Ți s-a întâmplat să te temi când totul merge prea bine? Are un nume și o explicație științifică
0Unii oameni se tem de fericire așa cum alții se tem de înălțimi, pentru că mintea lor a învățat, de-a lungul vieții, că momentele voioase sunt urmate adesea de pierdere, critică sau rușine. O analiză publicată recent de Collins și Coster (2025), care a reunit date din 26 de studii cu peste 6.600 de participanți, arată că „frica de fericire” sau „fear of happiness” este asociată cu niveluri mai ridicate de depresie, anxietate și anhedonie.
Alte cercetări, conduse de Joshanloo (2022), indică faptul că predispoziția la această teamă își are rădăcinile în copilărie, în perfecționism, singurătate și credințe colectiviste sau supranaturale, precum ideea de „karma” ori frica de a sfida soarta. Într-o cultură în care încă se mai spune „după râs, vine plâns”, fericirea ajunge uneori percepută drept o provocare adresată destinului.
„Ca în alte tipuri de fobii, individul care se teme de fericire evită stimulii care îi cauzează teama, in cazul acesta fiind starea de bine. El a învățat ca nu poate rămâne intr-o stare de liniște, fiindcă oricând se poate întâmpla ceva din mediul extern care îi poate cauza un distres. Astfel, acesta se apără, evitând să simtă emoții pozitive, asociindu-le ca fiind amenințătoare, deoarece de multe ori atunci când le-a simțit, “ceva rău s-a întâmplat imediat sau la scurt timp după”. Prin urmare, locusul de control predominant devine cel extern, adică începe să creadă ca el nu are control asupra lucrurilor care se întâmplă în mediul său”, declară Andra Marina Ionescu, psiholog clinician, pentru „Adevărul”.
Simțind o autonomie foarte redusă, continuă ea, acesta atribuie bunăstarea sa oricărei alte ființe, entități sau situație, fiindu-i dificilă asumarea responsabilității propriei stări de spirit. „Acest gen de gândire se creează de obicei în copilărie, intr-un mediu inconstant și nesigur, în care persoana se simte neprotejată și neputincioasă, iar pe termen lung aceste sentimente pot conduce la dificultăți de gestiune emoțională, cum ar fi depresia, adică rămânerea în trecut, sau anxietatea, reprezentând teama de viitor”, completează Andra Marina Ionescu.
„Nu râde prea tare, că o să plângi”
La rândul său, Ileana Ungureanu, psiholog clinician și psihoterapeut integrativ, spune că „frica de fericire” sau cherophobia, cum este numită în literatura de specialitate - nu este o metaforă, ci o realitate psihologică documentată. De pildă, mărturisește ea, psihologul Paul Gilbert, fondatorul Compassion Focused Therapy, explică faptul că mintea umană poate respinge emoțiile pozitive atunci când, în trecut, acestea au fost urmate de durere, critică sau respingere. Mai precis, dacă în copilărie ți s-a spus „nu râde prea tare, că o să plângi”, sau dacă bucuria ta a fost întâmpinată cu gelozie ori rușine, creierul tău a învățat că fericirea este riscantă, un pas care poate deschide drumul către ceva dureros sau pierderea echilibrului, conform spuselor sale.
„Această reacție nu apare din senin. În multe culturi, inclusiv a noastră, există o frică subtilă de a arăta bucuria prea deschis. Un studiu realizat de Joshanloo și Weijers (2014), publicat în Journal of Cross-Cultural Psychology, arată că în multe culturi fericirea este percepută ca o stare „periculoasă” - nu pentru că ar fi rea în sine, ci pentru că exprimarea ei poate fi interpretată drept aroganță, sfidare a sorții sau lipsă de modestie. În societățile care pun accent pe echilibru și apartenență, oamenii ajung să creadă că e mai sigur să-și tempereze bucuria. În timp, această autocenzură devine un reflex: ne ferim să trăim momentele frumoase pe deplin, ca să nu le pierdem. Așa ajungem, fără să ne dăm seama, să ne cenzurăm spontaneitatea, să nu ne bucurăm prea tare „ca să nu se strice ceva””, este de părere Ileana Ungureanu.
„Perfecționismul adâncește frica de fericire”
La nivel individual, adaugă specialista, perfecționismul adâncește și el frica de fericire. „Cei care își leagă valoarea de performanță sau control ajung să trăiască într-o alertă constantă. Când se simt bine, apare teama că ceva rău urmează. Când se simt încordați, paradoxal, le e mai confortabil - e terenul cunoscut al efortului și al autocriticii. Astfel, fericirea devine suspectă, iar relaxarea devine o slăbiciune”, spune ea.
În esență, frica de fericire este frica de vulnerabilitate, respectiv teama de a renunța la control și de a te lăsa purtat de viață așa cum este, fără garanții. „Eliberarea începe atunci când ne dăm voie să simțim, fără condiții. Bucuria nu trebuie justificată, demonstrată sau păstrată doar pentru momentele „perfecte”. Poți începe simplu: observă un moment mic care te face să zâmbești și nu-l minimaliza. Rămâi acolo câteva secunde, respiră și lasă-ți corpul să se obișnuiască cu senzația de bine. Cu timpul, corpul și mintea învață că binele nu e o capcană, ci o stare firească. Adevărata vindecare apare când înțelegi că fericirea nu te face slab, ci viu”, recomandă Ileana Ungureanu.
