Aşii aviaţiei române persecutaţi crunt de comunişti. Ion Dobran, eroul dat afară din casă şi trimis la strung de bolşevici
0Au obţinut victorii pe cerul celui De-al Doilea Război Mondial, dar, după război, ţara nu a mai avut nevoie de ei şi i-a băgat în închisori, le-a luat casele şi i-a obligat să facă munci umile, pentru a putea supravieţui. Adevărul de Weekend vă spune povestea a trei eroi, Ion Dobran, Tudor Greceanu şi Horia Agarici, care au fost umiliţi de noua rânduire socialistă.
Generalul de aviaţie Ion Dobran (98 de ani) poartă pe umeri povara unui secol de viaţă, dar şi a unui război, pe care l-a dus în aer, la manşa avionului său. Este lucid şi oferă o lecţie de istorie oricui stă să-l asculte. Glumeşte pe seama vârstei lui, însă devine grav atunci când îşi aminteşte de camarazii de arme pe care i-a înmormântat în pământ străin.
S-a născut la 5 februarie 1919, sub o zodie norocoasă, spune el, cea a Vărsătorului, la Văleni Podgoria, judeţul Argeş, lângă „Florica Brătienilor“, cum ţine el să precizeze.
Când era mic, obişnuia să se joace cu avioane de hârtie, pe care şi le confecţiona singur şi astfel a prins aripi visul său de a zbura. Primul avion l-a văzut pe platoul garnizoanei de la Târgu Mureş. „Am alergat să văd această minune. Am fost un pic dezamăgit, pentru că aparatul era făcut din lemn, din pânze şi din sârme. Totuşi, a fost primul avion pe care l-am văzut şi care, practic, mi-a hotărât soarta“, spune el.
Cei mai subţirei, la Vânători
Era în primii ani de şcoală când şi-a anunţat părinţii că va fi aviator. „Ei au zis să mă dea la liceul militar, spunându-mi că e periculos la aviaţie. Credeau că până în clasa a VIII-a îmi vor ieşi gărgăunii din cap. Dar nu s-a întâmplat aşa şi când să mă înscriu la aviaţie am avut nevoie de consimţământul lor. Au semnat, deşi se cam dădeau de ceasul morţii“, îşi aminteşte el acea perioadă.
Aşa se face că, la 1 septembrie 1939, în prima zi de război, tânărul Ion Dobran intra pe poarta şcolii de aviaţie de la Cotroceni, pe care a absolvit-o după doi ani, ieşind cu gradul de sublocotenent. Toată promoţia sa, formată din 113 băieţi, a fost repartizată la toate unităţile din ţară, iar el, alături de alţi 13 colegi, la Vânători. „Îi alegea pe cei mai subţirei şi mai bătăioşi“, explică el cum a nimerit la acea formaţie.
În timpul războiului, a luptat pe ambele fronturi: de Răsărit şi de Vest, şi a participat la 340 de misiuni, a doborât 18 avioane inamice şi a fost doborât, la rândul său, de trei ori. Nu a fost niciodată rănit, spunând că a fost apărat de poza mamei sale, pe care o ţinea în veston, la piept. „Eşti din zodia Vărsător, ca mine. Te vei întoarce din război“, i-a spus femeia la plecare, cu lacrimi în ochi. Nu se temeau de moarte, fiecare pilot având credinţă că nu el va fi doborât.
Ion Dobran, la manşa avionului Arhivă personală
Lupta cu trei avioane americane
Dintre toate bătăliile aeriene pe care le-a purtat, nu o va uita niciodată pe cea din 6 iunie 1944, dată pe care istoria o consemnează ca fiind ziua debarcării trupelor aliate în Normandia. Însă, pentru tânărul locotenent Ion Dobran va avea o altă însemnătate. Era o zi frumoasă de vară şi liniştită. „Îmi ziceam eu atunci că nu or să vină americanii să ne bombardeze, că aveau treabă acolo, în Normandia, dar nu a fost aşa...“. Americanii au atacat România. Ion Dobran pilota un Messerschmitt 109. „Avionul de vânătoare trage doar înainte, nu şi lateral, dar este un avion bun. La o decolare în alarmă, în zona Galaţiului, am recunoscut Mustang-urile americane.
