Foto Femeile în România secolului XIX: Supuse, fără drepturi și forțate să nască
0În societatea românească, secole la rând, femeia era definită aproape exclusiv prin raportarea la familie: era mai întâi fiică, apoi soție și, în cele din urmă, mamă. De cele mai multe ori, mai ales în mediul rural, condițiile de a aduce pe lume un copil erau de neimaginat astăzi, abia mai târziu, odată cu modernizarea României, statutul mamei a început să fie unul protejat.
De-a lungul secolelor, imaginea mamei și copilului în societatea românească a fost modelată de tradiții, norme sociale și, mai târziu, de influențele modernizării. În România secolului al XIX-lea, când primele reviste destinate mamelor începeau să ofere sfaturi de îngrijire și educație, societatea era încă profund marcată de influența religiei și a obiceiurilor tradiționale. Nașterea avea loc în casă, sub supravegherea moașelor, iar primele luni de viață ale copilului erau marcate de superstiții și ritualuri menite să-i asigure protecția. Educația timpurie era rareori formală, iar rolul mamei era adesea redus la creșterea copiilor și întreținerea căminului.
Așteptările pentru femeie erau să fie ascultătoare și să-și îndeplinească datoriile casnice fără să pună întrebări. Mai târziu, când ajungea la vârsta măritișului, tânăra româncă avea obligația să se căsătorească. Pentru ea nu existau alte opțiuni, nu avea ce să aleagă – căsătoria era singura cale, iar părinții erau cei care îi hotărau viitorul, de multe ori fără a ține cont de dorințele acesteia, dragostea nefiind, de cele mai multe ori, un criteriu pentru alegerea partenerului, ci mai degrabă statutul economic și alianțele familiale.
Însă, dincolo de obligativitatea de a se căsători, în care de obicei nu avea niciun cuvânt de spus, femeia secolului XIX era lipsită de foarte multe drepturi care astăzi sunt normale și asigurate prin lege și Constituție. „Apariția statului modern după 1859 a adus și introducerea Codului Civil, care a modificat raporturile din cadrul cuplului în defavoarea femeii, în timp ce bărbatul obținea supremația atât asupra spațiului public, cât și asupra celui privat. Capul familiei avea dreptul de a decide soarta acesteia fără acordul soției, fie că era vorba despre viitorul copiilor, chestiuni legate de patrimoniu etc.“, notează Alin Ciupală în volumul „Istoria femeii din România în documente“.
Nașteri între paie, sub amenințarea unei morți timpurii
Odată devenită soție, principala datorie a femeii era să asigure continuitatea neamului – să devină mamă. Din nou, nu era o alegere, ci o obligație. Și, de multe ori, nașterile, pentru majoritatea femeilor, aveau loc în condiții precare, care astăzi ni se par de neimaginat. „Copilul vede lumina zilei în împrejurări foarte vitrege, născut pe paie, sau pe o rogojină, sau în cel mai bun caz pe un pat pe care s-a aşternut ce se găseşte mai murdar în casă, căci cele curate... se murdăresc; buricul, tăiat cu foarfeci murdare sau cu vreo custură ruginită, este legat cu vreo cârpă murdară, cu peteci nespălate şi chiar cu obiecte“, este mărturia doctorului N. Lapteş în 1906, potrivit volumului „România Medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910“, semnat de istoricul şi etnograful Constantin Bărbulescu.
Însă chiar și pentru cei care supraviețuiau unei astfel de nașteri – inimaginabilă pentru noi, oamenii secolului XXI, viața rămânea o luptă fragilă pentru acești copii. Mortalitatea infantilă era alarmant de ridicată, iar malnutriția și condițiile mizere slăbeau organismul copiilor încă din primele zile. „Copiii care mor de o săptămână şi chiar de o lună şi la care, cu toată osteneala şi interesul ce-ţi vei da, nu găseşti o maladie precisă, şi când vezi corpul copilului zbârcit, emaciat, iar dacă te uiţi la părinţi îi vezi galbeni, slabi şi în condiţii de trai foarte proaste, ce diagnoză poţi să pui mai nimerită şi mai adevărată decât debilitatea congenitală“, scria medicul I. Apostoleanu în 1902.
