Cum au pătruns româncele în politică: un secol de luptă pentru drepturi
0De la excluderea totală la începutul secolului XX la recunoașterea oficială în 1946 și la accesul real la alegeri democratice după 1989, femeile românce au avut un drum lung de parcurs pe scena politică românească.
Într-o societate dominată de tradiție și patriarhat, femeile din România au fost nevoite să lupte asiduu pentru recunoașterea drepturilor sociale, dar mai ales pentru cele politice. Odată cu dezvoltarea învățământului, femeile educate au devenit tot mai conștiente de nevoia de schimbare și au început să își revendice locul în viața publică, să își ceară drepturile într-o societate în care, până la urmă, reprezentau încă de atunci un procent semnificativ. La mijlocul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, primele mișcări feministe au început să câștige teren, să aducă îmbunătățiri în viața femeilor din întreaga Românie, fiind susținute în principal de elitele intelectuale, inclusiv de bărbații care înțelegeau importanța participării ambelor sexe în viața publică.
Demonstrație de forță
Primul Război Mondial avea să schimbe radical dinamica socială – în absența bărbaților plecați pe front, femeile preiau din ce în ce mai multe responsabilități: lucrează în administrația publică, gestionează afaceri, sunt implicate în sectorul bancar, multe dintre ele devin asistente medicale și infirmiere, având un rol esențial în îngrijirea soldaților răniți, altele se mobilizează pentru a avea grijă de miile de orfani ai căror părinți mor sau sunt dați dispăruți, se implică și în conducerea exploatațiilor agricole, asigurând astfel hrana populației rămase în țară, dar și resurse pentru cei aflați pe front. Iar această implicare nu trece neobservată, fiind de fapt unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea participării lor în viața publică.
În timp ce bărbații cu proprietăți, funcții publice sau educație superioară aveau drept de vot încă din secolul al XIX-lea, femeile au fost sistematic excluse din procesul electoral, deși erau active în viața socială și economică. În Constituția din 1866, dreptul de vot era un privilegiu rezervat bărbaților care îndeplineau anumite criterii de avere sau educație. Femeile nici măcar nu erau menționate în lege, fiind implicit excluse. Chiar și după adoptarea Constituției din 1923, care introducea votul universal masculin, majoritatea femeilor au rămas în afara urnelor. În actul de căpătâi al țării se stipula faptul că „legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exercițiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe“, potrivit volumului „Culegere de documente şi materiale privind istoria României. Ianuarie 1922 - Noiembrie 1928“, semnat de Eufrosina Popescu.
Conservatorismul domina în continuare România, așa cum se întâmpla de altfel și la nivel european, unde, totuși, țări precum Finlanda și Norvegia acordaseră deja drept de vot femeilor. Abia după șase ani, în 1929, este adoptată Legea pentru organizarea administrativă, în timpul guvernării Partidului Național Țărănesc, prin care unor femei li se acordă atât dreptul de a candida, cât și cel a vota. Ele trebuiau să treacă pragul minim de vârstă, 30 de ani, iar accesul la vot era condiționat de educație și statut social. Nu aveau drept de vot femeile care absolviseră doar trei clase, cele din Ardeal care urmaseră școli particulare fără certificare oficială, precum și cele care conduceau întreprinderi agricole, industriale sau comerciale. Într-o țară cu o populație rurală semnificativă și cu o rată ridicată a analfabetismului, acest sistem lăsa deoparte majoritatea femeilor muncitoare, deși acestea erau la fel de implicate în viața economică a comunităților lor.
Premieră istorică: femeile primar
Pentru a candida la funcții precum primar, ajutor de primar, casier sau consilier comunal, femeile trebuiau să fie propuse de cel puțin 15 alegători și să accepte candidatura în fața unui judecător. În plus, puteau candida doar pentru o singură funcție, regula aplicându-se în mod egal și pentru bărbați. Chiar și în aceste condiții, alegerile comunale din 1930 au marcat o premieră istorică în România: pentru prima dată, femeile nu doar că au votat, ci au și fost alese în funcții publice. Rezultatul? Trei femei primar și peste 100 de consiliere locale – o schimbare care avea să deschidă calea româncelor spre viața politică. Iar interesul pentru aceste alegeri a fost uriaș. Ziarul „Românul“, în ediția din 16 februarie 1930, surprindea acest entuziasm, notând: „Se anunță din unele centre din țară că femeile intenționează să țină adunări politice pentru a-și fixa metodele și planul de lucru în alegerile comunale. [...] Este semnificativ interesul pe care îl poartă femeia română pentru viața publică“. Presa vremii sublinia, de asemenea, rezistența masculină față de această schimbare: „Bărbatul, cedând greu acest drept de vot și femeii, trebuie să înțeleagă că femeile își au rostul lor în viața publică. Mama care își crește copiii trebuie să urmărească îndeaproape toată dezvoltarea vieții sociale, în brațele căreia și-a dat copilul după ce acesta a atins majoratul“.
Cea mai mare surpriză a venit dintr-un sat mic din Vaslui. Luiza Zavloschi, învățătoare și figură respectată în comunitate, a fost aleasă primar al localității Buda. Evenimentul a fost descris de presa vremii ca o adevărată „revoluție pașnică“: „Un moment istoric în războiul – cum zic femenistele – de emancipare al femeii române. Iată: fără vărsări de sânge, fără răsturnări sociale, fără pălălaia conacurilor incendiate și irupția războiului civil, femeia română devine egală cu bărbatul“, se anunța în Ziarul „Cuvântul“ din 28 februarie 1930. Tot atunci, Marilena Bocu devine primar al Lipovei (Arad), iar Elena Eisenberg a câștigă aceeași funcție în Cobia (Dâmbovița). Presa interbelică urmărește îndeaproape acest val de schimbare, punctând simbolismul momentului: „Este semnificativ interesul pe care îl poartă femeia română pentru viața publică. Occidentul recunoscuse mai dinainte acest drept și legea nouă administrativă [...] a dat o nouă dovadă că intenționează a ne ridica pe planul vieții publice occidentale“, se puncta în Ziarul „Românul“ din 16 februarie 1930.
La nouă ani după aceste reușite, româncele dobândesc și dreptul de a participa la alegerile senatorilor, dar și cel de a fi alese într-o astfel de funcție. Atât în 1939, cât și în 1940, Maria Pop devine prima femeie senator, aleasă în Colegiul Agricultorilor din Dolj.
Cu drept deplin de vot, dar de fațadă
Totuși, schimbarea radicală avea să vină abia după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1946, când femeile primesc drept deplin de a vota și de a candida în alegeri. Însă această reușită este una umbrită – era doar o concesie a regimului comunist, care își legitima astfel ascensiunea politică. Votul universal era doar o formalitate – chiar dacă toți cetățenii erau obligați să voteze, alternativele reale lipseau cu desăvâșire, iar rezultatele erau stabilite de PCR. Cu alte alte cuvinte, dreptul la vot era în totalitate lipsit de valoare. Totuși, regimul oferă României prima femeie cu funcția de ministru: Florica Bagdasar, medic neuropsihiatru specializat în sănătatea copiilor, care conduce Ministerul Sănătății în perioada 1946-1948.
Dreptul femeilor la vot în România nu a fost un „cadou“ oferit de bărbați, ci un drept câștigat prin eforturi constante și printr-o evoluție socială complexă. Astăzi, deși au acces la urne în condiții de egalitate, reprezentarea politică echitabilă rămâne o provocare majoră.
Foto: Getty Images
Se încarcă comentariile...
