Pericol strategic. Ce se întâmplă când școala taie legătura cu identitatea națională

Învățământul a fost, de la începuturile sale, calibrat pentru a forma muncitori în fabrici și uzine. Odată cu era post-industrială e nevoie și de o reformă a educației, însă este periculoasă scoaterea materiilor școlare despre neam, cetățenie, morală colectivă, susține analistul Hari Bucur-Marcu.

Școala pregătea în epoca industrială viitori muncitor în fabrică. FOTO: Getty Images

Hari Bucur Marcu, expert internațional în probleme de politici de apărare națională, a analizat modul în care adaptarea educației naționale la era post-industrială afectează sentimentul de apartenență al oamenilor. „În zilele noastre și mai ales în cele care vor urma, majoritatea tinerilor absolvenți de școli de stat nu mai înțeleg de ce ar mai fi ei buni cetățeni și apărători ai unui loc de pe Glob de care nu îi leagă mai nimic, cel puțin din perspectivă materială”, susține expertul.

Ideea că nu ar mai fi necesare materiile și subiectele materiilor școlare despre neam, cetățenie, morală colectivă este periculoasă, scrie el pe Facebook.

Educația forma muncitori în fabrici

În contextul discuțiilor despre reforma educației, Hari Bucur Marcu, expert internațional în problemele edificării instituțiilor de apărare, politicilor de apărare și alianțelor militare, explică faptul că învățământul public, de stat și gratuit a fost de la începuturile sale calibrat pentru societatea industrială, sau măcar pentru societatea cu aspirații de industrializare.

„Am în vedere nu numai conținutul programei școlare, ci și formatul procesului, cu infrastructura inclusă, precum și principiile învățării și formării tinerilor. De mici, elevii învățau ce e aia școala, adică un loc în care să se adune pentru a parcurge un program pe ore, exact cum urmau apoi să se adune în fabrici, uzine și alte locuri de muncă, dintre cele care presupuneau că doar în acele locuri lucrătorii puteau dispune de mediul de muncă, de utilaje, unelte, mașinării, de o anumită ergonomie și mai ales de supraveghere pe orizontală și pe verticală a procesului muncii lor. Exact așa cum doar în școală puteau avea un loc în bancă, o tablă în fața clasei și desigur o catedră, de la care un dascăl monitoriza întregul proces individual de învățare, pe care îl și conducea, printr-un plan de lecție”, a detaliat el.

Totodată, elevii învățau cum este cu semnarea condicii (prezența la ore), cu pauzele impuse,  cu obținerea aprobării pentru orice gest individual, în afara instrucțiunilor comune de la acel moment și așa mai departe. Exact ca la locul de muncă de mai apoi – continuă expertul.

„Mai învățau copiii la școală și cum este cu ierarhiie, atât între categorii sociale, cât și între ei, în funcție de performanța școlară, sau de aptitudini extra curriculare. Astfel încât, odată ajunși într-un loc de muncă de tip industrial să fie deja obișnuiți cu ideea de ierarhie și de cunoaștere a locului fiecăruia într-un colectiv”, explică el.

Materiile erau calibrate tot pentru a forma absolvenți de cursuri gimnaziale și liceale care să nu mai trebuiască să fie trecuți prin forme de pregătire teoretică generală, de către angajatorii care îi primeau deja formați teoretic, chiar dacă noii angajați nu văzuseră în viața lor un loc de muncă ca cel pe care urmau să îl ocupe.

„Statul completa programa cu materii consacrate prin care elevii deveneau și buni cetățeni”

Pe lângă educația pentru societatea industrială, în programa școlară erau introduse materii care ținteau spiritul civic al elevilor:

„Și, dacă tot veneau toți copiii la școala de stat, în mod obligatoriu, atunci statul care organiza acea formă de învățământ, în folosul dual al viitorului angajat și al viitorului angajator, mai completa programa și cu materii ori cu subiecte ale materiilor consacrate, prin care elevii să devină și buni cetățeni.”

În contextul, apusului epocii industriale, nu neapărat prin închiderea fabricilor și uzinelor, ci prin automatizare, robotizare, prin re-energizare (de la energia aburilor la energia din bateriile cu ioni), prin miniaturizare și mai ales prin digitalizare (care digitalizare se varsă în AI - inteligența artificială), și programa școlară trebuie actualizată.

„Cu această post-industrializare (forța de muncă ocupată în industrie s-a micșorat continuu ca pondere în totalul forței de muncă, în ultimele două generații, de la 60-70 la sută în țările dezvoltate industrial la 25-15 la sută, cu perspective de micșorare în continuare) s-au produs și alte transformări strategice”, explică Bucur Marcu.

Capitalul industrial și-a pierdut din ponderea în totalul investițiilor. Cei mai bogați capitaliști individuali sau colectivi din cele mai dezvoltate economic națiuni ale Globului nu mai sunt industriașii, ci deținătorii noilor tehnologii, post-industriale. Iar imediat după ei, în ierarhia bogaților Lumii sunt cei care asigură servicii (ponderea serviciilor deținând în prezent majoritatea, în totalul ocupării forței de muncă). Și desigur că pe locul trei în ierarhie îi găsim pe mânuitorii de fonduri, susține specialistul.

