Româncele din Regatul Vechi, „între copii, minori, nebuni şi idioți“. Cum și-au câștigat femeile drepturile în lumea bărbaților
0Dacă bărbații au scris istoria în prima linie a frontului, femeile au luptat în spatele lui: grupate în asociații, doamnele au îngrijit soldații răniți și au avut grijă de educația copiilor orfani.
Mișcarea feministă din România a avut un ritm mai lent față de Occident, dar treptat, femeile au luptat cu dogmele patriarhale pentru a-și face cunoscute dorințele şi demonstrând, de multe ori, că sunt superioare bărbaților. Totul a început timid, cu accesul fetelor la învățământul secundar. Apoi, femeile care proveneau din elitele aristocrației au înființat publicații feministe în care și-au strigat cu voce tare dorințele: dreptul de a participa la viața socială, culturală și politică alături de bărbați, accesul la educație al fetelor, indiferent de clasa socială din care proveneau, dreptul de a putea urma profesii interzise doamnelor.
Femeia a început să aibă un rol în societate de la mijlocul secolului al XIX-lea, după revoluția pașoptistă. În 1848, câteva femei, printre care le amintim pe Ana Ipătescu, Maria Rosetti și Elena Cuza, s-au afirmat ca luptătoare ale cauzei revoluțiilor din Țările Române, al căror program cuprins în Proclamația de la Islaz prevedea: „instrucție egală pentru tot românul de amândouă sexele“. În anii care au urmat, femeile din toate provinciile locuite de români au susținut mișcarea pentru unirea Moldovei cu Țara Românească. Imediat după Războiul de Independență din 1877, la București a apărut publicația „Femeia Română“, care milita pentru drepturile cetățenești ale femeii, sub conducerea Mariei Flechtenmacher, actriță și scriitoare, descendentă a Mavrodinilor.
Drepturi pentru toate!
Odată cu schimbarea formei de guvernământ în România, mai precis instaurarea monarhiei, când reginele s-au implicat activ în mișcarea feministă, doamnele au înființat asociații pentru ca vocea lor să fie mai puternică, după modelul apusean, cum ar fi Alianţa Internațională pentru sufragiul femeilor, cu sediul în New York, la care aderaseră peste 30 de milioane de femei după război, sau cu rădăcini în spațiul românesc, cum ar fi Consiliul Național al Femeilor Române sau Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române.
În anul 1896, Liga Femeilor Române de la Iași a înaintat Camerei Deputaților o petiție pentru schimbarea statutului juridic al femeii măritate, pe considerentele că „statul nu-i dă liceu și ea e silită să se instruiască pe spezele ei, pentru a putea urma la Universitate“, „legea o punea pe femeia măritată în rândul minorilor și al interdicțiilor“ și că „legea nu ținea cont de munca femeii acasă și în caz de divorț sau deces al bărbatului, femeia rămânea pieritoare de foame dacă nu avea copil din acea căsătorie“. Petiția semnată de peste 100 de femei nu a fost luată în considerare nici atunci și nici mai târziu.
Și în perioada interbelică, femeile reclamau aceleași nedreptăți. Cel mai bine a definit destinul femeilor române Calypso Botez, o tânără educată, licențiată în Istorie şi Filosofie: „Noi, româncele din Regatul Vechi, prin Codul Napoleon, care ne cîrmuieşte, sîntem clasate aşa cum a hotărît Eliade Rădulescu la 1866; între copii, minori, nebuni şi idioți. Nu ne putem administra bunurile, nu putem face nici un act fără autorizația bărbatului, nu ne putem creşte copiii cum vrem, nu putem dispune de nici un lucru din casa noastră, după voie, căci legea presupune că în casa unde este un bărbat, totul este al lui. Într-un cuvînt, femeia se mișcă numai după bagheta magică a autorităţii maritale“. Alături de alte femei, a pus bazele Asociației pentru Emaniciparea Civilă și Politică a Femeilor Române, reușind să ducă problematica dreptului la vot a femeilor direct în Parlament.
