Mitică Popescu:„Senzaţia de a fi al nimănui o simt după fiecare spectacol“

Îşi tratează personajele cu sarcasm, aşa cum face şi cu sine însuşi. Prezentatorul emisiunii „D'ale lui Mitică” (TVR 2) a preţuit toată viaţa respectul, nu iubirea în care spui permanent „te iubesc“.

A fost premiat recent, de UNITER­, pentru întreaga activitate. Această recunoaştere, în toamna vieţii, nu este importantă nici pentru suflet, nici pentru orgoliu.

„Am mai spus cândva: este greu să te descurci în viaţă când te cheamă «Mitică» şi pe deasupra şi «Popescu».  Eu nu am fost un răsfăţat nici de UNITER,­ nici de nimeni. Nu am fost numinalizat niciodată şi nu am suferit pentru asta. Acum, că mi-au dat un premiu, le-am mulţumit, dar dacă nu mi-l dădeau, nu eram necăjit“, spune cu voce egală cel alintat de public, duios-admirativ, „Maestrul Mitică“.

- Cum este lumea lui Mitică fără soţie şi fără prietenul Ştefan Iordache?

- Tristă. Îşi aşteaptă şi el plecarea.

- Singurătatea este una din obsesiile dumneavoastră. N-aţi trăit 100 de ani de singurătate, ci 71.

- Din aceştia, scădeţi 25, anii pe care i-am trăit fericit alături de Poldi. Sunt cei mai importanţi în aritmetica vieţii mele.

- „Noi suntem ai tuturor şi ai nimănui“. Vă mai regăsiţi în aceste vorbe?

- Toată viaţa m-am regăsit. Eu nu am fost nici optimist, nici pesimist, ci realist! Senzaţia de a fi al nimănui o simt după fiecare spectacol. Lumea pleacă acasă, eu rămân transpirat, obosit, trist.

 - Numele dumneavoastră este din familia personajelor lui Caragiale. V-a influenţat destinul?

- Nu cred. Culmea este că pe scenă nu l-am jucat pe Caragiale! Doar la TV, „O noapte furtunoasă“ şi câteva schiţe. Una pe care o iubesc foarte mult am făcut-o cu prietenul meu Ştefan Iordache. A fost minunată colaborarea cu el! Eram amândoi profesionişti, nu aveam surprize pe scenă! Ultimul nostru spectacol, „Alex şi Morris“, ar fi putut rezista ani de zile. Acum se caută înlocuitor pentru Ştefan Iordache. Cum să găseşti înlocuitor pentru el? El este de neînlocuit. Nici pe Leopoldina nu pot să o înlocuiesc!

- Pe viitoarea soţie aţi cunoscut-o la „Matca“, în care jucaţi rolul logodnicului. O numiţi „şansă“ sau premoniţie? 

- A fost una dintre marile şanse ale vieţii mele! Talentul este de la Dumnezeu, dar trebuie să ai şi şansă în viaţă. Talentul fără şansă nu are nicio şansă!

- Când aţi mai simţit „şansa“?

- În primul rând, când am ajuns la Teatrul din Piatra Neamţ, unde am avut vreo 26 de roluri. Acolo era tot teatrul din Bucureşti în cantonament. La Teatrul Mic am ajuns tot printr-o şansă. Şansă este că, pe lângă talent, Dumnezeu mi-a dat şi sănătate.

- „Şansă“, pentru ceea ce urma să faceţi, era şi faptul că mama iubea teatrul!

- La noi în casă era o treabă foarte interesantă. Mama iubea teatrul, tata iubea fotbalul. Mă duceam cu ea la spectacole şi aşa m-am îndrăgostit de meseria asta. Am făcut teatru de amatori, care se făcea foarte serios, cu regizori profesionişti. Apoi, m-am dus la Teatrul Armatei. Maestrul Şahighian mi-a zis să dau la teatru. Până atunci nici nu am ştiut că există o fabrică de făcut actori!

- Ce aţi fi devenit, dacă nu aflaţi de „fabrica de actori“?

- Nu ştiu. De fapt, eu am făcut un liceu industrial, dar m-am îndrăgostit de această meserie.

 - În care nu aţi ţinut să fiţi „iubit“, ci „respectat“... 

- Iubirea trece, respectul şi prietenia trebuie să rămână. În cei 25 de ani de căsnicie nu am fost genul care să zică tot timpul „te iubesc, te iubesc, te iubesc“. Femeia simte dacă o iubeşti sau nu. Asta cu „te iubesc, te iubesc, te iubesc“ este demagogie!

- Cum ar fi atunci Romeo şi Julieta fără să-şi declare dragoste eternă?

- Doamnă, eu am dat o lucrare scrisă la Istoria Artei, când eram student, în care am spus că 24 de ore oricine poate să fie Romeo şi Julieta. Dacă Julieta ar fi trebuit să-i spele cămăşile şi chiloţii lui Romeo, nu ştiu dacă mai erau pe piaţă! Am spus că nu cred această poveste. Sigur, este opera lui Shakespeare, dar nu un exemplu viabil şi credibil pentru oameni! Profesorul m-a pus să demonstrez.

- Nu s-a supărat că aţi pus la îndoială opera „Marelui Will“?

- M-am supărat eu. Dacă Julieta trebuia să-i gătească lui Romeo fasole sau mămăligă, ar mai fi existat marea tragedie a iubirii lor? Nu cred!

- Cum l-aţi fi jucat pe Romeo?

- Acum aş fi mult mai capabil să-l joc, decât în tinereţe. La vârsta asta,  înţeleg mai bine filosofia lui Shakespeare.

- ...Romeo animat de sentimente sau mai degrabă de respect?

- Probabil. Poate şi pentru că eu am fost un om urât. M-am născut cam „creponat“, nu impresionam femeile cu fizicul meu.
 
- Nici atunci când veneau cu flori în culise?

- Atunci probabil că da. Era cam  întuneric în cabină şi nu mă vedeau!

- Nu vă deziceţi: acelaşi sarcasm faţă de propria persoană ca şi la personajele de pe scenă!

- Sunt sincer, doamnă! De ce să ne ascundem după degete? Ştiţi că frumoşii îmbătrânesc greu... Eu, dacă nu am fost frumos, îmbătrânesc uşor. Nu mă deranjează figura mea în oglindă, pentru că nu mă uit decât când mă bărbieresc!

- Acest bătrân „urât“ are parte de o bătrâneţe frumoasă? 

- Da. Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos, şi cu atât cât am, pot să călătoresc. Am făcut ţările nordice, Elveţia, Spania, Italia. Ultima oară am fost la Praga. Vreau să merg în Malta, apoi la Paris, că nu l-am văzut până acum niciodată.

Mini cv

Născut la 30.11.1936, la Bucureşti

A fost căsătorit cu regretata Leopoldina Bălănuţă

Teatru: „Alex şi Morris“, „Slugă la doi stăpâni“, „Desculţ în parc“ etc.

Film: „Ticăloşii“, „Cel mai iubit dintre pământeni“, „Rosenemil“, „Moromeţii“, „Vânătoarea de vulpi“, „Clipa“