Avionul semăna cu Messerschmitt-ul nostru. Eu rămăsesem în urmă fără copilot. Mergând spre Constanţa am luat înălţime peste ei şi m-am hotărât să atac, deşi erau în formaţie de trei. Unul era mai departe şi doi participau la luptă. Am luat hotărârea într-o secundă, deşi mă gândeam atunci că poate să fie o sinucidere. L-am nimerit pe cel din dreapta“, rememorează el lupta acelei zile de vară.
La manşa avionului american se afla tânărul sublocotenent Barrie Davis, care activa în Grupul 325 Aviaţie Vânătoare. După ce a fost atacat de român, avionul avariat a aterizat forţat în zona Ucrainei. Pilotul a supravieţuit.
Barrie Davis şi Ion Dobran, după 64 de ani FOTO Adevărul
Întâlnirea foştilor adversari
Nu au ştiut nimic unul de altul mai bine de o jumătate de veac până ce americanul a aflat din jurnalul scris de Ion Dobran, care i-a fost şi duşman şi aliat în acelaşi război, amănunte privind lupta aeriană din vara anului 1944. „O vreme, povesteşte Dobran, am corespondat şi, în cele din urmă, Barrie Davis a ajuns în România. Din duşmanii de atunci, care nu încercam decât să omorâm unul pe celălalt, ne-am întâlnit şi ne-am luat în braţe. Am stat câteva zile împreună şi am depănat amintiri, la Bucureşti şi în Poiana Braşov“, povesteşte Dobran întâlnirea de Cartea Recordurilor care a avut loc în anul 2010. „În '44, povestea Barrie Davis românului, mi-ai zburat cabina. S-a făcut ţăndări şi m-a rănit la mână. Pentru asta, nu am decât să-ţi mulţumesc, pentru că am primit decoraţia de război «Inimă purpurie»“, iar băiatul lui, care a făcut posibilă întâlnirea celor doi titani ai zborului, i-a spus românului: „Vă mulţumesc că aţi distrus numai avionul şi tatăl meu a scăpat“.
Celor prezenţi, americanul octogenar le-a mărturisit cu emoţie: „E altfel să văd Bucureştiul de pe pământ decât de la 6.000 de metri, mai ales că astăzi nu trage nimeni în mine“. După câţiva ani, Barrie Davis a murit.
Amintiri din război
Din timpul războiului, Ion Dobran are multe amintiri. I-a cunoscut pe ceilalţi aşi ai aviaţiei române, cu care a împărţit cerul patriei, dar şi mâncarea din gamelă şi fetele: Constantin Cantacuzino (Bâzu), Alexandru Şerbănescu, Tudor Greceanu şi Horia Agarici. „Mulţumesc Domnului că mi-a dăruit cei 98 de ani şi mulţumesc că pot să-i pomenesc pe cei pe lângă care am trăit“, a spus asul aviaţiei la un eveniment dedicat căpitanului aviator erou Alexandru Şerbănescu, de la a cărui naştere s-au împlinit anul acesta 105 ani. Când Şerbănescu a fost doborât în august 1944, în zona Ruşavăţ, judeţul Sibiu, în timpul bombardamentelor americane asupra rafinăriilor, se afla într-un avion la dreapta lui Dobran. „Un pilot foarte bun. A trecut în viaţă ca o cometă. Era foarte apropiat de noi, iar în timpul liber ne cânta din vioară. A comandat jumătate din partea estică a României, iar nefericita zi de 18 august a devenit, datorită lui, va rămâne mereu întipărită în mintea mea“, spune Dobran.
În schimb, când vine vorba de Constantin Bâzu Cantacuzino, cel care i-a fost şi naş de cununie, cuvântul care îl descrie cel mai bine, spune generalul, este „acrobaţia“. „În timpul, luptelor făcea tot felul de acrobaţii şi manevre imprevizibile. Cum în război se zbura grupat, Bâzu era de-a dreptul enervant. Făcea însă lucruri extrem de spectaculoase“.
Când se gândeşte la Tudor Greceanu, primul român care a pilotat un avion cu reacţie, Dobran are doar cuvinte mari. „Nu era în grupul meu, ci în grupul 7. Am zburat lângă el. Zbura foarte frumos. Foarte bine. Tudor a fost unul dintre piloţii buni, dar a avut un sfârşit tragic. În aviaţie nu ai grad. Viaţa ta depinde de cea a pilotului de lângă tine. E o luptă în echipă. Eşti ocrotit zburând alături de ceilalţi“, spune el.