O primă victorie a fost repurtată în anul 1929, când Legea pentru organizarea administrațiunii locale permitea femeilor cu școală să voteze. Mai precis, acestea trebuiau să aibă „cunoştinţele ciclului inferior secundar, normal sau profesional“. În vremea domniei lui Carol al II-lea, Constituția prevedea dreptul de vot pentru toate femeile care au împlinit vârsta de 30 de ani, dar fiind regim dictatorial, acest drept nu s-a mai aplicat. În mod oficial, femeile au dobândit dreptul de vot abia în anul 1946. Istoria însă își bătea joc de ele: a fost scrutinul electoral când nu mai conta ce vot băgai în urnă întrucât ieșeau tot comuniștii, așa cum s-a întâmplat ulterior vreme de mai multe decenii.
Emanciparea femeilor nu mai putea fi oprită. Ele începuseră să călătorească și să aibă contacte cu personalități ale feminismului de peste tot. Principesa Alexandrina Cantacuzino descria cum trăiesc femeile în America: „Căsătoriile se fac şi se desfac foarte repede. Femeea domneşte acolo. Legile sunt toate făcute spre ocrotirea ei. Una din ele îmi spunea: «Aci nu sunt regi, ci numai regine!»“.
Școli și regulamente drastice
Dar femeile nu au luptat doar pentru drepturile lor. Principesa Alexandrina Cantacuzino a reușit, alături de alte doamne de vază din societate – Zoe Gr. Romniceanu, Maria I. Glogoveanu, Elena Odobescu, Anastasia Filipescu, Esmeralda Manu, Elena Seulescu, Zoe Mandrea, Elisabeta (Zeta) Manu, Zoe Rosetti Bălănescu, Maria Timuș şi Eleonora Stratilescu – ,să scrie o pagină frumoasă din istoria asociațiilor de femei din țara noastră. Timp de aproape 40 de ani, Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române a luptat pentru educația și cultura copiilor, tinerilor și femeilor. În vreme ce alte asociații ținteau direct drepturile femeilor, aceste doamne au realizat că o tânără educată va putea să știe mai târziu să-și ceară și să-și apere drepturile, astfel încât munca lor a început cu educația copiilor.
Școlile înființate de Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române aveau regulamente interne care erau obligatorii: într-o clasă erau maximum 45 de eleve, care purtau uniformă în mod obligatoriu, iar ca să promoveze trebuiau să aibă media 6. Părăsirea școlii era permisă doar dacă tânăra avea bilet de ieșire. În aceste școli se studiau aceleași materii ca la școlile de stat, însă se punea accent pe latura practică. Pe lângă matematică, fizică, chimie, filosofie, istorie și geografie, se preda și igiena. După modelul școlilor franceze, elevele luau cursuri de dactilografie și stenografie, corespondență comercială și se punea mare accent pe învățarea limbilor străine. Bibliotecile aveau cărți atât în limba română, cât și în franceză, germană, italiană și engleză.
Grădinițele asociației erau frecventate regulat de 45-120 de copii, iar cantinele școlare funcționau între 1 octombrie şi 1 mai. În timpul războiului, cele șase grădinițe din cartierele Floreasca, Văcărești, Pleșoianu, Colentina, Cotroceni și Obor au fost transformate în „case părintești“, unde erau internați mai ales copiii ai căror tați erau mobilizați pe front.
„Institutul de Domnișoare“
La 17 septembrie 1912 se inaugura prima școală ortodoxă de fete numită „Institutul de Domnișoare“, care funcționa într-o clădire pe strada Principatele Unite, la numărul 63. La inaugurare au fost prezenți invitați de seamă, precum Regina Elisabeta și Spiru Haret. La Institutul din strada Principatele Unite, lecțiile de istorie erau predate de nume mari, cum ar fi Nicolae Iorga și A.D. Xenopol. Era locul unde veneau frecvent Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu.
În anul 1919 a fost inaugurată Școala Secundară și Comercială din București, iar Școala „Regina Elisabeta Țesătoarea“ pregătea tinerele în sericultură, țesut, filatură, cultura dudului și vopsitorie. Mai apoi, în anul 1923 s-a înființat Școala de Horticultură și Fermiere, inițial pe Șoseaua Kiseleff, apoi la Grozăvești. Scopul acestei școli era educația fiicelor invalizilor și a orfanilor de război, pregătirea de fermiere care să aibă cunoștințe de pomicultură, horticultură, creșterea animalelor și contabilitate.
