REPORTAJ Orașele cărbunelui, apăsate de nostalgia minelor. De ce coloșii industriali au avut o viață scurtă VIDEO
0La cinci decenii de la apogeul expansiunii orașelor miniere din Valea Jiului, Hunedoara, minele de cărbune au ajuns în ultimii lor ani de existență, dar numeroși localnici trăiesc cu nostalgia epocii de glorie a mineritului, aflată la capătul unui declin prelungit.
În anii ’70, orașele miniere din Valea Jiului arătau cu totul diferit. 14 mine de cărbune și câteva uzine miniere funcționau în bazinul carbonifer cu o lungime de circa 40 de kilometri, care cuprindea zonele Lonea, Petrila și Petroșani de pe valea Jiului de Est și Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani de pe valea Jiului de Vest.
În cele două văi mărginite de munții Retezat, Șureanu, Vâlcan și Parâng, teritoriul era împărțit atunci între tot mai întinsele perimetre miniere, ocupate de construcțiile uriașe ale minelor, uzine, căi ferate și felurite instalații industriale și zonele alocate pentru construcția noilor cartiere de blocuri menite să înlocuiască modestele colonii de case și barăci care se înșiruiau în jurul minelor de cărbune.
În urmă cu cinci decenii, din populația de 150.000 de locuitori din Valea Jiului, peste 30.000 de oameni lucrau în minerit, în timp ce femeile găseau de lucru în marile uzine textile, în fabrici din industria ușoară și de alimentație, ori în sectoarele de suprafață ale centrelor miniere.
În multe cazuri, își amintesc localnicii, soțiile minerilor nu lucrau, rămânând acasă pentru a avea grijă de familiile adesea numeroase.
Minele de cărbune din Hunedoara au fost închise treptat după 1990, iar în prezent mai puțin de 2.000 de oameni lucrează în cele patru exploatări din Valea Jiului.
Minele Lonea și Lupeni își vor înceta activitatea în acest an, iar în Vulcan și Livezeni (Petroșani), minele vor trebui închise până în 2030, conform programului de închidere definitivă stabilit de Guvernul României şi Comisia Europeană.
Localnicii din Vulcan, nostalgici după trecutul minier
Numeroși localnici din Valea Jiului, foști mineri, trăiesc cu nostalgia vremurilor când orașele în care au muncit erau mult mai animate.
„Viața de miner era destul de grea, pentru că aveam teama că intrând în subteran, puteam să nu ne mai întoarcem vii acasă. De aceea, mulți mineri înainte de a pleca la lucru își îmbrățișau soția și copiii, luându-și rămas bun de la ele”, își amintește un fost miner din Vulcan (video).
Localnicul spune că însă că după închiderea multor mine, alternativele la minerit și la munca în uzinele din jurul exploatărilor miniere nu au fost suficiente pentru a-i ține pe tineri în Valea Jiului.
„Foarte puțini localnici beneficiază acum de faptul că Valea Jiului este o zonă turistică. Unii și-au putut deschide pensiuni, alții lucrează ca sezonieri în turism. Însă pensionarii din minerit, unii cu pensii destul de bună, după ani de muncă grea, țin deocamdată mica economie din orașele din Valea Jiului”, spune David, un alt fost miner, care trăiește în Vulcan.
Începutul declinului în orașele minere din Hunedoara
În urmă cu cinci decenii, municipiul Vulcan din Hunedoara (video) avea 30.000 de locuitori și era adesea remarcat în presa comunistă.