Barrie Davis, la vârsta la care s-a duelat cu Ion Dobran
În amintirile sale, un loc aparte îl ocupă Horia Agarici, cel supranumit „salvatorul Constanţei“, după ce a doborât sigur trei avioane inamice sovietice în vara anului 1941, trimise să distrugă Portul Constanţa. „La un moment dat, povesteşte Ion Dobran, Agarici a fost oprit de la zbor şi era ofiţer cu informaţiile. Stăteam în nişte cabane germane construite din lemn, care erau foarte joase. El rămânea la bază şi primea corespondenţa. O prindea pe tavan cu pioneze. Dar nici una la fel ca cealaltă. Şi când intrau 10 -12 în încăpere, începea un dans al hârtiilor din cauza curentului care se făcea, fiecare căutându-şi scrisoarea. Drept răzbunare, ei i-au turnat lui Agarici apă în nişte cizme noi, pe care doar ce le primise“.
Pentru actele sale de vitejie, Ion Doran fost decorat cu Ordinul Steaua României, Ordinul Coroana României şi Ordinul Virtutea Aeronautică. „Decoraţiile pe care le port ar fi trebuit să le port pe spate, pentru că au fost luate în retragere, nu în înaintare“, spune, ironic, generalul.
Iubitele aviatorilor căzuţi rămâneau în grija colegilor
Dar războiul nu a însemnat doar lupte aeriene. Generalul Ion Dobran ne povesteşte, cu un zâmbet şugubăţ, de faptul că fiecare pilot avea o „levandieră“, adică o iubită, care nu rămânea niciodată singură. „Când cădea iubitul ei, trecea la altul. şa era tradiţia. Le ştiam pe toate. Şi între noi se spunea: «Hai să mergem la Dobran, că mâncăm o plăcintă bună făcută de Michi». Michi era femeia care şedea cu mine. Sau, când voiam să mâncăm o friptură bună, mergeam la Cluj, la iubita unui coleg de-al nostru“, râde pilotul la aceste aduceri-aminte.
Câteodată, amintirile lui au mirosul liliacului. În rarele momente în care nu mirosea a praf de puşcă şi nu se auzea zgomotul motoarelor, el îşi aminteşte de o cofetărie, căruia camarazii îi ziceau „cofetăria cu fata frumoasă“, pentru că era acolo o domnişoară frumoasă. „Ea era logodită, dar după ce l-a cunoscut pe un coleg de-al meu i-a devenit soţie şi au trăit împreună aproape 50 de ani“, spune el.
Pe soţia sa, Angela, a cunoscut-o cu puţin timp înainte de război, fiind fata profesorului de matematică Grigore Orăşanu, autor de cărţi de matematică şi director în ministerul educaţiei. „Am cunoscut-o prin învăţătoarea ei, care era prietenă cu mama. Am corespondat când eu am fost pe front şi la 5 decembrie 1940 ne-am căsătorit“. Soţia sa a urmat Academia Comercială. Din păcate, a murit în anul 1993, din cauza unui diabet. Împreună au doi copii: un băiat, avocat, şi o fată, care a urmat aceeaşi facultate ca şi mama ei.
Cum a ajuns aviatorul cu pieptul plin de decoraţii muncitor necalificat
Pacea de după război nu avea să-i aducă o viaţă tihnită bravului aviator cu pieptul plin de decoraţii. Ion Dobran nu a fost arestat, soartă pe care au avut-o mulţi colegi de-ai săi, din aviaţie sau din marină, însă a stat mulţi ani cu teama în suflet. „Erau nopţi când nu dormeai acasă. Pentru că auzeai că l-au luat X şi noaptea dormeai în altă parte şi îţi continuai viaţa. Trăiai cu spaima în suflet“, spune el, aducându-şi aminte de teroarea acelor ani.
Ocupaţia sovietică nu avea nevoie de eroi, ci de muncitori, astfel că asul aviaţiei din cel de-Al Doilea Război Mondial şi-a găsit de lucru doar ca muncitor necalificat la Uzina „Timpuri Noi“, unde a lucrat la strungărie. „Eram nea Ion de la strungărie“. Nu a fost rănit niciodată în război, însă la Timpuri Noi, zâna bună a uitat de el. În timp ce muncea ca muncitor necalificat, i-a căzut o bară grea, din metal, peste piciorul drept. Timp de o săptămână, a avut nevoie de îngrijiri medicale, însă viaţa a mers mai departe.
