Foto Luciana Jinga, istoric: „Femeia din mediul rural a fost marea pierzătoare a perioadei comuniste“
0Mult trâmbițata egalitate a femeilor cu bărbații în perioada comunistă funcționa doar în cuvântările tovarășilor din conducerea de partid și de stat. Acolo unde nu s-au dat legi și decrete care să le omoare visurile, a funcționat cutuma.
Istoricul Luciana Jinga, expert în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a explicat într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ ce însemna să fii femeie în urmă cu câteva decenii.
„Weekend Adevărul“: Ce însemna să fii femeie în perioada comunistă?
Luciana Jinga: Este foarte greu de răspuns la această întrebare. Ce înseamnă a fi femeie astăzi? Depinde de elementele la care alegem să ne raportăm: drepturi civile, drepturi politice, implicarea în viața publică, dreptul la un salariu egal, acomodarea vieții profesionale cu cea de familie, sprijin din partea autorităților și a societății în general pentru creșterea și educarea copiilor? În politica sa față de femei, statul comunist român s-a sprijinit pe doi piloni principali: legislația pretins egalitară și educație.
Dezechilibre au apărut când s-a blocat accesul femeilor la anumite meserii, când s-a redus libertatea mariajului prin îngreunarea procedurilor de divorț și, mai ales, când femeile au fost obligate să devină mame. Spre deosebire de angajații bărbați, mamele cu slujbe au ajuns să aibă, în realitate, două locuri de muncă: unul remunerat, în afara casei, și un altul în familie, femeilor fiind cele care se ocupau, de regulă, de treburile casnice. Femeile nu erau doar „zâne ale casei“.
Ele erau chemate să-și răsfrângă talentul gospodăresc și organizatoric asupra întregii comunități. Așa au apărut concursurile între cartiere, sate, străzi, imobile, prin care se urmăreau de la asigurarea curățeniei străzilor la construirea de case de cultură, de grădinițe, creșe, amenajarea de parcuri. Așa se face că femeile, care erau menajere în propriile case, trebuiau să îndeplinească același rol la nivelul întregii comunități. S-a ajuns ca bărbații nefamiliști să primească ajutorul comisiilor de femei pentru rezolvarea „micilor inconveniente“ de natură domestică.
Ce ne puteți spune despre accesul femeilor în funcții politice de conducere?
În privința drepturilor politice, reprezentarea feminină a fost gândită mai ales pentru funcțiile în partid. Niciodată, până la căderea regimului comunist, autoritățile statului nu au reușit să impună condiții similare și pentru pozițiile de stat, în special cele care țineau de activitatea profesională. În PCR, prezența femeilor a fost, timp de aproape trei decenii, mai scăzută decât în partidele comuniste din regiunea Europei de Est. Prezențele feminine au fost excepții și în cadrul Comitetului Central și mai ales al Comitetului Politic Executiv și Biroului acestuia. În realitate, nu putem vorbi despre un grup mai mare de 30-40 de membre de partid care dețineau simultan cel puțin șase funcții: CC al PCR, Marea Adunare Națională, organizații de masă și obștești, comitete județene de partid, organizații profesionale etc.
S-a vorbit mult despre faptul că, dacă până la instaurarea comunismului, analfabetismul afecta în principal femeile, situația s-a schimbat după ce învățământul de stat a devenit obligatoriu.
Da, nu toate măsurile luate de regimul comunist au fost sortite eșecului. Un exemplu important în acest sens este accesul egal la educație pentru femei și intrarea în viața activă. Dacă în plan politic, prezența feminină după 1989 a fost una deloc semnificativă, în viața profesională, femeile și-au menținut și chiar și-au întărit pozițiile.
Mamă cu orice preț
Legislația cea mai dură pe care a gândit-o sistemul comunist a fost interzicerea avortului pentru creșterea cu orice preț a natalității. De fapt, se reluau prevederile unei legi din 1948, când, după cel de-Al Doilea Război Mondial, natalitatea scăzuse din motive lesne de înțeles.
Odată cu apariția Decretului 770 din 1966, când avortul a fost scos în afara legii, femeia a devenit în primul rând sau, mai bine spus, cu orice preț, mamă. După ce femeile au depășit șocul inițial provocat de interzicerea întreruperilor de sarcină, practica avortului clandestin a devenit normalitatea societății românești comuniste, în care se încetățenise deja modelul familiei cu doar doi copii. În urma acestor proceduri și-au pierdut viața aproximativ 12.000 de femei. Creșterea rapidă nu doar a numărului de avorturi ilegale, ci și a celor înregistrate oficial în scriptele Ministerului Sănătății a dus, în a doua jumătate a anilor ’70, și mai ales de-a lungul anilor ’80, la intensificarea procesului de supraveghere a femeilor prin controale, dar și o supraveghere activă din partea organelor Securității.
Se remarcă o schimbare a statutului femeii din anii ’60 cu cea din anii ’70 sau ’80?
Procesul de alfabetizare a populației, lărgirea infrastructurii școlare, obligativitatea învățământului de șapte, respectiv opt ani, și-au arătat efectele în deceniile 7 și 8, când populația școlară feminină se apropie numeric de cea masculină pentru toate nivelurile de studii. Spre deosebire de anul 1960, se remarcă o creștere semnificativă a numărului de studente în anul școlar 1970/1971, de 40.000 de tinere. Trendul s-a menținut și ulterior, încât în anul școlar 1989-1990, fetele reprezentau jumătate din numărul total de elevi și studenți, indiferent de nivelul de studii.
Consider că impactul asupra populației feminine a fost unul mai profund, influențând nu doar simplul nivel de cultură, ci şi modul în care femeile au început să se perceapă pe ele însele. În decursul a două generații, populația feminină a trecut de la grupul cu cea mai mare rată a analfabetismului la a da jumătate dintre absolvenții de studii medii și superioare.
Generația născută în plină perioadă interbelică, deși a beneficiat de pe urma cursurilor de alfabetizare și a numeroaselor școli create special pentru ridicarea nivelului general de cultură, a păstrat mare parte din tradiția patriarhală în care crescuseră și se formaseră ca personalitate.
Cea de-a doua generație, născută după cel de-Al Doilea Război Mondial și în special în anii ’50-’60, când politicile egalitariste au fost dublate de o propagandă puternică în acest sens, a depășit mare parte dintre prejudecățile legate de prezența femeii în spațiul public și de rolul său social.
Inegalitate pe toate palierele
Pentru femeia de la țară ce s-a schimbat? Oficial, propaganda comunistă spunea că toate femeile au aceleași drepturi, dar la cele din mediul rural, care nu știau să scrie și să citească, cum ne raportăm?
Vorbeam despre un progres indiscutabil al statutului femeii în timpul regimului comunist, progres care, din păcate ,a fost resimțit prea puțin în mediul rural. Procesul de industrializare a țării şi nevoia de forță de muncă a produs treptat un dezechilibru de gen în lumea agricolă, femeile ajungând să reprezinte și chiar să depășească 60% din totalul lucrătorilor manuali, în timp ce meseriile tehnicizate erau deținute în proporție de 90% de bărbați. Cu excepția electrificării, celelalte beneficii ale modernizării au pătruns greu spre deloc în mediul rural: canalizare, apă curentă, deținerea și folosirea electrocasnicelor. Femeia din mediul rural a continuat să muncească pe câmp, în gospodărie, să îngrijească familia, fără a avea beneficii egale cu muncitoarele din industrie, de exemplu. Dreptul inegal la pensie, la alocația pentru copii, la servicii medicale, activități culturale, toate au făcut ca femeia din mediul rural să devină marea pierzătoare a perioadei comuniste.
Este o diferență între femeia din România comunistă și femeia din alte țări europene?
Plecând de la modelul sovietic, ca bază generală comună, în funcție de caracteristicile naționale specifice, statele comuniste și-au implementat o politică proprie de includere a femeilor în viața politică şi socială, rezultatele fiind la rândul lor deosebite. Iugoslavia, spre exemplu, a cunoscut o participare mai numeroasă a femeilor în viața politică, dar o pătrundere mai scăzută pe piața muncii. Alte state, cum ar fi Polonia ori Cehoslovacia, au favorizat intrarea masivă a populației feminine într-o activitate salariată, dar nu au sprijinit ascensiunea acestora la poziții de autoritate în partid. Ungaria și Bulgaria au implementat o politică mai riguroasă a cotelor de reprezentare, atât în cadrul partidului, cât și al diferitelor organe de conducere la nivel local şi central. Diferența majoră între România și aceste state a fost politica demografică foarte severă și mai ales consecințele tragice ale acesteia.
Nuanțele unor generații
Faptul că literatura erotică a explodat după căderea comunismului credeți că este o reacție furibundă la puritanismul epocii? Că nu existau anticoncepționale, nici educație sexuală, iar avortul era interzis?
În cadrul prezentării lucrării sale, „Why Women Have Better Sex Under Socialism“, etnografa americană și profesoara de Studii Ruse și Est-Europene Kristen Ghodsee argumentează că, în pofida stereotipurilor, „pe cealaltă parte a Cortinei de Fier se consuma mult sex, deși deschiderea discuțiilor publice pe această temă varia dramatic de la o țară la alta și de la o perioadă la alta“. Dacă țări precum Bulgaria, Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia și Republica Democrată Germană dispuneau de manuale de educație sexuală și chiar reviste erotice care imitau capitalistul „Playboy“, Uniunea Sovietică era mai conservatoare, iar „cel mai rău loc pentru o femeie era România, unde socialismul de stat a făcut puțin pentru a combate o cultură patriarhală despotică“. Afirmația autoarei rezonează cu întrebarea dumneavoastră și multe opinii similare pe care le-am auzit de-a lungul timpului. Autoritățile publice din statele socialiste au permis și chiar au sprijinit publicarea și difuzarea unor manuale de educație sexuală, mai mult sau mai puțin explicite. România comunistă s-a încadrat în trendul regional și ideologic. Să nu uităm că plăcerea sexuală feminină a căpătat și o dimensiune ideologică în contextul Războiului Rece.
Capitalismul era criticat și pentru faptul că defavoriza femeile, privându-le de satisfacție sexuală din cauza dependenței economice de bărbați. Manuale educaționale destinate adolescenților și cuplurilor căsătorite și, ulterior, volume de sexologie, beneficiind de tendințele generale din regiune și de dezvoltarea sexologiei moderne occidentale au fost puse la dispoziția publicului românesc începând cu a doua jumătate a anilor ’60. Deci, problema pe care o descrieți nu cred că își are originea în lipsa educației sexuale ori a absenței unui vocabular care face referire explicită la sex, sexualitate, plăcere sexuală. Pun această modă de după 1989 pe seama faptului că discursul folosit în aceste publicații este mai degrabă unul medical și contaminat cu multe dintre prejudecățile existente în societatea patriarhală românească.
În perioada comunistă, într-o casă trăiau trei generații, bunica, mama și nepoata. Acum, copiii nu mai află nimic de la bunici. Chiar dacă se va studia istoria comunismului, o generație tot nu va ști nimic.
Da, acest transfer de cunoaștere între generații este mai rar, dar nu a dispărut. Copil născut în timpul regimului comunist, am învățat Imnul regal de la străbunica alături de care am crescut. Copiii și adolescenții de astăzi – iar sondajele de opinie o confirmă – au preluat din nostalgia bunicilor și părinților față de regimul comunist. Dincolo de ruptura între generații, dimpotrivă, cred că pericolul pentru generația care nu a învățat sau a învățat prea puțin la școală despre regimul comunist vine tocmai din acest transfer necritic al unor idei comune privind regimul comunist: absența șomajului, securitatea locuirii, absența sau o rată foarte scăzută a criminalității, calitatea actului educațional. Or, disciplina „Istoria comunismului din România“ va veni să distrugă aceste mituri, subliniind totodată coexistența nuanțelor și a tușelor subțiri.
Se încarcă comentariile...
