit și am privit atent printre conifere, căutând animalul rănit printre trunchiurile întunecate. L-am văzut! Dar numai capul. Cei doi ochi erau ațintiți direct asupra mea. La cincizeci de pași, însă, capul nu era o țintă suficientă. Dacă nu voiam să urmăresc bestia asta până la capătul lumii, trebuia să o dobor acum”, nota acesta. După ce ursul a ieșit din pădure, Maderspach a tras din nou, reușind să îl ucidă.

Vânătoarea de urși, „privilegiul celor bogați”

Maderspach amintea că, în secolul al XIX-lea, marile vânători de urși din Hunedoara erau adevărate expediții aristocratice, la care participau numeroși gonaci, animale de povară și invitați străini.

„Pe vremea părinților noștri, dar în mare măsură și în zilele noastre, vânătoarea de urs a fost privilegiul celor bogați. O mulțime uriașă de gonaci, caravane de animale de povară încărcate cu corturi și hrană, oaspeți străini, de cele mai multe ori englezi, și, uneori, seara, un taraf de țigani care cânta lângă focul taberei erau elementele indispensabile ale acestei distracții cu adevărat aristocratice”, relata autorul.

La începutul secolului XX, aceste mari partide dispăruseră în mare parte, însă autoritățile mai organizau vânători atunci când urșii produceau pagube turmelor. El a cercetat și zeci de locuri în care urșii își petreceau iarna. Între 1898 și 1919, susținea că descoperise 38 de culcușuri, de cele mai multe ori sub rădăcinile copacilor căzuți ori în crăpături de stâncă, nu în peșteri propriu-zise.

„Locul unde se află ursul, în schimb, abia poate fi ghicit. Despre el se poate spune fără exagerare că, în munții Transilvaniei și ai României, este pretutindeni și nicăieri. Nu are obiceiuri atât de fixe încât să fie legat de anumite locuri”, scria Maderspach.