Schimbări subtile de paradigmă
Deși secolul al XIX-lea a fost marcat de o realitate sumbră pentru femeile din România – supuse unei legislații discriminatorii, excluse din educație și fără drept de decizie asupra propriilor vieți sau asupra copiilor lor –, treptat, societatea începe să se transforme. În marile orașe, în special la București și Iași, apar primele inițiative organizate pentru sprijinirea femeilor și a mamelor. Mișcarea feministă românească prinde contur, fiind susținută de personalități precum Maria Rosetti, Maria Flechtenmacher și Sofia Nădejde, care luptă prin articole de presă, dar nu numai, pentru dreptul femeilor la educație și independență economică. Reviste precum „Femeia Română“ şi „Mama și copilul“ încep să abordeze teme legate de sănătatea copilului, îngrijirea nou-născutului și rolul social al femeii dincolo de cel de mamă. „Va trebui oare noi, partea slabă și uitată, să așteptăm până în eternitate emanciparea noastră de sub jugul ignoranței? – Nu! În acest secol de lumină este de datoria noastră să ieșim din întuneric!“, nota Maria Flechtenmacher într-un articol de fond despre emanciparea femeii publicat în „Femeia Română“ din ianuarie 1878.
Totodată, se înființează primele societăți cu scop caritabil și educațional, cum ar fi Reuniunea Femeilor Române din Iași şi Societatea Materna, care oferă ajutor mamelor defavorizate, organizează cursuri pentru fete și încearcă să impună noi standarde pentru îngrijirea copiilor. Totodată, în 1899, Maria Cuțarida-Crătunescu, prima femeie medic din România și fondatoare a Societății Materna, organiza și prima creșă din România, oferind îngrijire copiilor muncitoarelor din fabricile de tutun.
Societatea pentru Protecția Copiilor
Mai târziu, la început de secol XX, este înființată și Societatea pentru Protecția Copiilor, cu scopul „de a ajuta prin toate mijloacele la ocrotirea și apărarea copiilor împotriva tuturor relelor și primejdiilor la care sunt expuși precum și la educația lor fizică și morală“. Împărțită în două secțiuni – una de protecție a copiilor până la vârsta de școală, iar cealaltă de protecție a copiilor de la vârsta de școală până la 18 ani –, societatea își asuma responsabilitatea de a organiza singură sau să ajute „prin toate căile cu putință, la întemeierea și răspândirea de ajutoare femeilor sărace în timpul sarcinii și al lehuziei; precum și la înființarea de leagăne interne și externe și de grădini de copii, precum și de adăposturi pentru copii când părinții sunt la muncă; va organiza conferințe și facerea de publicații populare, dând sfaturi privitoare la creșterea și îngrijirea copiilor mici și în fine va face orice va găsi folositor pentru copii“.
De asemenea, în statutul societății se preciza că „va combate prin toate mijloacele ce-i vor fi cu putință obosirea fizică și intelectuală în familie, școli și așezăminte industriale și comerciale; va veghea, cu ajutorul autorităților competente, la stricta aplicare a legilor și regulamentelor privitoare la igienă în școli și așezăminte industriale și comerciale și la ocrotirea muncii copiilor; (...) va căuta a apăra de ispite, de abuzuri și de rele exemple pe fetele tinere date în serviciul atelierelor“.
Deși toate aceste schimbări sunt lente, ele marchează începutul unui proces de modernizare care va influența profund statutul femeii și copilului în societatea românească. Mișcările feministe, reformele educaționale și primele organizații dedicate protecției copilului nu au reușit să transforme imediat realitatea dură în care trăiau femeile și mamele, dar au deschis calea către un viitor în care maternitatea nu mai era sinonimă cu sacrificiul absolut, iar copilăria începea să fie înțeleasă ca o etapă esențială a dezvoltării umane. Pe măsură ce societatea românească intra în secolul XX, discursurile despre drepturile femeilor și responsabilitatea colectivă față de copii aveau să devină tot mai puternice, iar idealul unei mame educate și implicate în formarea viitoarelor generații începea să prindă contur.
Sursă foto: ImagoRomaniae
Se încarcă comentariile...
