„Războinicii secolului”, adevărate tancuri ale lumii medievale. Cum au reinventat fancezii cu sânge viking arta războiului călare

Primele „tancuri” din istorie au apărut cu aproximativ 1000 de ani în urmă pe câmpurile de luptă ale Europei. Este vorba despre cavalerii normanzi, cei despre care se spune că au fost printre cei mai buni luptători ai evului mediu, reușind să schimbe istoria militară a continentului. 

Cavaleri normanzi în acțiune Foto: wikipedia

Cavalerii medievali în armură au fost primele „tancuri” ale istoriei militare. Este o comparație, aparent, forțată, dar pentru vremurile respective, un războinic profesionist, antrenat de mic pentru un singur scop, în armură completă, călare pe un cal de război, avea un rol tactic similar pe câmpul de luptă.

Cel puțin în primele secole ale Evului Mediu, șarja unei linii de cavaleri înzăuați, în plin galop, era arma supremă, o forță de șoc care putea rupe ușor liniile inamice și asigura rapid victoria, semănând panică. Cei care au rafinat această artă care a dus la apariția legendarului cavaler înzăuat pe câmpul de luptă, cântat în legende și basme medievale, au fost normanzii.

Cavalerul normand a fost arma supremă în Europa secolului al XI-lea. Un războinic atât de bine pregătit fizic, psihic, tehnic și tactic încât era capabil să înfrunte și să doboare forțe mult superioare numeric. A sfârșit prin a dispărea de pe scena istoriei după aproape un secol de dominație. Nu a dispărut pur și simplu, s-a transformat, iar odată cu el a transformat și istoria militară a continentului.

Cine au fost normanzii, francezii cu sânge de viking

În secolul al VIII-lea, pe țărmurile Regatului Francilor, pe teritoriul Franței de astăzi, și-au făcut apariția temutele corăbii lungi, cu capete de dragon la prora, venite din nordul îndepărtat. Și atunci francii au cunoscut furia normanzilor.

Adică a vikingilor danezi conduși de faimosul Ragnar Lodbrok. Acesta, în anul 845 d.Hr., chiar în ziua de Paște, a condus prima mare invazie asupra Parisului, cu o flotă de 120 de vase și peste 4.000 de războinici. Au plecat numai după ce regele franc Carol cel Pleșuv le-a plătit o sumă uriașă de bani. Au urmat însă alte și alte atacuri devastatoare, oprite tot prin acel „danegeld”, adică o taxă de protecție plătită de franci pentru a scăpa de „furia normanzilor” (adică a oamenilor nordului).

Numai că, la un moment dat, vikingii nu au mai plecat. Sau cel puțin o parte dintre aceștia. Au preferat să se stabilească undeva în nord-vestul Franței. Conform Cronicii Anglo-Saxone, o căpetenie vikingă pe nume Rollo a sosit în anul 876 d.Hr. în nordul Franței, atacând de-a lungul Văii Senei. Cel mai probabil, acest Rollo era norvegian, fiind menționat în sursele norvegiene și islandeze drept Ganger Hrolf, fiul lui Rognvald Eysteinsson, Jarl de Møre din vestul Norvegiei. Acesta ar fi fost nevoit să părăsească Norvegia din cauza regelui Harald Păr-Frumos, între cei doi existând un conflict.

Sosirea vikingilor în Franța Foto: wikimedia commons

Ajuns în Franța, el a petrecut aproape două decenii participând la campanii militare alături de alte cete de vikingi, până când, în anul 911, regele franc Carol cel Simplu a reușit să-l convingă să renunțe la lupte, cedându-i un teritoriu situat în jurul orașului Rouen. În schimb, Rolf a acceptat să fie botezat creștin și să-i jure credință regelui, devenind vasal al acestuia. Această donație de pământ avea să constituie nucleul viitorului Ducat al Normandiei. Rolf, botezat Robert, a fost însă un vasal mai mult de formă. Era atât de puternic, încât se comporta ca un adevărat rege pe domeniile sale.

Povestea prestării omagiului de vasalitate față de regele Franței este grăitoare în acest sens. Potrivit legendei, ceremonia de omagiu presupunea ca Rolf să sărute piciorul regelui Carol. Călare pe cal, regele s-a apropiat de locul în care stătea Rolf și și-a întins piciorul. Rolf l-a prins cu mâna și l-a ridicat spre gură, provocând astfel căderea regelui din șa și prăbușirea acestuia la pământ. Rolf, devenit ducele Robert al Normandiei, și-a extins domeniul în toate direcțiile fără să ceară socoteală nimănui. Mai apoi a oferit pământuri sub formă de feude războinicilor vikingi. Așa, Robert/Rolf și-a creat propria rețea de vasali.