„Bucuria ne expune”
„Fericirea, în forma ei autentică, este o stare de deschidere care ne cere să renunțăm, măcar pentru o clipă, la controlul cu care încercăm să ținem de obicei viața între granițe sigure”, consideră și Andreea Chirilă, psiholog & psihoterapeut. Pentru mulți dintre noi, tocmai această deschidere e cea care sperie. „În spatele fricii de fericire se ascunde, de fapt, frica de vulnerabilitate pentru că bucuria ne expune. Ne arată vii, liberi, plini de emoție și dornici să trăim. Iar dacă viața a adus cândva pierdere sau trădare, mintea învață că e mai sigur să rămâi în control decât să te lași atins de o emoție intensă”, adaugă aceasta.
În opinia sa, există o frică tăcută, adânc înscrisă în corpul și memoria noastră emoțională, tradusă bine de vorbe din popor precum „după râs, vine plâns” care se transmit din generație în generație. „Cei care au crescut în familii în care bucuria era suspectă înțeleg foarte bine la ce mă refer. Dacă râzi prea tare, ți se spune să nu „provoci” destinul. Dacă te lauzi cu ceva, ești acuzat de aroganță. Dacă îndrăznești să visezi, ți se reamintește să nu „te bucuri prea devreme.” Prin astfel de situații de viață se formează, în timp, o legătură subtilă între bucurie și pierdere, între deschidere și pericol. Se modelează o hartă interioară a vieții formată din aceste asocieri emoționale subconștiente. Copilul învață că e mai sigur să nu se bucure prea tare și poate dezvolta diferite forme de protecție, una dintre ele fiind chiar haina perfecționismului - dacă fac totul impecabil, dacă nu greșesc, poate că nu voi atrage suferința”, explică Andreea Chirilă.
Doar că, perfecționismul nu protejează de suferință, adaugă ea. „El nu este despre a face lucrurile bine; este, în esență, despre frica de a fi vulnerabil sau insuficient. Pentru omul perfecționist, fericirea nu este o stare de grație, ci o recompensă care trebuie câștigată prin efort supra-omenesc și control total. Ca un trofeu fragil care, odată obținut, trebuie păzit cu prețul unei anxietăți constante”, susține specialista.
„Nu-ți irosi norocul acum, că vei plăti mai târziu”.
„Uneori, nu ne permitem să fim fericiți din loialitate față de suferința celor dinaintea noastră, ca și cum, dacă noi ne-am bucura, am trăda istoria durerii lor. Mai mult, credințele despre karma sau pedeapsa divină pot acționa ca niște paznici tăcuți: "Nu-ți irosi norocul acum, că vei plăti mai târziu”. Fericirea devine astfel o amenințare la adresa apartenenței noastre. Pentru a ne încadra în norma de "suferință acceptată" sau "modestie", unii oameni ajung să-și închidă emoțiile plăcute în clopote de sticlă, la fel de inaccesibile și irelevante ca bibelourile din vitrină”, spune aceasta.
Cum putem recăpăta curajul de a fi fericiți? Recomandările psihologului Andreea Chirilă
- Ancorarea în Prezent: Frica de fericire este mereu o frică proiectată în viitor, legată de ce-o să se întâmple după. Practicarea mindfulness-ului și revenirea la simțuri ne ajută să ne spunem: "Doar trăiește bucuria de acum. Nu anula prezentul pentru un viitor ipotetic."
- Reprogramarea Asocierilor: În terapie, spre exemplu, lucrăm la re-scrierea scenariului interior. Copilul din noi trebuie să învețe că fericirea NU este un precursor obligatoriu al durerii. Putem fi fericiți și putem face față problemelor când apar.
- Autocompasiunea: Să ne permitem să fim fericiți nu anulează suferința umană. Dimpotrivă, o inimă antrenată în bucurie este mult mai rezistentă și mai capabilă să gestioneze crizele inerente ale vieții. Fericirea nu ne face imuni la probleme, ci ne dă resursa interioară necesară pentru a le traversa.
Ce cred oamenii pe Reddit
Psihologii spun că frica de fericire e, de fapt, o formă de autoprotecție învățată: o amprentă emoțională din copilărie care ne convinge că bucuria e periculoasă. În terapie, procesul de vindecare presupune reînvățarea încrederii în stările pozitive, recunoașterea lor fără rușine și antrenarea corpului să nu le mai asocieze cu pericolul.
Pe forumuri precum Reddit, însă, frica de fericire capătă chipuri concrete. Un utilizator scrie: „Când am fost fericit în trecut, mi-am lăsat garda jos și am fost lovit din senin de ceva negativ. Nu e frică, dar e un semnal că urmează ceva rău.” Altul observă că e „o formă de hiper-vigilență îndreptată spre interior”. Iar altcineva recunoaște că: „Promisiuni false constante în copilărie. Așa am învățat că bucuria e mereu urmată de dezamăgire.”
Într-un ocean de mărturii, se conturează aceeași concluzie pe care o formulează și psihoterapeuții: că fericirea nu e o capcană, ci un risc necesar al vieții trăite pe deplin. Așa cum scrie un alt comentator: „Mi-am dat seama că, atunci când mă tem de următoarea lovitură, sufăr de două ori. Așa că prefer să mă bucur cât ține. 95% din timp, lucrurile chiar sunt în regulă.”
Se încarcă comentariile...