Daţi afară din casă de tovarăşii din Cehia
Dar privaţiunile nu s-au oprit aici. Familia sa a fost dată afară din casa de pe strada Popa Nan. „O revistă din Cehoslovacia, numită «Pace trainică şi democraţie populară», primise o tipografie pe lângă casa noastră şi, pentru că aveau nevoie de mai mult spaţiu, au evacuat toate casele de lângă ea. Aşa am fost şi noi alungaţi, fără să primim ceva la schimb. Casa nu a fost naţionalizată, ci folosită de Gospodăria de Partid. Apoi, când s-a terminat construcţia Casei Scânteii, sediul revistei s-a mutat acolo şi noi, cu greu, am reuşit să ne recăpătăm casa“, îşi aminteşte generalul.
Ion Dobran a reuşit, în cele din urmă, să se întoarcă la comanda avionului. Într-o zi s-a întâlnit din întâmplare cu un fost subordonat de-al său, Constantin Balaur, ajuns şef la TAROM, pe care îl salvase la un moment dat de la excluderea din aviaţie. „A venit la mine şi m-a întrebat: «Ştiţi cine sunt eu? Sunt locotenentul Balaur pe care l-aţi ajutat». Devenise şef la TAROM. Şi aşa am ajuns din nou să zbor. De altfel, Balaur a fost un om de treabă şi a băgat la TAROM mulţi foşti piloţi, epuraţi din armată“, povesteşte Ion Dobran.
Timp de un an a zburat pe utilitare, împrăştiind substanţe pe câmp, apoi a trecut la manşa avioanelor de cursă. A fost prin toată Europa cu avioanele TAROM, numai prin Rusia nu. „Era un fel de ură“, descrie el elegant drama prin care a trăit familia sa după război.
„Prindeam nişte curse charter şi duceam iepuri în Italia sau în Franţa, unde transportam mai ales fazani, care se împuţinaseră acolo. Încărcam într-o lădiţă cinci iepuri de câmp şi apoi îi duceam cu avionul. Dintr-un iepure puteai să cumperi o bicicletă. Cam asta era valoarea lor. Odată, unul spărsese cuşca şi nu-l mai găseam în avion. Ne era frică să mai plecăm, ne gândeam că putea iepurele să ne roadă un fir ceva şi a trebuit să stăm o zi două. În cele din urmă a ieşit iepurele, care a stat ascuns la coada avionului. Toţi şi-l adjudecau: «E al meu, că eu l-am văzut», «Ba e al meu, că eu l-am prins». În cele din urmă, l-am dus la Băneasa, am deschis uşa şi i-am spus: «Mă, dacă ai fost tu aşa de brav, te graţiez» şi i-am dat drumul, pe câmp“.
Muzeul din Popa Nan
IOn Dobran, la 98 de ani FOTO Mariana Iancu
Ion Dobran a zburat până la vârsta de 56 de ani. Generalul maior locuieşte singur în casa de pe Popa Nan, primită ca dotă de către soţie. Amintirile sale din timpul războiului stau la loc de cinste într-o cameră, pe care el o numeşte „un mic muzeu al aviaţiei“. Fotografii îngălbenite de vreme, din care zâmbesc membri ai familiei, foşti camarazi de luptă, decoraţii şi diplome.
Spune că nu îl doare nimic, dar încep să-i facă probleme ochii şi nu mai aude aşa de bine. Este la curent cu tot ceea ce se întâmplă pe glob, cu toate războaiele. „Dacă ar mai fi un război, el s-ar duce altfel. Noi am fost ultimii gladiatori care se luptau unul cu altul. Acum, fixezi ţinta la 16 kilometri, dai drumul la foc, şi pilotul supraveghează. Acum, pilotul viitorului e un fel de inginer, care trebuie să aibă noţiuni de ansamblu. Dar, să dea Dumnezeu să nu mai fie război...“.