Acești noi stăpâni ai ținuturilor aveau să fie cunoscuți drept „normanzi”, s-au creștinat și au adoptat în întregime sistemul feudal carolingian. În plus, au adoptat limba franceză pentru a se putea adapta sistemului administrativ și economic franc. Până la moartea sa, în anul 932 d.Hr., Robert, în vârstă de 86 de ani, crease un puternic ducat care se întindea de la Bretania până în Flandra și, spre sud, până la granițele comitatului Maine.

Moștenitorii săi au continuat politica acestuia, iar până în anul 1050 Ducatul Normandiei devenise cea mai puternică structură militară din Franța, fiind independent în aproape toate privințele. Prin căsătoriile cu femei franceze din regiune, începând cu a doua generație, franceza a înlocuit limba nordică. Cu toate acestea, deși noii veniți din Scandinavia, în special norvegieni și danezi, au renunțat la limbă și la o bună parte din obiceiuri, nu și-au pierdut spiritul viking. Cu acel curaj extraordinar, spirit de aventură și pricepere pe câmpul de luptă, normanzii s-au impus în Europa ca o forță redutabilă pe care orice rege, duce sau nobil mai puternic și-o dorea în armata sa.

Un nou războinic de elită se naște în Europa Occidentală

Vikingii au avut o calitate foarte importantă: erau foarte adaptabili. Știau să folosească realitățile economice, geografice și militare în favoarea lor. Aveau o energie debordantă, viclenie, o puternică abilitate de a conduce și o ferocitate neînfricată în luptă. La fel ca strămoșii lor vikingi, normanzii aveau și un pronunțat simț comercial, iar oriunde își înfigeau steagul, teritoriile lor prosperau. Normanzii manifestau, de asemenea, o toleranță pragmatică față de obiceiurile celor pe care îi cucereau. Atâta vreme cât taxele erau plătite și obligațiile feudale respectate, normanzii erau, de regulă, conducători drepți și echitabili, fiind în multe cazuri considerați preferabili celor pe care îi înlocuiseră.

Din punct de vedere militar s-au adaptat perfect. Au păstrat cămășile lungi de zale ale strămoșilor, foarte eficiente, dar și coifurile conice cu apărătoare nazală — de asemenea, un echipament militar care-și dovedise eficiența. Ba chiar și spadele late, securile și scuturile din lemn acoperite cu piele de vacă; toate le-au păstrat. Scuturile au devenit însă lunguiețe și ascuțite la vârf, dar tot suficient de lungi cât să le acopere trupul în luptă. În schimb, au reușit să adopte tacticile de luptă călare ale francilor.

Și-au dat seama că o combinație între echipamentul greu de luptă al unui războinic viking de elită și calitățile ecvestre poate da naștere unei noi forțe militare de șoc, și anume cavalerul normand. Practic, era un războinic scandinav greu înarmat, urcat pe un cal de luptă și care reușise să adapteze multe echipamente noilor cerințe militare. La un moment dat, în secolul al XI-lea, în jurul anului 1030, în echipamentul cavalerilor normanzi, precum și al cavaleriei france în general, au apărut două schimbări care le-au sporit considerabil eficiența.

Prima avea legătură cu șaua și cu scările atașate acesteia. În această perioadă, partea din față și cea din spate a șeii au devenit mai înalte, oferindu-i cavalerului un sprijin mai bun la impactul produs în timpul atacului cu lancea și o poziție mai sigură atunci când era lovit. Scările au devenit mai lungi, permițându-i cavalerului să stea în picioare, în loc să rămână așezat în șa. Acest lucru era deosebit de important atunci când lovea cu sabia, mai ales printr-o mișcare de sus în jos împotriva infanteriei.

Luptători normanzi, în luptă Foto: wikipedia

Aceste îmbunătățiri aduse echipamentului de călărie au favorizat apariția celei de-a doua inovații, de această dată una legată de tehnica folosirii unei arme, care avea să revoluționeze războiul purtat de cavalerie. Mai precis, era vorba despre atacul cu lancea de cavalerie. Cavalerul normand o fixa sub braț, prinsă ferm. În această poziție, ataca fie liniile de infanterie, fie cavaleria adversă cu o eficiență deosebită. Atacul era realizat de un grup de cavaleriști normanzi care acționau ca o forță de șoc, capabilă să rupă liniile inamice. Se spune că această tehnică a fost inventată de cavalerii normanzi, revoluționând istoria militară a Europei. Dar cine era acest cavaler normand?