Inima Reginei, în tandem cu cea a tuturor româncelor
De numele Reginei Maria se leagă înființarea în anul 1919 a Asociației Creștine a Femeilor, ale cărei membre purtau o uniformă albă cu legătură albastră, pentru a se face remarcate în societate. Prin această organizație, suverana a dorit să asigure tinerelor fete o educație fizică, dar și una morală. Cu ajutorul fondurilor strânse din donații s-au construit cămine pentru eleve, cantine, ateliere de croitorie, cercuri de educație, școli, biblioteci, colonii de vară la Bran, la Sărata-Scorei, Lerești-Muscel, dar și la Balcic. În monografia „Branul şi Cetatea Branului“, profesorul Ioan Moşoiu aminteşte de colonia de vară din Bran a Asociației Creștine a Femeilor, care era adăpostită în casele Reginei Maria. Aici, cât ținea vara, veneau sute de fete, membre ale Asociaţiei Creștine a Femeilor, care nu își permiteau să meargă într-o vacanță la munte. La sediul central al asociației din București, de pe strada Popa Rusu nr. 13, se organizau cursuri, conferințe, dar și concerte și seri de cinema.
Principesa Ileana a României, fiica cea mică a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, a crescut odată cu asociația. S-a jucat cu fetele mici, de la vârsta de 12 ani, apoi a muncit alături de lucrătoare, eleve, funcționare şi studente. A fost președintă de grup, înființând un cerc al prietenelor ei, pregătindu-le pentru serviciul social. La vârsta de 17 ani a devenit președinta tuturor cercurilor Triunghiului Albastru, titlu purtat de gruparea tineretului până la 18 ani.
În cel de-Al Doilea Război Mondial, principesa Ileana a continuat să sprijine educația tinerelor, totodată acordând asistență ostașilor răniți, așa cum făcuse şi mama ei în Primul Război Mondial. Asociația s-a implicat în ajutorul dat refugiaților de război din Polonia, Basarabia, nordul Bucovinei și nord-vestul Transilvaniei, iar în căminele asociației au fost adăpostiți mii de refugiaţi, cărora li s-a asigurat și hrana zilnică. Aceeaşi asociaţie a ajutat zeci de mii de ucenice şi lucrătoare de fabrică, un mare număr de eleve, studente şi funcţionare nevoiaşe, oferindu-le mese, gustări, consultaţii medicale şi tratamente gratuite.
Între 1945 şi 1947, în paralel cu tabăra Asociaţiei Creştine a Femeilor, la Bran s-au organizat şi tabere pentru studentele şi elevele de liceu refugiate din Basarabia. Pentru cele câteva sute de tinere care au beneficiat de acest program s-au organizat excursii în împrejurimi, focuri de tabără aprinse pe Valea Turcului, în spatele Spitalului „Inima Reginei“, participări la slujbele religioase din biserica principesei Ileana sau la biserica din satul Poarta, pelerinaje la mormântul inimii Reginei Maria, vizite la Castelul Bran sau la târgul din oraș organizat în 9 august de Sfântul Pantelimon (stil vechi), baluri mascate, jocuri sportive, şezători. După venirea la putere a comuniștilor, toate asociațiile au fost dizolvate fiind considerate „reacționare şi potrivnice democrației populare“.
O olteancă, prima în Senat
O altă asociație care a scris istorie este Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române, care a luat ființă în anul 1918, cu un nucleu format din 23 de femei, unele refugiate la Iași în urma declanșării Primului Război Mondial și a ocupării părții de sud a României de către Puterile Centrale. Directoare ale acestei asociaţii au fost alese femeile cu experiență în sfera mișcării feministe, precum Maria Baiulescu, Elena Meissner şi Ella Negruzzi, iar printre membrele fondatoare se aflau și Eleonora Stratilescu, Maria Buţureanu, Calypso Botez, Tereza Castan, Ana Conta Kernbach, Sofia Nădejde, Cornelia Emilian, Tereza Stratilescu, Izabela Sadoveanu, Elena Alestari, Sanda Filitti, Maria Moruzzi, Olga Sturdza. Aceste femei își propuneau să lupte în cadrul asociației pentru „emanciparea deplină civilă şi politică a femeilor române“, „de a pregăti femeia pentru exerciţiul drepturilor politice şi pentru îndeplinirea funcţiunilor publice“, „de a lucra pentru întărirea şi dezvoltarea mişcării feministe“.
