23 august 1944. Generalii români aveau de ales între Ion Antonescu și Regele Mihai: „Toți urăsc de moarte bolșevismul și se tem de el“

În pregătirea loviturii de stat de la 23 August 1944, toate forțele politice au fost antrenate. Despre frământările dinaintea actului istoric povestește istoricul militar Alesandru Duțu în volumul „Războiul de 1421 de zile“.

Regele Mihai și rolul său jucat în actul de la 23 August 1944

În încercarea de a se asigura, în continuare, de sprijinul României, Hitler îl convoacă pe Ion Antonescu la Rastenburg, încercând să afle dacă „România, şi în mod special conducătorul ei, mareşalul Antonescu, sunt decişi să meargă până la sfârşit cu Germania”.

Conducătorul Statului român şi-a condiţionat viitoarea atitudine de poziţia Ungariei şi Bulgariei, de stabilizarea frontului şi de punerea la dispoziţie a unor mijloace suficiente de apărare antiaeriană, declarând, apoi, colaboratorilor: „Ora fiind înaintată, m-am despărțit de Führer după o discuţie de cinci ore şi jumătate, fără să-i fi dat vreun răspuns nici negativ, nici pozitiv la întrebarea intempestivă pe care mi-a pus-o“.

La 10 august 1944, Dinu C. Brătianu încearcă să-l convingă, şi în numele lui Iuliu Maniu, pe Ion Antonescu „să vadă realitatea şi să înţeleagă că nu mai avem nicio clipă de aşteptat pentru a nu ne găsi sfârşitul războiului cu arma în mână alături de învinşi”.

La rându-i, mareşalul îl roagă să-i transmită lui Maniu: „Eu ştiu şi nu pot spune în prezent mai mult că pacea sau continuarea războiului stă în mâinile lui Hitler şi numai ale lui; eu nu sunt nebun, cum crede dl. Maniu, să mă desprind de nemţi tocmai acum; vă rog să aveţi încredere în mine căci ştiu ce am de făcut”.

Informat, Maniu avea să afirme: „Eu l-am considerat totdeauna pe Antonescu un om dezaxat, un amestec de fanatism şi de dezechilibru mintal, inteligent, priceput în chestiuni militare, dar cu totul superficial în problemele politice, încăpăţânat ca un catâr, extrem de vanitos şi preţios, un timp de conducător de anvergură, cum Istoria lumii a cunoscut din nenorocire multe exemplare; el şi-a legat soarta de celălalt condotier, mai teribil decât el, Hitler, care joacă pe o singură carte, a dezechilibrului său mintal, soarta unui întreg popor; se încurajează unul pe altul, căci au soartă comună şi puţin le pasă dacă naţiunile lor se vor prăbuşi odată cu ei; acestea sunt părerile mele despre Antonescu şi de aceea, eu cred că noi nu mai avem ce aştepta de la el şi trebuie să ne debarasăm de el cât mai repede cu putinţă pentru a salva ce se mai poate salva din interesele ţării noastre atât de nenorocite”.

,,În timpul dejunului care a urmat – consemnează Ion Hudiţă, unul dintre cei mai importanți colaboratori ai lui Iuliu Maniu –, Maniu s-a înţeles cu Brătianu să-i ceară Regelui demiterea imediată a lui Antonescu, dacă el refuză să înceteze războiul”.

„Majoritatea ofițerilor nu mai cred în victoria Germaniei“

Întrebat de Iuliu Maniu care era poziţia militarilor în cazul unei eventuale desprinderi de germani şi înlăturarea forţată a lui Antonescu, Constantin Sănătescu afirmă: „Majoritatea ofiţerilor nu mai cred în victoria Germaniei; totuşi, mai sunt unii generali care mai speră că nemţii ar putea ajunge la o pace de compromis cu anglo-americanii; toţi însă, fără deosebire, urăsc de moarte bolşevismul şi se tem de el; disciplina este mult mai tare decât părerile lor şi cât timp mai există o singură licărire de speranţă, aceşti oameni sunt hotărâţi să lupte mai departe contra ruşilor; dacă ar fi vorba de anglo-americani, armata noastră ar fi capitulat de mult. Câtă vreme armata noastră nu este bătută definitv, fără nicio speranţă de redresare, nici eu, nici Regele n-o poate câștiga într-o acţiune pentru răsturnarea lui Antonescu; aceasta este convingerea mea adâncă şi a Regelui, pe care eu nu vreau să-l împing într-o aventură mai mult decât periculoasă”.

Generalii au avut de ales între un dictator și între un rege

Dându-i dreptate, Iuliu Maniu îi cere, totuşi, să găsească un număr de militari care să-l urmeze pe rege: „Între un Antonescu, un dictator şi un uzurpator şi-ntre Suveran, un rege constituţional, nu văd cum generalii la care s-ar face apel ar ezita de partea cui să treacă. Primul lucru este să-l convingi pe Rege să fie ferm şi să înţeleagă că a sosit momentul când el trebuie să salveze ţara, Coroana şi pe el însuşi; apoi trebuie să luaţi contact cu militarii care comandă unităţi în Capitală şi împrejurimi şi să căutaţi să-i convingeţi că este cu totul inutilă continuarea războiului alături de nemţi”.

La Stockholm, George Duca îl informează pe Aleksandra Kollontay că opoziţia din România a decis, cu aprobarea regelui Mihai I, trimiterea peste linia frontului a generalului Aurel Aldea, investit „cu puterile necesare” pentru a stabili cooperarea cu forţele sovietice.

La 23 August 1944, la ora 22.30, prin Proclamaţia către ţară, difuzată de posturile de radio, Regele Mihai anunţa: „În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.

Un nou guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa Ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită“.

După 23 August 1944 a început sovietizarea României. Istoricul Costin Scurtu, directorul Muzeul Militar Naţional Ferdinand I – filiala Constanţa, spune că 23 August 1944 nu a însemnat sfârşitul războiului pentru România, ba dimpotrivă, greul abia a început.