„Normandia era condusă de nobili puternici, care îi datorau credință ducelui. Atunci când acesta avea nevoie de soldați experimentați, nobilii îi puneau la dispoziție războinici călare, ale căror cheltuieli erau suportate de comunitatea locală. Acești formidabili războinici, cunoscuți mai ales sub numele de «cavaleri», erau instruiți încă de la o vârstă fragedă să lupte în grupuri de cinci sau zece oameni, numite «conrois». Acește grupuri puteau executa manevre complexe și rămâneau concentrate în jurul unui stindard numit «gonfanon».Caii lor de război, care erau adesea armăsari, erau cunoscuți sub denumirea de «destrieri» și erau crescuți special pentru a transporta oameni înarmați și protejați de armuri. Caii erau, de asemenea, dresați să lupte, fie mușcând adversarii, fie lovindu-i cu copitele. Cavalerii foloseau tactici bazate pe forța impactului, precum atacurile frontale directe, sau aruncau sulițe de la mică distanță, după care se retrăgeau rapid pentru a evita urmărirea de către adversari. În general, dușmanii lor luptau pe jos, astfel încât cavalerii normanzi aveau un avantaj evident atunci când se confruntau cu aceștia călare”, preciza Tom Garner, în „Norman Knights, Archers and Weapons”.

Șarjă a cavaleriei normande împotriva infanteriei Foto: wikipedia

Acești războinici erau aleși de seniorii lor pe sprânceană. Normanzii erau, de asemenea, renumiți pentru disciplina lor și pentru loialitatea aproape fanatică pe care și-o arătau unii altora. Era foarte obișnuit ca normanzii călare să rămână uniți chiar și în timpul unor manevre dificile, precum simularea unor atacuri sau retragerile organizate. Tocmai această coordonare strânsă transforma în mod frecvent rezultatul bătăliilor în favoarea lor. Acești luptători făceau parte, însă, dintr-un sistem echilibrat de luptă.

Armata normandă avea trei rânduri distincte, fiind formată din arcași, infanterie grea (asemănătoare cavalerilor, numai că pe jos) și faimoșii cavaleri normanzi. Lupta era deschisă de arcași, care vlăguiau inamicul, urmați de șarja cavalerilor normanzi care rupeau liniile inamice. Ulterior, infanteria avansa și începea masacrul.

„Secolul normand”

Aceste invenții militare și practic apariția cavalerului normand au schimbat regulile jocului pe câmpurile de luptă din Europa și chiar Asia Mică. Și asta în contextul în care normanzii, la fel ca strămoșii lor, aveau un apetit pentru aventură, război și cucerire. Au plecat în Anglia și, la Hastings în 1066, l-au învins pe regele Harald. Au pus stăpânire pe regatul anglo-saxon și l-au transformat după modelul lor.

Așa se va naște Regatul Angliei. Ulterior au plecat și către Scoția, Irlanda și Țara Galilor. Ba chiar s-au aventurat și în Mediterana, acolo unde i-au bătut pe arabi și au întemeiat Regatul Siciliei, o structură statală medievală fascinantă. Normanzii din Sicilia au intrat în conflict cu bizantinii, așa că faimoasa cavalerie normandă a ajuns și în Balcani, dar și în Asia Mică. Normanzii și-au vândut spada și lancea tuturor celor care au avut suficienți bani să le cumpere serviciile. Erau cei mai buni soldați ai secolului.

Toți se băteau să aibă măcar câțiva cavaleri normanzi în armată. Anna Comnena, faimoasa prințesă bizantină și erudită, fiica împăratului Alexios Comnenul, scria în „Alexiada” că atacul unui „cavaler franc” era atât de puternic, încât acesta putea „străpunge zidurile Babilonului”. Afirmația sa se baza pe experiența bizantinilor în confruntările cu normanzii. Bizantinii și sarazinii obișnuiau să-i numească pe toți occidentalii „franci”, indiferent de originea lor etnică, astfel încât este clar că Anna Comnena se referea la acești formidabili războinici. În secolele XII–XIII, cavalerii normanzi se vor transforma, dar moștenirea lor incredibilă a schimbat istoria militară a Europei.