La început, femeile din București se adunau în atelierul de pictură al Ceciliei Cuţescu-Storck, care curând s-a dovedit neîncăpător, lor alăturându-li-se personalităţi politice ca Vasile Goldiş, Ion Theodorescu, Nicolae Gr. Polizu-Micşuneşti, Petre P. Negulescu, care spuneau că a sosit momentul pentru acordarea dreptului de vot şi femeilor. Atât în cadrul întâlnirilor, cât și prin publicațiile asociației Acțiunea feministă și un buletin trimestrial, femeile luptau cu opoziția conservatoare a majorității parlamentarilor care refuzau să accepte revendicările femeilor.
Bărbații din fruntea țării, luați la întrebări
Strigătul femeilor s-a concretizat într-un chestionar adresat membrilor Guvernului, şefilor de partid, preşedinţilor Camerei şi Senatului, mai multor senatori şi deputaţi. Iată câteva întrebări la care toți aceștia trebuiau să răspundă: „în ce măsură emanciparea femeii este o problemă de dreptate şi prevedere socială?“, „pactul fundamental al unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei va cântări în rezolvarea integrală a problemei?“, „emanciparea civilă şi politică a femeii va înlătura prejudecăţile privind rolul ei social de a fi soţie şi mamă?“, „o femeie emancipată va neglija îndatoririle sale casnice?“.
În frunte cu Paul Bujor, președintele Senatului, continuând cu Alexandru Averescu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Simion Mehedinți, I.I.C. Brătianu, I.G. Duca, cu toții au recunoscut că emanciparea femeii a devenit o necesitate, o cerinţă indispensabilă a organizării statului de drept modern. La propunerea fruntaşului liberal Gheorghe Mârzescu, și el adept al egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbații, a fost emis un decret-lege, care permitea femeilor cu activitate de binefacere să fie cooptate, şi nu alese, în consiliile comunale interimare. Din păcate, demersurile membrelor asociației feministe au avut însă numai rezultate limitate: femeilor li s-a permis accesul în Consiliul Superior al Muncii, în eforiile şcolare, în serviciul căilor ferate, iar femeile au obţinut dreptul de a practica avocatura.
La 10 aprilie 1929, Maria Pop, președinta filialei Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române din Craiova, a semnat alături de celelalte lidere feministe din țară memoriul adresat guvernului, în care revendicau dreptul de vot pentru femei: „Exercițiul dreptului de vot nu constituie o meserie, ci o datorie cetățenească de a participa la conducerea și la supravegherea bunului comun, țara în care trăim“. După aplicarea Legii administrației din 1929, a fost aleasă în funcţia de viceprimar al Craiovei. În anul 1939, în Legea electorală apare pentru prima dată dreptul femeilor de a participa la alegerile senatorilor şi dreptul de a fi alese. Astfel, în ultimele două sesiuni din 1939 şi 1940, conduse de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu, Maria Pop a fost prima femeie senator, fiind aleasă în Colegiul agricultorilor din Dolj.
Româncele care nu au uitat de martirii Marelui Război
Atunci când treceți pe lângă Mausoleul de la Mărășești, ridicat chiar pe locurile unde în vara anului 1917 s-au dat lupte grele în Primul Război Mondial, să știți că a fost ridicat datorită inițiativei și perseverenței unor femei care au făcut parte din Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, organizație înființată în anul 1910 și desființată de comuniști în anul 1948.
După sfârșitul războiului, în anul 1919, principesa Alexandrina Cantacuzino a propus în cadrul adunării generale și a congresului Societății Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române la Bucureşti, care s-a ținut în sala Senatului, chiar acolo unde se hotărâse odinioară participarea la Războiul de Întregire, ridicarea unei biserici la Mărăşeşti, pe care a numit-o „Biserica Neamului“, așa cum reiese din documentele de arhivă, povestește pentru „Weekend Adevărul“ istoricul Anemari Monica Negru. Propunerea a fost înaintată și a primit aprobarea Regelui Ferdinand și a guvernului I.I.C. Brătianu, urmând ca doamnele din asociație să se ocupe de strângerea fondurilor necesare construcției bisericii.
