Un "program rabla", pe piaţa iubirilor

Un roman de dragoste nu-nseamnă musai că Ea şi El se cunosc la pagina 5, fac nunta la pagina 27, iau viaţa în piept între paginile 39 şi 226, răstimp în care îşi cumpără mobilă, îşi

Un roman de dragoste nu-nseamnă musai că Ea şi El se cunosc la pagina 5, fac nunta la pagina 27, iau viaţa în piept între paginile 39 şi 226, răstimp în care îşi cumpără mobilă, îşi contopesc gameţii, au necazuri şi bucurii etc. Farmecul dragostei, concern internaţional în general respectabil, stă tocmai în desfăşurarea-i imprevizibilă: iubiţilor le creşte un nufăr în plămân, prin robinetul de la bucătărie sosesc păstrăvi zglobii, muzica ambientală rotunjeşte pereţii apartamentului marital... Boris Vian demonstrează că un cântec de iubire poate fi interpretat şi cu instrumentele comicului absurd, fără ca vreo notă să suporte suplicii de falset.

Dragoste, poveste veche, cântec fără de sfârşit, glăsuieşte o nemuritoare romanţă. "Dragoste, poveste veche..." Iată că Boris Vian e capabil să scoată din pălărie o poveste de dragoste nouă, învelită în celofan, cum nu s-a mai văzut pe piaţa traficului de inimi. De parcă ar pune în aplicare un "program rabla", asemănător celui din lumea automobilelor: "Scapă de dragostea ta veche şi primeşti avansul pentru o dragoste nouă!"

La startul cărţii, nimic deosebit. Doi tineri şi două tinere se văd, se plac şi-şi împletesc sentimentele cu-andrelele ştiute. Cele două iubiri - Colin + Chloe, Chick + Alise - par la prima vedere cu prelungitor, din categoria bunurilor de folosinţă îndelungată. Iar Nicholas, un bucătar stilat, veghează ca flăcările dragostei să nu-şi piardă verticalitatea, fiindcă în Franţa, mai mult ca-n oricare loc din lume, dragostea trece prin stomac şi uneori acolo şi rămâne. Nicholas e-un Picasso al tigăii, care le pregăteşte amorezilor cele mai futuriste meniuri, incluzând pateul din ficatul ţiparilor care vin în chiuvetă, pentru a se înfrupta din ispititoarea pastă de dinţi cu gust de ananas. Ce apă curată au franţujii la conductă, de le dă mâna ţiparilor să facă tumbe prin ea!

Colin se ahtiază după muzica de calitate, dar e şi-un estet al alcoolului. Aşa se face că-n mobilierul lui se găseşte un "pianocteil", instrument de basm, a cărui menire e să facă lipeala muzicii cu băutura. Pianococteilul funcţionează simplu, după cum Colin explică: "Fiecărei note fac să-i corespundă un alcool, un lichior sau o aromă. Pedala forte corespunde cu oul bătut şi cea surdă cu îngheţata. Pentru sifon e necesar un tril în registrul acut." Floare la ureche, nu? "Ce zici, vii din când în când să asculţi câte-un păhărel cu mine?" Cântăm la clape un cântec de petrecere de-al lui Gheorghe Dinică sau Ştefan Iordache, iar pianococteilul ne prepară un melanj cu vodca precumpănitoare; interpretăm un vals de Strauss şi culegem din teascul instrumentului ceva pe bază de lichior; în timp ce de pe urma lui Clayderman nu ne-alegem, cu tot regretul, decât cu bere slab alcoolizată.

Colin, deşi detestă din rărunchi munca, e plin de talente pe care le păstrează doar pentru uz personal. Mare iubitor de lumină, el ar fi la mare preţ în industria amenajărilor interioare: de exemplu, acasă la el şi-a montat câte un soare de apartament, pe fiecare perete. De ce să depindă de Soarele universal?

Celălalt cuplu, Chick-Alise, a folosit la sudură dragostea comună pentru scriitorul Jean-Sol Partre. Cititorul perspicace vede că Jean-Sol Partre nu-i decât Jean-Paul Sartre uşor contorsionat, într-o amicală bătaie de joc. Veneraţia lui Chick pentru maestru este neţărmurită: bunăoară, el crede că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior când găseşte "o ediţie din Opţiunea prealabilă dinaintea Scârbei de Partre, pe hârtie igienică nedantelată..."

E-un ambient propice pentru cele două cupluri, care cresc în glastre ca nişte mândre flori, udate corespunzător de bucătarul Nicholas... Colin se căsătoreşte religios cu Chloe, într-un cadru de-un absurd din cele mai verosimile: "Muzica se auzea întruna şi lumea dansa în biserică, unde îngheţata lustrală şi răcoritoarele pioase era servite împreună cu mici sandvişuri cu morun." E o nuntă memorabilă, bună de povestit perverşilor, o nuntă cu domnişoare de onoare, dar şi cu "pederaşti de onoare", căci deh, lumea
s-a emancipat.

