"Mai mari decât acestea veţi vedea"

Florin Constantiniuistoric

relaţia noastră cu SUA.
În faza de început a regimului comunist, românii - şi, la fel cu ei, şi celelalte popoare incluse în sfera de hegemonie a URSS - au trăit cu speranţa că vor fi eliberaţi de Statele Unite. Formula "Vin americanii" a rezumat aşteptarea acestui Mesia pământesc. Dar, întocmai ca şi Godot-ul lui Beckett, americanii nu şi-au mai făcut apariţia.
În anii războiului rece, SUA au fost percepute ca bastionul democraţiei şi al libertăţii şi, oricât de mari ar fi fost dezamăgirile provocate de nevenirea lor, imaginea de salvatori din mentalul est-european nu a fost alterată. Rămase biruitoare în confruntarea cu "Imperiul răului", SUA şi-au consolidat chipul de campioană a democraţiei şi drepturilor omului.
S-a uitat astfel repede că SUA şi Marea Britanie au acceptat crearea sferei sovietice de influenţa în Europa de Est; că SUA nu au acordat sprijin revoluţiei ungare în 1956 (deşi "Free Europe" îi instigase pe maghiari să se răscoale); că SUA au comunicat Moscovei că ele consideră "Primăvara de la Praga" o problemă a Pactului de la Varşovia, ceea ce lăsa Kremlinului mână liberă pentru a reprima curentul reformator din Cehoslovacia; că SUA au abandonat Cambodgia şi Vietnamul de Sud în mâinile comuniştilor.
Devenite unica superputere, SUA au astăzi o conduită care îndreptăţeşte calificativul de "huliganul planetei" (titlul unui articol din respectabila revistă americană "Foreign Affairs"). Exemplul cel mai concludent: invadarea Irakului, sub pretextul existenţei unor arme de distrugere în masă (nu le-a găsit nimeni!), motivul real fiind obţinerea controlului asupra resurselor de petrol ale ţării.
Imaginea SUA ca principal combatant în lupta împotriva terorismului este un produs al propagandei americane. În realitate, SUA şi-au atras ostilitatea grupărilor islamice radicale ca urmare a implicării lor în criza din Orientul Mijlociu. Angajate într-un conflict asimetric cu SUA, amintitele grupări recurg la mijloace de luptă neconvenţionale (acte teroriste) ca mijloc de compensare a considerabilei disproporţii în raportul de putere. E o lege a conflictelor asimetrice. SUA nu luptă cu teroriştii pentru a apăra umanitatea de această ameninţare; lupta lor cu terorismul este o problemă strict americană, Washingtonul încercând să atragă sub steagul său cât mai mult state, pentru a da impresia unei încleştări între civilizaţie şi terorism.
Din 1996 şi până astăzi, diversele partide şi alianţe politice care s-au succedat la putere în România au făcut dovada unui servilism tot mai strident faţă de SUA. Graba de a fi pe placul Washingtonului i-a unit pe domnii Constantinescu, Iliescu (cel din anii 2001-2004) şi Băsescu. Gesturi pripite, ca acceptarea imunităţii pentru militarii americani, declaraţia d-lui Traian Băsescu despre Axa Washington-Londra ca fundament al politicii externe româneşti, refuzul de a lua în considerare un termen pentru retragerea militarilor români din Irak (unde falimentul intervenţiei americane este evident) etc., îi arată pe liderii români din ultimul deceniu ca executanţi fideli ai dorinţelor americane, chiar şi când nu au fost încă rostite. Seamănă cu nişte câini privind în ochii stăpânului pentru a-i ghici vrerea.
Dacă în relaţiile dintre oameni principiul "îţi dau ca să-mi dai" funcţionează, uneori, în politică, el este absent. Aici guvernează interesul şi numai interesul: celui care dă fără să ceară ceva i se cere mai mult. Nu este de mirare că americanii manifestă atâta dispreţ pentru noi: aşa se explică de ce, la câteva ore după accident, ucigaşul lui Teo Peter a fost scos din ţară; aşa se explică de ce, vizita Condoleezzei Rice la Bucureşti a durat doar trei ore; aşa se explică "mustrarea scrisă" primită de puşcaşul marin american.
Să nu dăm vina pe americani. Ne tratează după cum merităm: la comportament de slugă, tratament de slugă. Să nu spunem că numai politicienii noştri sunt vinovaţi, că de dragul vilelor, al maşinilor, al luxului sunt gata să sărute picioarele oricărui stăpân. Iată, taximetristul român, a cărui mărturie ar fi contat în procesul din SUA, a refuzat să meargă în faţa tribunalului. Nimeni nu s-a indignat. Ce opinie publică e asta?
Nu am nicio îndoială: rândurile de faţă îmi vor aduce acuzaţii de antiamerican, nostalgic al comunismului, kaghebist. Poate vreun ofiţer SRI, fără treabă, mă va lua în evidenţă. Reprezentanţi ai "societăţii civile" (ghilimelele sunt necesare) şi ai diverselor ONG-uri, atât de sensibile la orice critică adusă SUA (până şi BBC a fost acuzat recent, într-un săptămânal din Bucureşti, de "discret antiamericanism"!?!), îşi vor arăta fidelitatea faţă de Unchiul Sam criticându-mă.
Cred însă că o politică externă sănătoasă exclude servilismul şi este călăuzită strict de interesul naţional. Alianţele trainice se clădesc numai pe coincidenţa de interese între parteneri. Între parteneri egali şi demni.
În decembrie 1944, după o negociere aprigă cu generalul de Gaulle, care, în acel moment, nu avea, practic, niciun instrument semnificativ de putere, dar voia să asigure Franţei un rol în Europa şi în lume, Stalin i-a spus: "Nu v-aţi dat bătut (...) Îmi place să am de-a face cu cineva care ştie ce vrea, chiar când el nu intră în vederile mele".
Dacă politicienii noştri vor urma principiul formulat de dl. Traian Băsescu, privind conduita României faţă de "Marele Licurici", atunci, vorba Evangheliei - ierte-mi-se apropierea! - "mai mari decât acestea veţi vedea (în text este la singular: "vei vedea", Ioan I, 50), altfel spus, umilinţele la care vom fi supuşi de americani le vor depăşi pe cele de acum.
Cred că testul pentru clasa noastră politică, dacă ea vrea să-şi manifeste nu declarativ, ci real indignarea faţă de achitarea ucigaşului lui Teo Peter, este denunţarea imediată a acordului ruşinos care conferă imunitate militarilor americani pe teritoriul statului român. Aşadar, nu vorbe, ci fapte.