Construirea monumentului s-a întins din anul 1923 până în anul 1938 din cauza faptului că banii s-au strâns foarte greu. În locul unde s-a rostit pentru prima dată „Pe aici nu se trece!“, femeile și-au luat soarta în mână și au publicat chemări și apeluri, au participat la manifestații și slujbe religioase, au spălat și au îngrijit oseminte umane, au donat și au strâns suma de opt milioane de lei pentru prima etapă a ridicării bisericii.
În ziua inaugurării, la 6 august 1938, Alexandrina Cantacuzino a ținut un discurs în care i-a amintit și pe eroii morți în război, dar și pe Regina Maria, care trecuse la cele veșnice cu mai puțin de o lună în urmă: „Parcă o vedem pe Regina noastră venind în timpul răsboiului aici pe front la Mărășești, să îmbărbăteze oastea împreună cu Regele datoriei, primiți amândoi de vrednicul între vrednici, Eremia Grigorescu. (...) Tu, care necontenit îmi vorbeai de Mărășești, care suferindă mă primeai ca să cercetezi amănunțit cum se desfășoară lucrările de înălțare a cuibului Eroilor. Tu, care în ultima scrisoare, îți arătai încă grija desăvârșirii acestui sfânt lăcaș, Tu, Regină scumpă ai plecat dintre noi, fără a vedea monumentul inimii Tale și Te-ai dus printre ostașii care au răposat cu numele Tău pe buze“.
Opera lui Brâncuși, comandată de femei
Alt colț de țară, alt ansamblu cultural vestit: „Calea Eroilor“ de la Târgu-Jiu se datorează tot unor femei. În anul 1935, Arethia Tătărescu, președinta Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene, înființată în anul 1921, ca filială a Ligii Femeilor Române din România, i-a solicitat lui Constantin Brâncuşi să realizeze în Târgu-Jiu un monument dedicat eroilor neamului din Primul Război Mondial. Sculptorul a acceptat imediat să realizeze o lucrare monumentală chiar pe meleagurile gorjene, fără să ceară niciun ban.
În august 1937, Arethia Tătărescu și-a convins soţul, pe Gheorghe Tătărescu, care la vremea aceea era prim-ministru, să obțină de la Ministerul Lucrărilor Publice suma necesară pentru prelungirea străzii Grigore Săftoiu, între târgul săptămânal numit „Târgul fânului“, unde a fost amplasată „Coloana fără sfârșit“, şi Bulevardul C.A. Rosetti, care mărginea grădina publică a orașului.
Numit inițial de Brâncuși „Calea Sufletelor Eroilor“, ansamblul sculptural format din „Coloana fără sfârşit“, „Masa tăcerii“, „Aleea scaunelor“ şi „Poarta sărutului“ este cea mai frumoasă moștenire pe care a lăsat-o poporului român. După finalizarea lucrărilor, Liga Națională a Femeilor Gorjene a donat ansamblul orașului.
Liga Femeilor Gorjene, condusă de Arethia Tătărescu, nu s-a implicat doar în realizarea complexului monumental, ci a contribuit la conservarea artei naționale, realizând în atelierul de țesătorie al ligii covoare ce-au dus în lume faima artei tradiţionale oltenești. Doamnele și domnișoarele care făceau parte din această asociație au strâns fonduri pentru construirea unei clădiri noi a muzeului şi s-au implicat în cinstirea memoriei eroilor județului, ridicând Mausoleul „Ecaterinei Teodoroiu“ din Piața Primăriei și reabilitând casa în care eroina s-a născut. Tot prin Liga femeilor s-au adunat fonduri pentru restaurarea casei lui Tudor Vladimirescu. În calitate de președintă a Societății de Cruce Roșie, filiala locală, Arethia Tătărescu a mai participat şi la strângerea de fonduri pentru dotarea Spitalului din Târgu Jiu.
Se încarcă comentariile...
