Dreptul tranzitiei

Chiar daca nimeni nu proclama existenta dreptului tranzitiei ca ramura distincta a dreptului, el exista in toate tarile est-europene. Depasirea perioadei comuniste nu se putea face numai prin

Chiar daca nimeni nu proclama existenta dreptului tranzitiei ca ramura distincta a dreptului, el exista in toate tarile est-europene. Depasirea perioadei comuniste nu se putea face numai prin abrogarea spontana a legislatiei revolute, nici prin adoptarea abrupta a intregii legislatii a economiei de piata. Cateva teme, in frunte cu conversia proprietatii si repunerea in drepturi a categoriilor spoliate prin dictatura proletariatului, au cerut legi specifice, noi, dar si trecatoare. Tematica fiind aceeasi, este interesant de observat cand si cum s-au gasit solutiile legislative ale tranzitiei in diferitele state ex-comuniste. Piatra de incercare a fost reconstituirea-redobandirea-restituirea proprietatilor nationalizate. Nu trebuie sa ne facem nici o grija, ne aflam la coada. Primele tari care au adoptat legile reparatorii au fost Cehia si Slovacia, respectiv in anii 1990-1991; procesul aplicarii lor s-a si incheiat, in Cehia din 1998, iar in Slovacia din 1996. Au urmat Ungaria, in 1992, apoi Germania, dar si Albania (!), in 1993. Mai trebuie spus ca aceste tari au adoptat, concomitent sau aproape concomitent, cate 2-3 legi complementare, care, cum au fost votate, asa au ramas. La noi s-au succedat 19 acte normative: 10 legi, 8 ordonante de urgenta si un decret-lege; cele mai importante reglementari au intrat in vigoare in anii 2000-2001 (la 4 ani dupa Bulgaria) si nimeni nu e sigur ca procesul legislativ s-a incheiat; cat priveste aplicarea noilor reglementari si rezolvarea litigiilor pe care le-au nascut, vor mai dura decenii. Surpriza cea mare o rezerva faimosul principiu restitutio in integrum, devenit la un moment dat testul de delimitare intre democratii ritosi si democratii timizi. Neacceptarea principiului a devenit in viata politica un fel de test de depistare a criptocomunismului. Insa, daca privim spre tarile mai incet comunizate si mai repede de-comunizate, in care te-ai astepta sa descoperi adevarate paradisuri ale restituirilor, constati ca lucrurile nu stau chiar asa. In centrul Europei, restitutio in integrum nu a presupus restituirea in natura. In special in domeniile cladirilor pentru locuinte, cu cat un stat ex-comunist este mai dezvoltat, cu atat s-a orientat mai mult spre consolidarea drepturilor detinatorilor in fapt, si nu ale proprietarilor si urmasilor proprietarilor de mult nationalizati. Fostii proprietari au primit despagubiri, fie in bani, fie in actiuni, fie, mai ales, in titluri de stat, cu putere circulanta si convertibile, dar nu a prevalat restituirea in natura. Dobanditorii de buna-credinta au fost scutiti de orice emotii. Dar si pentru vechii proprietari deposedati, compensarile au fost compensari, reale - chiar cand erau facute in titluri de stat - si achitate la termene ferme, chiar si atunci cand au fost esalonate pe 20 de ani. Este cazul Croatiei, unde a fost instituit Fondul pentru compensarea proprietatilor expropriate, prin care se achita despagubirile in cate 2 rate pe an, pana in 2019. Daca exista traditia aplicarii corecte a legilor, si nu traditia subterfugiilor si arta exceptiilor, reglementarile au putut recurge la solutii nuantate, deschise spre realitatea concreta a fiecarui caz. Nemtii si-au putut permite sa consacre, in cazul restituirii intreprinderilor, principiul prioritatii investitiilor, hotarand, de la caz la caz, daca se restituie fabrica ori se acorda despagubiri; astfel, pe langa ocrotirea dobanditorilor de buna-credinta - inclusiv in cadrul procesului de privatizare -, intreprinderile puteau fi restituite numai daca masura era... realista din punct de vedere economic (ce paine de mancat ar fi aici pentru tartagi, bivolari si berari!), numai daca intreprinderile nu erau transformate intr-o proportie considerabila (alt cozonac!) si numai daca nu serveau unui interes public. In agricultura nu s-a creat faimoasa dilema a suprafaramitarii, pe simplul motiv ca, atunci cand restituirile au fost posibile in natura, limitele retrocedarii (daca s-au prevazut limite) au fost de genul celor din Cehia, maximum... 150 hectare teren arabil, iar paduri si fanete pana la... 250 hectare! N-am putea incheia acest tur de orizont fara un popas in zgomotoasa lume a chiriasilor. Am numit-o astfel, amintindu-ne ce-o mai vantura pe strazi liderul lor, care, pana la urma, s-a ales cu casa si in Bucuresti, si intr-un oras transilvan. Profitand de oscilatiile legislatorilor, desigur. Si in aceasta privinta, cu cat un stat este mai civilizat, cu atat isi ocroteste mai cu grija chiriasii. Aproape peste tot, contractele de inchiriere existente au fost prelungite de drept, de la 3 ani, in Bulgaria, la 10 ani (!) in Cehia si Slovacia. In Letonia, prelungirea este de 7 ani si a fost alternata cu posibilitatea ca proprietarul redobanditor sa ofere o alta locuinta, dar, daca acelasi proprietar opteaza pentru mentinerea chiriasilor existenti, beneficiaza de subsidii credite si asistenta de specialitate pentru renovarea si intretinerea locuintei. Comparatii ar mai putea fi facute, dar ne temem sa nu dam idei si sa ne trezim pana joi cu inca o ordonanta de urgenta. Ca sa se rotunjeasca numarul reglementarilor la 20.