„Și serviciul militar obligatoriu era specific erei industriale, eră ce a apus în toate statele dezvoltate, de pe toate continentele, începând cu două generații în urmă și ajungând la forme servere în acest secol, din care deja a trecut un sfert”, detaliază expertul.

El crede că în afara unor națiuni mici numeric (de la 2 - la 10 milioane de locuitori, cu preferința performanței maxime la cele între 3 și 5 milioane), care și-au permis o abordare revoluționară a educației publice, de care depindea (și depinde în continuare) nu numai performanța clasei muncitoare, ci chiar existența acelor națiuni demografic mai modeste, toate celelalte națiuni dezvoltate au avut abordări ezitante, privind recalibrarea educației naționale la cerințele exprese ale erei post-industriale.

„Matra dascălilor de pretutindeni este că ei au dreptul să predea la clasă ceea ce știu ei și nu ceea ce le-ar fi de folos elevilor să învețe”

„Cea mai mare rezistență la nou a venit din partea corpului profesoral, cu dascăli care au avut exact aceeași atitudine pe care o avuseseră și lucrătorii din primele generații de industrializați, când au apărut elementele de automatizare și de robotizare, care le făcea inutil rolul lor de proletari, în industrie. Nu pentru că ar fi fost disponibilizați și atât, ci pentru că au refuzat să se recalifice în vederea ocupării unor locuri de muncă specifice automatizării, robotizării și digitalizării. Matra dascălilor de pretutindeni este că ei au dreptul să predea la clasă ceea ce știu ei și nu ceea ce le-ar fi de folos elevilor să învețe”, arată specialistul.

Apoi au opus și încă mai opun rezistență la schimbarea înspre epoca post-industrială a educației naționale toți cei care au investit în industriile paralele actului de educație la clasă, de la constructorii de clădiri de școală la editorii de manuale pe hârtie, trecând desigur prin cei care se ocupă de transport, de securitate, de infrastructura de sport și așa mai departe, detaliază el.

„Dar cea mai mare și mai gravă problemă în recalibrarea educației naționale din orice stat al Lumii este dată de faptul că, o dată cu dispariția nevoii majoritare de a merge la fabrică, unde să găsești mașina pe care să o operezi, în vederea câștigării traiului zilnic, adică nevoia de a fi legat de un loc anume, cu serviciul, în zilele noastre și mai ales în cele care vor urma, majoritatea tinerilor absolvenți de școli de stat nu mai înțeleg de ce ar mai fi ei buni cetățeni și apărători ai unui loc de pe Glob de care nu îi leagă mai nimic, cel puțin din perspectivă materială”, este expertul de părere.

De la ideea de globalizare, cu mobilitatea neîngrădită a forței de muncă, a pornit, conform lui Bucur Marcu și ideea că „nu ar mai fi necesare materiile și subiectele materiilor școlare despre neam, cetățenie, morală colectivă (raporturile de precedență între binele personal și cel colectiv) și altele asemenea. Dar tot de aici ne vin și populismele, și suveranismele, și xenofobiile, și excepționalismele, toate și fiecare dintre ele ținând să ocupe locul lăsat liber în educația, în formarea dar și în cultura tinerilor ca cetățeni ai epocii post-industriale”.

Există puține excepții de la aceste situații, din păcate.

„Enunțurile de mai sus nu sunt valabile în cazul unora dintre națiunile mai modeste demografic (aș cita aici doar Finlanda și Singapore, și doar ca pilde), care au sentimentul de apartenență la cetate, la națiune mult mai dezvoltat și mai ales mult mai orientat spre viitorul care depinde esențial de gradul de educație, de formare și de cultură al fiecăruia dintre cetățeni. Națiuni dintre care România nu face parte”, a concluzionat specialistul.

Cine e Hari Bucur Marcu

Hari Bucur Marcu a fost Associate Senior Fellow pentru politica de apărare la Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate (DCAF), consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru înființarea Centrului de Reconstrucție Post-Conflict, coordonatorul academic al Centrului de Studii NATO din București, ofițer responsabil cu aspectele miliare ale NATO și alte funcții în Armata României.

De la trecerea în rezervă în primăvara anului 2003, Hari Bucur-Marcu și-a consolidat reputația de expert internațional în problemele edificării instituțiilor de apărare, politicilor de apărare și alianțelor militare, în special NATO, precum și reformei sectorului de securitate.

A organizat cursuri și seminarii și a contribuit la conferințe, seminarii și ateliere de lucru în Armenia, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croația, Georgia, Germania, Republica Moldova, România, Slovacia, Elveția, Turcia, Ucraina, Marea Britanie, Emiratele Arabe Unite și Statele Unite ale Americii. A făcut parte din echipe de experți internaționali care au vizitat Armenia, Azerbaidjan, Republica Moldova și Ucraina și a consiliat armatele acestor state, inclusiv pe cea ucraineană.