Tudor Greceanu, primul român care a pilotat un avion cu reacţie
Tudor Greceanu, pe front Arhivă col. Ioan Roman
Tudor Greceanu s-a născut în Bucureşti la 13 mai 1917, fiind descendentul unei familii de boieri moldoveni, strănepot de-al lui Ion Ghica, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848. În anul 1940 a început cursurile de perfecţionare la Şcoala de Aviaţie de Vânătoare din Buzău şi apoi Ghimbav, ieşind din şcoală cu şase brevete: de pilot de vânătoare, de instructor de zbor, de pilot de bimotoare, de înaltă acrobaţie, de zbor de noapte şi de zbor fără vizibilitate.
„Fusesem crescuţi, ca toată generaţia noastră, de părinţi care participaseră la 1916 – 1918 în ura pentru nemţi, dar nu în dispreţ, ci în respect faţă de forţa şi disciplina lor militară. Acum eram aliaţii cu ei; nişte aliaţi de nevoie, trataţi de nemţi ca nişte rude sărace, dar cu toată curtoazia diplomatică, din cauza nevoii care o aveau de România ca bază de plecare la atac, ca rezervă de hrană pentru armată şi ca rezervă de benzină“, scria el în jurnalul său, publicat de sora sa, Martha, în volumul „Drumul celor puţini“.
Iniţial, a fost repartizat la Flotila 1 Vânătoare Bucureşti – Pipera, care era singura flotilă de vânătoare din ţară dotată cu avioane ultramoderne, la care el spune că nici nu îndrăznea să privească.
Dotarea Armatei Române era din punct de vedere tehnic şi numeric mult inferioară vecinei de la Răsărit. „Flotila noastră număra 2.000 de avioane, cu tot cu avioanele sanitare şi de pasageri. Cu toate acestea, a luptat, provocând multe pierderi, cu cele mai mari aviaţii ale timpului: rusească, americană, germană şi engleză. Puţini au fost piloţi de meserie. Majoritatea erau piloţi civili, care practicaseră pilotajul ca pe un sport. Piloţii aceştia sunt cei care au luptat la Odessa, au spart încercuirea de la Stalingrad şi Cotul Donului, şi au fost decoraţi cu Crucea de Fier“, aduce el un omagiu eroilor de la manşă.
Îngropat în pământ şi ucis cu pietre
Prima misiune la care a participat a fost bombardarea modulului de comunicaţii de la Româneşti – Basarabeasca. „Am văzut prima oară un baraj de artilerie antiaeriană infernal. Prima jertfă a fost un bombardier Heinekel 111, care ia foc atins cu proiectile. Se desface în trei bucăţi, dar pilotul locotenent aviator Petre Monciu, reuşeşte să sară cu paraşuta, fiind practic salvat. Dar a fost prins de populaţia băştinaşă (de români) şi predat ruşilor, care l-au îngropat în pământ până la gât şi l-au ucis cu pietre. Aşa a murit primul aviator român de pe frontul de est“, nota, cu durere, Greceanu.
Pe aerodromul din Salz, Grupul 7 Vânătoare a stat până la căderea Odessei. Piloţii au capturat multe avioane de vânătoare ruseşti, aşa-numitele Rata, românii fiind uimiţi de primitivismul lor, avionul fiind construit din lemn şi teribil de scurt. De la Chişinău s-a acţionat la Tighina, apoi dincolo de Nipru, la Salz, după Tiraspol, aviaţia română fiind subordonată Flotilei a IV-a germane.
Ultima misiune a Grupului 7 Vânătoare în prima parte a războiului a fost însoţirea bombardamentului unui convoi de 41 de vase sovietice care încercau să părăsească portul Odessa şi atacul hidroavioanelor care le însoţeau.
În bătălia de la Stalingrad, din anul 1942, sovieticii au atacat zona din faţa unui aerodrom. Nemţii nu le-au luat în seamă, considerând că au forţe suficiente pentru anihilarea lor. În realitate, erau blindate. Târziu, în noapte, a început atacul sovietic. Ruşii nu ştiau că se află în faţa unui aerodrom şi au început, clasic, prin barieră de artilerie, care a durat mai bine de o oră. S-a încercat salvarea răniţilor de sub foc continuu. „De multe ori luau un corp de jos şi, când ajungeau cu el în bordei, constatau că e mort, adeseori fără cap. Încercau să prindă un corp de braţ şi rămâneau cu braţul în mână. Lacrimile de neputinţă ale ofiţerilor se amestecau cu lacrimile şi sângele trupei“, descrie el scenele de groază de pe front.
