Interviu De la un sat uitat de lume din Botoșani la marile gale de K1. Povestea românului cu 61 de victorii și 34 de KO-uri

Plecat dintr-un sat sărac de pe malul Prutului la doar 12 ani, Claudiu Istrate și-a transformat pasiunea pentru kickboxing într-o carieră internațională. Are 61 de victorii la profesioniști, dintre care 34 prin KO, este finalist K1 World Grand Prix și visează să aducă în România centura pe care niciun român nu a câștigat-o până acum.

Claudiu Istrate FOTO Claudiu Istrate /facebook

Un luptător internațional de kickboxing, unul dintre cei mai de succes români din circuitele sporturilor de contact la nivel mondial, este un adevărat model de reușită, dar și un exemplu inspirațional pentru tinerii din zonele defavorizate ale României.

Se numește Claudiu Istrate, are 30 de ani și a fost un copil sărac dintr-un sat uitat de lume, pe malurile Prutului, în Botoșani. A plecat la vârsta de 12 ani într-o țară în care nu avea prieteni și nu cunoștea limba, mânat doar de dorința de a-și urma visul. Acela de a ajunge luptător profesionist de kickboxing. A muncit până la epuizare, s-a antrenat cot la cot cu profesioniștii de la o vârstă fragedă și a intrat în ring cu un campion european la numai 16 ani.

După 18 ani de trudă și sacrificii, Claudiu a reușit să-și trăiască visul. A ajuns un nume în kickboxing-ul internațional, fiind numărul doi în World Grand Prix din Japonia, are în palmares titlul de campion ISKA la categoria grea, dar și alte titluri. Claudiu Istrate a câștigat 61 de meciuri la profesioniști, dintre care 34 s-au încheiat cu knock-out. Luptătorul originar din Baranca este o adevărată forță a naturii, cu 109 kilograme la 1,87 metri înălțime, fiind cunoscut în circuitele K1 drept „Grizzly”.

Claudiu a preferat mereu calea grea, acceptând să lupte în cele mai dure și serioase competiții, mărturisind într-unul dintre interviurile acordate de-a lungul timpului că „prefer să am înfrângeri cu campioni adevărați decât să câștig fiecare meci cu nonames la festivalul cârnaților”. De altfel, are și victorii importante cu adversari redutabili, printre care și Mahmoud Sattari sau Sina Kariminian.

Claudiu este plecat în Italia de la 12 ani și s-a antrenat în orașul Fiume Veneto, dar mereu se întoarce în satul natal. Ultima dată a participat la o festivitate locală și a povestit despre drumul său în carieră, dar și despre visurile sale.

De la Baranca la marile gale de kickboxing

Adevărul: Cum a început povestea dumneavoastră și cum ați ajuns să plecați din satul natal la o vârstă atât de fragedă?

Claudiu Istrate: Am plecat din Baranca, Hudești, la 11-12 ani. Eu nu doream să plec pentru că am fost foarte atașat de bunica mea, dar am făcut acest pas pentru că tatăl meu, care era plecat în Italia, mi-a spus că exact unde stă el este o sală de kickboxing. S-a dus acolo, mi-a trimis imagini, mi-a spus: „Te rog eu, vino aici” și am plecat special pentru a face acest sport.

De unde a venit această pasiune pentru kickboxing și pentru K1?

Urmăream tot ce însemna K1 încă din copilărie. Toate galele. Aveam favoriți. Eram fascinat de lumea asta. Era o plăcere să mă uit la kickboxing. Visul meu cel mai mare de când mă știu.

În satul natal nu aveați posibilitatea să practicați acest sport?

Aici, în satul meu, nu puteam practica kickboxing, evident. Era greu, mai ales în zona asta în care am copilărit. Acum s-a mai ridicat, s-a mai modernizat, dar când eram eu copil, acum 18 ani în urmă, era greu. Era greu în general, darămite să te mai duci să faci și un sport. Mă gândesc că nici la Botoșani nu era posibilitatea să fac acest sport.

Primele antrenamente în Italia

Cum au fost primele luni în Italia, într-o țară în care nu cunoșteați nici limba și nici oamenii?

Începutul a fost greu, foarte greu. M-am dus acolo, în Italia, nu știam limba, nu aveam niciun prieten, iar antrenamentele erau foarte grele. Din prima am intrat în antrenamente foarte grele. Dar eu am vrut să arăt că sunt capabil, că pot să fac față și m-am băgat la ce era mai greu. M-a văzut antrenorul și, din prima zi, m-a băgat lângă profesioniști. „El are prea mare caracter, o să fie mare”, a zis antrenorul. Și m-am dus lângă profesioniști. Îți dai seama că nu știam nimic în momentul ăla. M-au bătut băieții, m-au măcelărit ani de zile. Dar am făcut sacrificii ca să răzbesc. Au fost multe sacrificii în sportul ăsta.

Claudiu Istrate FOTO Claudiu Istrate/facebook

Vă mai amintiți primul meci din carieră?

Prima luptă nu ai cum să o uiți. Aveam 12 ani și 10 luni și am fost la un meci la Lignano Sabbiadoro. Adversarul meu avea 18 ani. Era cu un cap mai înalt ca mine și avea 10 kilograme în plus. Și nu era ca acum, când începătorii luptă ușor, fără să dai knock-out, se lovește cu moderație. Acum 18 ani, era mult mai dur. Și am reușit să câștig meciul. I-am dat knock-out în prima repriză. Nu poți să uiți așa ceva.

Debutul la profesioniști, la doar 16 ani

Ați făcut pasul la profesioniști la doar 16 ani. Cum a fost acel moment?

 Am fost cel mai tânăr luptător de kickboxing profesionist din toate timpurile din Italia. Am făcut pasul la profesioniști la 16 ani și primul meu meci, ca profesionist, a fost cu Aldo Rodriguez Navas, care era campion european atunci, la Muay Thai. Puteai să lovești cu coatele, cu genunchii. Așa a arătat primul meu meci la 16 ani. Am început greu, din prima.

Unde ați ajuns astăzi, după 18 ani de sacrificii și antrenamente?

Acum sunt numărul doi în K1 World Grand Prix din Japonia, finalist în finala de opt, trei ani la rând, 2023, 2024 și 2026. Am „sărit” anul 2025 pentru că am avut o accidentare, mi-am rupt tendonul la biceps, dar nu m-am oprit, m-am întors mai puternic.

Foamea de glorie și visul centurii K1

Ce vă motivează să continuați, după atâția ani de lupte și sacrificii?

Mă motivează, în primul rând, familia mea. Vă dați seama, eu sunt un stâlp în familia mea și nu mă refer la mine și la soția mea doar, ci și la mine și părinții mei. Ei trăiesc visul ăsta cu mine, împreună. Am mare susținere din partea lor. Și la mine este și foamea asta de glorie, pe care încă o am. De fapt, o am mai mult decât o aveam la 12 ani. Vreau însă să mai lupt mulți ani de acum încolo și țin să cred că Dumnezeu este de partea mea. Eu nu plec nicăieri fără Sfânta Cruce. Și știu sigur că, la un moment dat, voi lua titlul în K1. Vreau să-l câștig și să aduc centura acasă. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în sportul ăsta în România.

Un model pentru tinerii din România

Considerați că povestea dumneavoastră poate fi un exemplu pentru tinerii din zonele defavorizate ale României?

Cred că sunt un exemplu pentru tinerii din ziua de astăzi. Nu neapărat să-mi urmeze mie drumul, pentru că ceea ce-am făcut eu este foarte greu. Este cel mai greu sport din lume și nu-l recomand așa pentru oricine altcineva, pentru că eu știu ce-am făcut în 18 ani și cât am dus pe spatele meu. Dar eu pot fi un exemplu motivațional. Pentru că să fii un copil din Baranca, sărac, amărât, și să pleci în străinătate la o vârstă fragedă și să lupți pentru visul tău... De la Baranca să ajungi în K1 World Grand Prix de la Tokyo, eu zic că este o motivație pentru tineri.