„Dimensiunile la care a ajuns sunt de-a dreptul impresionante. Aici există unităţi economice noi: o mină nouă la Paroşeni, complet mecanizată, cu un transport ultramodern urmărit continuu de camere de televiziune cu circuit închis, o termocentrală cu o putere instalată de 300 MW, o preparaţie de cărbune, o secţie de fabricare a stâlpilor hidraulici pentru mineritul Văii, un şantier propriu de construcţii, iar acum se finisează o fabrică de confecţii textile, care va avea peste 1.000 de lucrători. În prezent, oraşul Vulcan ocupă un loc de frunte în economia judeţului Hunedoara, pondere concretizată în peste două milioane tone de cărbune anual, 1,6 miliarde kW energie electrică, 50.000 de bucăţi stâlpi hidraulici, peste 600.000 tone de cărbune brichete etc.”, informa ziarul Scânteia Tineretului în 1979.
Și celelalte orașe miniere din Hunedoara, aflate în Valea Jiului își trăiau atunci epoca de realtivă prosperitate, datorată planurilor de industrializare accelerată a României, dictat de regimul Ceaușescu, și bazat pe bogatele resurse naturale de care dispunea România.
Industrializarea implementată pe tot cuprinsul ţării, după modelul economic stalinist, nu s-a reflectat în creşterea standardelor de viaţă ale românilor, iar la sfârşitul anilor ´70, după trei decenii de creştere impresionantă, economia României a început să se clatine, arătau autorii volumului „România, un studiu de ţară”, publicat în 1991 de Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii.
„Toate rezervele de forţă de muncă fuseseră exploatate, lipsa bunurilor de larg consum a vlăguit entuziasmul muncitorilor, iar productivitatea redusă a forţei de muncă a redus eficienţa instalaţiilor industriale relativ moderne”, arătau autorii volumului „România, un studiu de ţară”, coordonat de Ronald D. Bachman.
În ciuda avantajelor naturale ale ţării, economia a fost afectată de o penurie severă de materii prime şi energie, deoarece o mare parte din cele mai accesibile rezerve se apropia de epuizare, arătau cercetătorii americani.
„Toate sectoarele economiei au suferit din cauza moralului şi productivităţii muncii scăzute şi a unei nemulţumiri tot mai mari faţă de condiţiile de muncă, salarii, beneficii şi standardul general de trai. Această nemulţumire începuse chiar să iasă la suprafaţă în greve, demonstraţii şi alte acte de sfidare fără precedent”, scriau autorii studiului de ţară.
Greva minerilor din 1977, semn că lucrurile s-au înrăutățit
Primele manifestări ale nemulţumirii populaţiei au venit din bazinul carbonifer al Văii Jiului. La începutul lunii august în 1977, pentru câteva zile, mii de mineri au intrat într-o grevă prelungită, nemulţumiţi de deteriorarea nivelului de trai şi de condiţiile de muncă grele şi periculoase.
Situaţia României a continuat să se înrăutăţească la începutul anilor ´80. Atunci, dornic să achite cât mai repede datoria externă acumulată în deceniul precedent şi să reafirme astfel autonomia politică şi economică a ţării, Nicolae Ceauşescu a cerut un sacrificiu enorm din partea cetăţenilor de rând, arătau cercetătorii americani.
Guvernul a redus importurile, a redus consumul intern de electricitate, a aplicat sancţiuni severe împotriva tezaurizării şi şi-a stors fermele, fabricile şi rafinăriile pentru export. Exporturile de produse alimentare au dus la lipsuri severe de pâine, carne, fructe şi legume, iar Nicolae Ceauşescu a promovat chiar o dietă „ştiinţifică” de care să beneficieze populaţia prin reducerea consumului de carne.
La începutul anului 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România nu mai avea datorii externe însă preţul plătit de români fusese prea mare, potrivit studiului. În ce priveşte coloşii industriali cu care regimul comunist se mândrea la începutul anilor ´70, mulţi au avut o durată scurtă de viaţă.
În prezent, orașele din Valea Jiului sunt mărginite de terenuri virane întinse, împânzite de ruinele și clădirile abandonate ale fostelor mine de cărbune și uzine. Natura și-a intrat în drepturi peste fostele ținuturi miniere și a transformat orașele într-unele dintre cele mai „verzi” localități din România.
Se încarcă comentariile...