În martie 1943, unitatea sa rămăsese doar cu un Heinkel 111 şi trei Messerschmitt 109 F. Chemaţi la Bucureşti, li s-a spus că cei de la Berlin ştiau că dispariţia de pe front a Grupului 7 are drept cauză lipsa de avioane şi astfel s-a decis încadrarea grupului „în cea mai de elită şi tradiţie unitate de vânătoare germană, Flotila Udet“, după numele pilotului de vânătoare Ernst Udet, din Primul Război Mondial. „Noi mai văzusem un Messerschmitt 109 G, dar nu speram niciodată să ajungem să zburăm cu avioane de această talie“.
Radu şi Tudor Greceanu, al doilea abia ieşit din închisoare Arhivă col. Ioan Roman
Pe frontul de Vest
După 23 August 1944, aviatorul Tudor Greceanu a fost înaintat la gradul de căpitan aviator şi a participat la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia. Luptau acum sub ordinele duşmanului de ieri, împotriva fostului aliat.
Spre sfârşitul războiului, la Wiener Neustadt, în 1945, Comisia Aliată de Control din Germania a cerut să se facă o demonstraţie cu toate tipurile de avioane de fabricaţie germană şi, pentru că armata română era dotată cu avioane germane şi pentru ca nemţii să nu fie chemaţi la această demonstraţie, au cerut ca fiecare tip de avion să fie reprezentat de cei mai buni piloţi familiarizaţi cu aparatele. Tudor Greceanu a fost numit pentru a prezenta Messerschmitt-ul 109G. Cu ocazia acestui eveniment, la aeroportul militar de la Wiener Neustadt, Greceanu a văzut un avion bireactor 262. Este vorba de un avion cu reacţie construit de germani, primul din lume propulsat de un reactor şi considerat printre armele secrete ale celui de al III-lea Reich. Dacă l-ar fi reprodus în serie, Germania ar fi dobândit supremaţia aerului, însă Hitler nu s-a arătat încântat de noul avion şi a ordonat construirea în continuare a aparatelor clasice.
Cum nimeni nu îndrăznea să ridice de la sol un astfel de avion, un colonel american l-a chemat pe Greceanu şi l-a întrebat dacă poate zbura cu el. „Cu îngâmfarea vârstei, aveam 26 de ani şi eram căpitan, i-am răspuns: «Bineînţeles, un pilot de vânătoare trebuie să zboare pe orice aparat». A urmat un zbor de probă. Reactorul a decolat uşor, cam lung, din vina mea… şi am umblat uşor ca să mi-l pun în mână. Atingea 1.150 de km pe oră, avea 15 minute rază de acţiune, consuma teribil de mult kerosen, urca pe verticală 1.000 de metri pe minut şi era înarmat cu două tunuri de 37. Aterizarea a durat şi ea puţin şi înghiţea câtă frână voiai din cauza triciclului. Zborul de probă a durat 7-8 minute, cu puţină acrobaţie. Nu pot spune că mi-a plăcut, nici că m-am simţit stăpân pe el. Am vorbit apoi cu comandantul formaţiei să fac a doua zi prezentarea în faţa comisiei: decolare, dispariţie, revenire deasupra aerodromului în viteză şi cu zgomot cât mai mare. Mi-a reuşit!“, a povestit Tudor Greceanu în jurnal.
Aceste zboruri au constituit, pentru Greceanu, o realizare personală remarcabilă, iar pentru aviaţia militară română, o premieră absolută. Tudor Greceanu a doborât în lupte 27 de avioane omologate, 11 neomologate şi a avut 960 de misiuni la inamic. A fost lovit de 11 ori, fiind nevoit să aterizeze forţat. A adunat 4.200 de ore de zbor pe avion de vânătoare.
Din as al cerului şi erou de război în temniţa de la Aiud
După război, a început iadul pentru Tudor Greceanu, eroul din cel de-Al Doilea Război Mondial. La 4 aprilie 1949, şapte bărbaţi au intrat în camera sa. „Nu ştiu cum au intrat în casă, pentru că n-au sunat. A început percheziţia, adică devastarea întregii locuinţe. Au aruncat pe jos cărţile din bibliotecă, au golit sertarele… Eram înspăimântat, pentru că în bibliotecă se găseau o mulţime de cărţi care figurau pe listele cărţilor interzise. Când am văzut aceste cărţi în mâna ofiţerului, am înţepenit. A aruncat cărţile cu dispreţ, neavând habar despre ce era vorba. Ei veniseră să caute arme, documente, fotografii“, a scris el, ulterior, în jurnal.