Dar marile iubiri nu-s făcute să dureze. Marile iubiri se aseamănă cu automobilul "Dacia 1300" de odinioară, pe care omul îl cumpăra cu toată încrederea, pentru a constata repede că piesele se scurg din el, răposând una după alta. În călătoria de nuntă, Chloe începe să tuşească, iar verdictul medicului este cumplit: în plămânul drept îi creşte un nufăr nesăţios, care "doare aşa rău când se mişcă!!!". Tratamentul este scump şi plin de suferinţe colaterale: în primul rând, Chloe nu mai are voie să se hidrateze decât cu ţârâita, bând doar două linguriţe de apă zilnic, pentru a împiedica nufărul să se dezvolte. Şi-apoi camera trebuie să-i fie mereu plină de alte flori, flori cu rol de bodyguarzi, pentru a împiedica nufărul din plămân să-şi ia nasul la purtare. Pe nesimţite, banii lui Colin se topesc, înghiţiţi de gura lacomă a bolii.

Dar asta nu e tot: sălaşul iubiţilor se îmbolnăveşte şi el: sorii de interior încep să pălească, precum nişte becuri de veioză hrănite cu electricitate proastă... Pereţii casei se strâng tot mai mult, tavanul se lasă, lemnul mobilei îşi pierde strălucirea... Încetul cu încetul, nimic nu mai e ca altădată.

Nici iubirea dintre Chick şi Alise n-o duce mai strălucit, de când preţuirea lui Chick pentru Jean-Sol Partre ia forme deşănţate. Chick nu mai are limite: când aude de Partre, încep "să-i curgă balele de poftă" şi colecţionează tot ce are o cât de vagă legătură cu idolul său: îi târguieşte amprenta găsită pe o pipă, îi cumpără izmenele amprentate de fesele sale zbârcite... Nimic nu este iertat de zelul său strângător: pila de unghii, maieurile îmbibate cu sudoare intelectuală, părul din ureche...

Toţi banii se duc pe zeul Partre, lucru care Alisei nu-i convine deloc, pentru că ea e o femeie cu forţă-n şut, şi-ncepe să i se fâlfâie de Partre-Sartre şi de toţi de teapa lui. Dacă pericolul vine de la Partre, atunci Partre o să se aleagă cu nişte polonice în scăfârlia lui filozofică, să vadă că nu-i ăsta pământul lu' mă-sa, să facă ce vrea cu adoraţia semenilor. Potoleşte-te, bă ăsta a lu' Partre! Decât să plângă maică-mea, mai bine să plângă maică-ta! Atâta îţi spun!

Inarmată cu un fioros "smulgător de inimi", Alise îl găseşte la cârciumă pe Partre-Sartre şi-l roagă politicos să se deschidă la guler, ca să-i poată smulge inima. Nici replica supremă a lui Partre nu mai are efect: "Cum vreţi să-mi mai încasez drepturile de autor, dacă mor?" Alise nu se sinchiseşte. Îl execută pe Patre, apoi porneşte în marş triumfal, smulgând inimile tuturor librarilor şi incendiindu-le librăriile.

Dar lucrurile, în loc să se dreagă, se agravează. Nufărul nepoftit din plămânul Chloe-i răposează, dar odată cu el iese din funcţiune şi plămânul gazdă. Locuinţa se strâmtează tot mai mult, iar bucătarul-magician Nicholas îmbătrâneşte brusc cu şapte ani, lucru consfinţit şi de datele sale din paşaport. Când află că un alt nufăr şi-a găsit sălaşul în celălalt plămân al soţiei sale, Colin comite sacrificiul suprem: îşi vinde pianococteilul unui anticar. Negustorul, ca să testeze instrumentul, cântă cu sensibilitate "Bluesul vagabondului", iar zborul notelor face să rezulte "un lichid cu irizări de curcubeu". Anticarul savurează băutura şi observă competent că are "exact gustul blues-ului".

Dar banii trebuincioşi pentru florile bodyguarzi şi pentru doctori sunt tot mai mulţi, iar Colin e nevoit să încerce fel de fel de slujbe, una mai inumană ca cealaltă. Ultima dintre ele este şi cea mai ingrată. "I se înmâna o listă şi vestea nenorocirile cu o zi înainte ca ele să se întâmple." Un job bănos, cum s-ar zice azi, care presupune să baţi la felurite uşi şi să întrebi "Sunteţi doamna Cutare? Mă scuzaţi, dar mâine vă va muri soţul sau vă va lua foc casa." Când Colin îşi vede pe listă propriul nume şi propria adresă, îşi dă seama că totul s-a sfârşit. "Căută pe listă numele următor şi văzu că era al lui. Atunci îşi aruncă şapca şi-o apucă pe stradă şi inima îi era de plumb, fiindcă ştia că a doua zi Chloe avea să moară." Ca cititor, nici nu ştii când paginile cărţii s-au înnegrit ca smoala.

Apetitul pentru drapele coborâte în bernă vine, la Boris Vian, din concubinajul său cu o boală necruţătoare de inimă. Vian a predat gestiunea la 39 de ani, aşa cum se cuvine pentru un promotor al absurdului. Ultima lecţie de viaţă a primit-o cu prilejul morţii sale: asista la o premieră în sala de cinema, prilejuită de ecranizarea cărţii sale "Voi scuipa pe mormintele voastre", când a uitat să-şi ia medicamentul pentru cord.

Boris Vian uitase că soarta îşi face adesea drum la cinematograf, cu un "smulgător de inimi" în mâna dreaptă.