Micile domnișoare, la pension. Amintiri din vremea comunismului, când toate elevele au dat bacul la rusă: „Trăiască Stalin!“
0O școlăriță cu șorț pepit și guler alb, de dantelă, intră timid pe poarta pensionului. Acesta va fi universul său vreme de câțiva ani. Aici va învăța franceză și italiană, istorie și geografie, dar și latină și croitorie. Aici va fi pregătită pentru viață. Tot aici i se vor da lecții de bune maniere și cum să se supună unui soț pe care nu ea îl va alege.
Școlile de fete s-au înființat în secolul al XIX-lea, cu câteva decenii mai târziu decât cele pentru băieți. La început, la ele aveau acces doar copiii familiilor din înalta societate și burgheziei. „Dacă buna creștere și învățătura sunt neapărat trebuincioase băieților, cu atât mai mult această îngrijire trebuie să se aibă pentru fete, care sunt chemate a crește însele pe copiii lor. Oricât de mult se va îngriji instrucția publică, dacă aceasta nu va fi sprijinită de o bună educație domestică, dată tinerilor, de mume, în casa părintească încă din pruncie, apoi și ostenelile bărbatului vor fi zadarnice sau vor produce efecte neînsemnate“, acesta era manifestul adresat în martie 1851 de „Eforia Școalelor“ domnului Barbu Știrbei. Proiectul s-a născut greu. Nu exista o clădire unde să funcționeze „Pensionatul domnesc de fete“ sau „Pensionatul domnesc de demoazele“, nici profesori și nici bani.
Lecțiile, în limba franceză
Elisabeta, soția lui Barbu Știrbei, născută Cantacuzino, a fost cea care a întemeiat prima școală de fete în Valahia. Femeia care a primit conducerea pensionului de la Petrache Poenaru, în numele Eforiei Școalelor, este doamna Polcovniceasa Ana Iacobson, văduva polcovnicului Arnold Iacobson, un german din Curlanda, (o regiune culturală a Letoniei) fost ofițer în armata rusă, care se remarcase în războaiele napoleoniene. Ajuns în Principate în timpul războiului ruso-turc (1828-1829), a rămas aici, intrând în serviciul Țării Românești. Soția sa, născută în Nicolaiev, era o distinsă figură la curte și în societatea bucureșteană. Ea a organizat școala, internatul, ea a ales programa, dar și profesorii, supunându-i unui examen exigent. Dosarul elevelor trebuia să cuprindă, pe lângă certificatul de naștere și de botez, un act medical care să dovedească faptul că sunt vaccinate.
În prima școală a fetelor se punea accent pe limbile străine. Astfel, lecțiile urmau a se preda în franceză, în primul regulament prevăzându-se că „Toate aceste lecții se vor face în limba franțuzească. Numai catehismul și lecția de limbă românească se vor face de un dascăl ce va veni de afară“. Aici, elevele nu doar învățau carte, ci și bune maniere și să fie creștine. „Supravegherea atentă a elevelor prin institutrițe, pedagoge, guvernante interne, o viață de familie, care reunea în toate serile pentru rugăciune pe eleve și subdirectoare într-o sală mare, unde fiecare copilă trecea prin fața subdirectoarei, înclinându-se pentru o «reverence»: toate acestea au subzistat până târziu (1890) și, în oarecare măsură, se mențin și în ziua de azi“, scria Elena Rădulescu-Pogoneanu, ea însăși directoare a Școlii de Fete, în anul 1935.
Fiice de miniștri și de personalități, printre elevele școlii
Școala era adăpostită de Casa Manuc de pe Podul Târgului de Afară. Aici nu putea învăța oricine, școala fiind un dar acordat de domn unei elite a fetelor române. Fiicele slujbașilor merituoși ai țării, cu vârste cuprinse între 7 și 11 ani, erau primite în „instituția completă de curs primar și secundar“, scrie istoricul Adrian Majuru în volumul „Copilăria la români“. Primele cursante, 18 la număr, erau împărțite în două clase, iar educația lor costa 40 de galbeni. În 1854 erau înscrise 31 de fete, iar numărul lor a crescut după Primul Război Mondial. Printre primele eleve ale școlii s-au numărat surorile Rosetti, „din care una, Ana, devine d-na Titu Maiorescu, alta, d-na Zoe Bengescu, doamnă de onoare a Reginei Elisabeta a României, iar a treia d-na Maria Iacob Negruzzi“.
În anul 1858, pensionul domnesc s-a mutat în Casa doctor Turnescu de pe Calea Moșilor, iar după doi ani în Palatul Ghica. Din anul 1864, pensionul primește numele de „Școala Centrală“. În anul 1890, marele arhitect Ion Mincu construiește actualul edificiu al Școlii Centrale.
Aici au învățat de-a lungul timpului multe femei care au însemnat ceva pentru viața culturală a României. Cândva, pe poarta acestei școli a pășit, timid, și Florica Dimitrescu, lingvistul de mai târziu. „Liceul l-am făcut la Şcoala Centrală de Fete. Am avut colege foarte bogate, fete de personalități, precum guvernatorul Băncii Naţionale. În cei opt ani cât am făcut Şcoala Centrală am fost colegă cu fiica marelui constructor Prager. Erau şi fiice de miniștri, de străini, fata lui Ilie Lazăr, Lia. Erau fete de mari negustori. Erau fete foarte bogate şi la noi în clasă. Eu am început liceul în 1939. Cele mai bogate din fetele astea veneau la ora 8 dimineața la școală nu de acasă, ci de la școala de croitorie! Mamele lor le trimiteau să învețe croitorie. Mamele lor aveau această conștiință că fetele lor trebuie să învețe să facă multe lucruri. Astfel că între 6.30 şi 7.30 mergeau la școala de croitorie“, povestește ea despre acei ani în cartea lui Adrian Majuru.
La Școala Centrală, povestește fosta elevă, a învățat ce înseamnă „democrație“. „În clasa noastră era o fată al cărei tată venea la școală cu cobilița pe umeri – vindea zarzavat. Iar tatăl ei o aducea la școală – era din Oltenia. Alta era fata unui muncitor necalificat. Altele erau fete de miniștri, oameni cu foarte mulți bani, fete de profesori universitari. Una dintre colegele mele nici nu venea la școală pe intrarea principală, ci sărea gardul, pentru că locuia lângă școală, în zona Parcului Ioanid. O chema Nicole Dumitrescu şi era fata unui profesor de la Facultatea de Drept. Avea o casă imensă, azi cred că este o ambasadă“.
Elena Malaxa, domnișoara bătrână severă
În amintirile ei, un loc aparte îl ocupă Elena Malaxa, sora marelui industriaș din perioada interbelică, care a condus instituția de învățământ din anul 1939 până în 1947, când a fost închisă de comuniști. Profesoară de matematică, Elena Malaxa a rămas în memoria fostelor sale eleve ca fiind tipul de domnișoară bătrână, „îmbrăcată cu rochii până în gât și cu guleraș alb întotdeauna, foarte severă cu noi“.
Fratele său, marele industriaș, care a clădit ceea ce s-a numit „Imperiul Malaxa“, s-a preocupat și de condițiile în care învățau elevele. „Când am fost noi prin clasa a II-a de liceu, către grădina mare, unde se desfășura recreația mare, a fost ridicată sala de festivități a liceului, căci noi nu aveam o astfel de sală. Serbările de Anul Nou, de Crăciun, de fine de an școlar le țineam în sala de gimnastică. Amfiteatrul era numai pentru cor. Sala aceasta – foarte puțină lume știe – nu a fost făcută nici de regimul comunist, cum s-au lăudat mulți, nici de vreo altă persoană: Nicolae Malaxa a construit această sală, care acum este Sala «Toma Caragiu» a Teatrului Bulandra. Într-o vreme, prin anii ’50, a fost cinematograful Luxor, iar ulterior sala a fost preluată de Ministerul Culturii și a fost dăruită, după o transformare, Teatrului Bulandra“, povestește Florica Dimitrescu. În Şcoala Centrală era totul curat, sclipitor, iar băncile „erau învelite în ceva de un verzui deschis pe ele. Am aflat că era un tip de nylon, vinilin, un material care atunci fusese adus din SUA de Nicolae Malaxa“. Marele industriaș nu și-a făcut apariția niciodată la Şcoala de Fete.
Bacalaureat la limba rusă: „Trăiască Armata Roșie eliberatoare“
Michaela Maria Margareta Dinulescu a terminat cursurile Școlii Centrale de fete în anul 1949, când se instaura comunismul în România. Evident, schimbările aduse de Armata Roșie nu aveau cum să nu influențeze sistemul de învățământ încă din primii ani. Așa se face că tinerele fete s-au trezit că, în ultimul an de studii, trebuie să învețe limba rusă și să dea și examen de Bacalaureat la limba invadatorilor. „Pentru toate elevele a fost un șoc, fiind nevoie în doar câteva luni să învețe limba rusă și să dea și examen final. Norocul lor a fost că au avut o profesoară de limba rusă care a reușit să le convingă că pentru viitorul lor este bine să aibă o notă mare la examen. Pentru asta, trebuiau să învețe doar câteva lozinci în limba rusă: «Trăiască Stalin!» și «Trăiască Armata Roșie eliberatoare!». Toate elevele din generația bunicii mele au învățat aceste cuvinte și toate au luat nota 10“, a povestit pentru „Weekend Adevărul“ Alexandru Mexi, nepotul Michaelei Dinulescu.
Tânărul arhitect peisagist, care a elaborat și un proiect de restaurare a grădinilor Școlii Centrale de fete, a aflat de la bunica sa și de la fostele ei colege, care s-au întâlnit mulți ani după ce au absolvit, mai multe povești. Bătrânele doamne, care au fost educate la această școală, își aminteau întotdeauna cu plăcere de cursurile de bucătărie, de orele de croșetat, de caietele de caligrafie. „Aici, povestea bunica mea, a învățat bunele maniere care se cereau în perioada interbelică. Pe de altă parte, toată viața ei, bunica a croșetat și a mâncat bulete de cașcaval, pe care a învățat să le prepare aici“.
Chicotind, bătrânele doamne își aminteau cum se întâlneau pe ascuns cu băieții de la Liceul „Dimitrie Cantemir“, aflat în apropiere. Erau cursuri, și-au amintit ele, pe care le făceau împreună, în aceeași sală de clasă. De o parte stăteau băieții, iar de alta fetele. Acest lucru nu era o barieră de netrecut pentru nimeni, astfel că, atunci când profesorii nu erau atenți, aveau loc strângeri de mână între elevi, iar bilețelele săreau dintr-o parte în alta a clasei. După ore, nu de puține ori, băieții de la liceu au fost prinși în vreme săreau gardul Școlii Centrale ca să se întâlnească cu fetele.
La finalizarea studiilor, întreaga generație a făcut o comandă de inele de argint, gravate la interior: „SCF 1949“. Supărate fiind pe latină, au luat caietele și le-au îngropat în curtea școlii în timp ce cântau imnul „Pe-al nostru steag e scris Unire“: „În veci noi vom urî latina/ Şi fizica vom preamări/ Mâna noastră e înarmată/ Şi-n hic et hoc crunt va lovi/ Sus fizica-i deviza noastră/ Şi cu sfinţenie-o vom păstra/ Latina numai să-ndrăznească/ Să protesteze, va vedea./ Şi-n Cartea Veşniciei scrie/ Că şi latina va pieri/ Iar scumpa noastră fizică/ În veci, în veci va înflori“. Din aceste versuri, pare că elevele erau pasionate de fizică, dar adevărul este altul: nu au găsit o rimă mai bună.
Dar anii au trecut și fetele care au urât și latina și fizica au devenit bunici, dar și-au păstrat spiritul tânăr. Michaela Mexi, care a urmat apoi Facultatea de Construcții și a lucrat ca desenator tehnic la proiecte de facilități industriale, a dorit să mai vadă o dată în viață școala unde a învățat să devină o domnișoară și, cu ocazia Porților deschise, a pătruns din nou în clădirea în care altădată zburda pe holuri. Acum se ținea de brațul nepotului, dar ochii alergau în căutarea imaginilor tinereții. „A plecat cu un gust amar, pentru că se schimbase foarte mult școala așa cum și-a amintea ea în 1949“, ne-a mărturisit nepotul ei. Bunica a murit în anul 2014, dar a lăsat moștenire arhiva de imagini cu școala de altădată, pe care ea și fostele ei colege au păstrat-o timp de mulți ani, într-un scrin vechi. Într-una dintre imagini se află și chipul doamnei Elena Malaxa, profesoara severă, dar pe care elevele au iubit-o în mod deosebit.
Liceul din grajd și cele două hărți
În anul 1880, câteva tinere baccalaureate – Henrieta Lupașcu, Maria Lupașcu, domnișoara Delavrancea, Maria Zaharescu – au transformat anexa unde stăteau caii de trăsură de pe strada Italiană într-o școală. În fostul grajd au amenajat o cancelarie, o clasă și o sală mobilată cu câteva bănci aduse de la Gimnaziul „Dimitrie Cantemir“. Aici, în primii ani, au învățat 43 de fete. La acea dată, în București mai erau Școala Centrală de Fete, care avea și internat, Azilul „Elena Doamna“, care era rezervat orfanelor, și Școala Profesională nr. 1, cu învățământ special. Pe lângă aceste școli publice mai funcționau pensionatele particulare, pentru elevele care proveneau din familii mai înstărite.
Cu dorința pentru a oferi și altor fete dreptul la educație, așa cum fuseseră învățate la școală, ele au înființat Externatul Secundar nr. 1 pentru fete, care a primit aprobarea ministrului Instrucțiunii Publice, Vasile Conta. Cum nevoia de educație era necesară, după câțiva ani s-au pus bazele și Externatului Secundar nr. 2, iar Ministerul Funcțiunii Publice a început să finanțeze școala, oferindu-i și un alt spațiu, respectiv Casa Pangal, de pe strada Popa Tatu nr. 11, clădirea în care locuise în 1869 marele om politic Ion. C. Brătianu. Cum chiriile erau din ce în ce mai greu de suportat, școala s-a mutat în Casele Lupașcu de pe strada Gloriei.
Fetele aveau la dispoziție puțin material didactic: o hartă a Americii, una a Africii, o mașină de cusut și două corpuri geometrice. Treptat, s-a făcut rost și de material didactic de zoologie, botanică, geologie, fizică, chimie și mineralogie. Legea Spiru Haret din anul 1898 a transformat externatul în școală secundară de gradul II cu opt clase, unde erau cuprinse atât ciclul inferior, cât și cel gimnazial. După Marea Unire, școala s-a numit Gimnaziul „Regina Maria“, devenind una dintre cele mai moderne instituții de fete din țară. În această clădire funcționează în prezent Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității București.
Școala evreiască
O altă școală de fete i-o datorăm bancherului Filip A. Focșăneanu, membru al Lojei Egalitatea, care în anul 1898 și-a construit o casă pe strada Anton Pann. După ce construcția elegantă a fost gata, prin ea s-au perindat nume mari ale epocii, printre care și rabinul M. Beck, care l-a convins pe proprietar să deschidă aici o școală secundară de fete. Așa se face că superba construcție a fost reamenajată și a primit în septembrie 1898 primele 36 de eleve în instituția care a purtat numele Fundațiunea „Filip și Rașela Focșăneanu“.
Corpul profesoral a fost încredințat conducerii doamnei Emy Wandelmann (Levynson), care a fost adusă special din Germania pentru această școală. De la început, accentul s-a pus pe învățarea limbilor moderne. Pe lângă cursurile de educație, școala dispunea și de ateliere de lucru manual. În anul 1934, în București existau nu mai puțin de trei instituții școlare înființate de familia Focșăneanu.
Se încarcă comentariile...