După două ore de percheziţie, i-au spus să se îmbrace şi să meargă cu ei pentru un interogatoriu de rutină.
A fost dus la Ministerul de Interne şi aruncat în celula numărul 12, cu ciment pe jos şi cu un pat de beton. La scurt timp, povesteşte Greceanu, a început ancheta: „Căpitanul îmbrăcat în uniformă de Securitate părea foarte civilizat şi a început ancheta într-un mod bizar: „«Ce-ai căutat în Uniunea Sovietică?». I-am răspuns tot cu o întrebare: «Ce căutaţi şi dumneavoastră unde sunteţi. Aţi primit un ordin. La rândul meu, am primit un ordin, eram ofiţer activ în Armata Română». «N-ai ştiut că este un război nedrept împotriva paşnicelor popoare sovietice?». «Am ştiut că este un război împotriva Uniunii Sovietice care ocupase teritorii româneşti pe care trebuia să le recucerim. Asta era meseria mea de militar». Aşa s-a derulat interogatoriul“.
L-au mai întrebat unde a fost decorat, câte avioane a doborât şi apoi dacă îl cunoaşte pe Ion Vulcănescu. „Ion Vulcănescu fusese asistent universitar specializat în filosofia matematică. Mai târziu, s-a pretins că a fost în fruntea unei organizaţii subversive care urmărea dărâmarea guvernului. Eu n-am vorbit niciodată cu Vulcănescu despre aşa ceva, însă fiind pasionat de filosofie şi, mai ales, de filosofie matematică, m-am întâlnit şi am stat de vorbă cu el de multe ori“, a povestit aviatorul.
Tudor Greceanu, portret în ulei de Cora Marulis
Încercarea de evadare
În cele din urmă, după două luni de anchetă şi bătaie, Grecean este condamnat la 16 ani de detenţie, pe care i-a făcut la Jilava, la minele de la Cavnic, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Gherla, la Aiud. La Aiud, una dintre închisorile inexpugnabile ale regimului comunist, în 1951, profesorii Mircea Vulcănescu şi Nicolae Mărgineanu plănuiau o evadare în masă a prizonierilor, urmând ca apoi să ia legătură cu rezistenţa anticomunistă din munţi. Însă, nu toţi deţinuţii au fost de acord. Doar Tudor Greceanu, jurnalistul Valeriu Şirianu şi ofiţerul de aviaţie Gheorghe Spulbatu au îndrăznit să viseze la libertate. „Am ales ziua de 20 decembrie, noaptea cea mai lungă şi în acelaşi timp ziua de naştere a lui Stalin. Era ger; la ora 23.15 l-am întins pe Spulbatu pe o targă ca pe un accidentat în muncă şi am ieşit din fabrică notaţi de gardianul de noapte. Imediat ce gardianul a închis uşa, am intrat toţi trei în uscătorie. Aici, prima şi cea mai gravă surpriză. Eram aşteptaţi. Doi oameni înarmaţi, Ivasciuc cu o toporişcă ridicată în sus, iar după uşa de la intrare Tăutu înarmat cu o baionetă militară. Au început amândoi să ţipe: EVADAREEE!“, a povestit Greceanu în jurnalul său.
Evadarea a eşuat şi i-a adus o condamnare la muncă silnică pe viaţă. „În aprilie 1953, un procuror a venit şi ne-a notificat sentinţa Curţii Supreme. Atât Şirianu cât şi Spulbatu au refuzat să ceară graţierea şi o săptămână mai târziu au fost luaţi şi asasinaţi de Securitate. Cadavrele ciuruite de gloanţe au fost expuse trei zile într-o sală sordidă la Aiud, iar deţinuţii obligaţi să defileze pentru a-i vedea şi a înfiera fapta lor. Mare a fost furia gardienilor când au văzut că o bună parte din deţinuţii politici se descopereau cu respect şi pietate şi îşi făceau semnul crucii în dreptul acestor eroi“, povesteşte el oroarea trăită în acea perioadă.
Tudor Greceanu a fost amnistiat în anul 1964. Perioada detenţiei a lăsat urme adânci în viaţa sa. Din cauza condiţiilor grele din închisoare, fiind ţinut cu ambele picioare în apa îngheţată, i s-a amputat de două ori un picior. A murit la 29 decembrie 1994, în Bucureşti.
Horia Agarici, eroul care a apărat Constanţa, condamnat pentru crime de război
Horia Agarici, născut la 6 aprilie 1911, în Lausanne, Elveţia, este supranumit „Salvatorul Constanţei“, după ce a doborât trei avioane inamice sovietice în vara anului 1941, care veniseră să atace Portul Constanţa. Mai exact, pe 22 iunie 1941, escadrila de la Mamaia Sat a primit ordin să se deplaseze la Galaţi, pentru o misiune specială. Au plecat toate avioanele cu excepţia celui al tânărului aviator Horia Agarici, întrucât aparatul său de zbor avea o defecţiune. Era vorba de un Hawker Hurricane, de producţie engleză, cu numărul 3.
Horia Agarici, salvatorul Constanţei
A doua zi, pe 23 iunie, aviatorul a zărit deasupra Mării Negre şapte bombardiere: trei în faţă şi alte patru în formaţie de câte două. Imediat s-a dat alarma, iar Horia Agarici a decolat cu avionul defect şi a plecat să le atace. A luat înălţime, a pornit în picaj şi a atacat avionul din centrul formaţiei, care a căzut în mare. Apoi a atacat alte două aparate de zbor din faţa formaţiei. Unul a căzut în zona unde astăzi de află Valu lui Traian, iar altul mai la sud. Evenimentele din acea zi i-au fost povestite comandorului de către un martor. Sovieticii veniseră să atace Constanţa cu DB – 3F şi cu avioane tip BS. În aceeaşi zi, avioanele din Escadrila de la Mamaia au mai doborât în misiune alte patru avioane ruseşti, în lupte aeriene.
Horia Agarici devenise eroul de necontestat al aviaţiei româneşti. Erau primele victorii în spaţiul aerian pe care le repurtase ţara noastră.
Pentru meritele sale deosebite, pilotul Horia Agarici a fost decorat cu „Virtutea Aeronautică“ clasa a III-a, „Coroana României“, cu spade şi panglică de Virtute Militară clasa a V-a şi cu „Crucea de fier“ germană, fiind avansat la gradul de căpitan-aviator. Până la sfârşitul războiului a mai doborât încă trei avioane inamice.
„A plecat la vânătoare Agarici /A plecat ca să vâneze bolşevici“
Horia Agarici devenise o vedetă a acelor ani şi Păstorel Teodoreanu şi Gherase Dendrino i-au compus o melodie, care avea următoarele versuri: „Ce-auzi venind din depărtare, of Leano?/Un bâzâit ce-aduce cu al trenului / Când îl auzi venind din depărtare / Nu-ţi fie frică de bâzâitul lui / Căci a plecat la vânătoare Agarici / A plecat ca să vâneze bolşevici / A plecat din zările văzduhului“.
Mormântul lui Horia Agarici, din Constanţa FOTO Mariana Iancu
Bolşevicii nu l-au iertat
În anul 1955, Horia Agarici a fost arestat, degradat şi întemniţat la Aiud, fiind condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „crime de război“. „Aş fi încercat să dobor orice avion inamic, indiferent dacă ar fi fost rusesc, american sau german, atâta vreme cât îmi ameninţa ţara“, a spus, la proces, bravul pilot român.
A fost eliberat în anul 1964, odată cu graţierea colectivă acordată deţinuţilor politici de către Gheorghe Gheorghiu-Dej. A lucrat ca tâmplar, tinichigiu, iar, în cele din urmă, a fost primit în Marina Militară, la Secţia torpile, după ce comuniştii l-au reabilitat.
Horia Agarici a murit în 1982, la Constanţa, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor din localitate. „Să nu uitaţi că cerul l-am iubit / Ca un fanatic beat de înălţime / Cu trup şi duh, în fulger de mişcare / Zvârlind un corp spre infinit“, scrie pe piatra sa funerară.
Vă mai recomandăm: