Interviu Cum transformă tehnologia școala și ce nu va putea înlocui niciodată
0Într-o lume în care aplicațiile, algoritmii și inteligența artificială promit să revoluționeze Educația, specialiștii atrag atenția că tehnologia nu poate înlocui gândirea critică, curiozitatea și dialogul autentic. Ea devine cu adevărat valoroasă doar atunci când este folosită conștient – ca un instrument care amplifică învățarea, nu ca o baghetă magică ce o garantează.
Șapte din zece români cred că o utilizare mai intensă a tehnologiei digitale în școli ar fi benefică, arată cel mai recent studiu Ipsos pentru Edge Institute. Percepția generală este că digitalizarea poate ridica calitatea educației, însă tabloul e nuanțat: școala e văzută drept centrată pe memorare și examene, profesorii sunt suprasolicitați, iar nevoile de competențe digitale – insuficient acoperite. Paradoxal, Bucureștiul punctează sub media națională la percepția digitalizării, deși dispune de cele mai multe resurse. În acest context, „Weekend Adevărul“ a discutat cu Daniela Vișoianu, profesoară și expert în Educație, despre ce înseamnă, în practică, transformarea digitală până în 2030: cât este tehnologie și cât este pedagogie, unde ar trebui să intervină statul și unde piața, ce înseamnă sprijinul „disproporționat“ pentru a nu adânci diferențele dintre școli și profesori și care sunt riscurile reale ale stagnării într-o societate care se schimbă rapid.
„Weekend Adevărul“: Ce ne spune faptul că șapte din zece români își doresc o utilizare mai intensă a tehnologiei digitale în școli? Ce reflectă această așteptare despre raportarea publicului la educație și schimbările aduse de tehnologie?
Daniela Vișoianu: Există o percepție generalizată în societate că educația a rămas în urmă față de vremurile pe care le vor trăi copiii aflați acum în școală. Mulți oameni simt că tehnologia avansează rapid, în timp ce ei rămân în urmă, nu reușesc să țină pasul sau să învețe suficient de repede ce se schimbă. De aici apare teama că școala, pentru copiii sau nepoții lor, nu este suficient de actualizată în raport cu dezvoltarea tehnologică. Le este teamă că acești copii vor trăi într-o lume pentru care nu sunt pregătiți: că nu vor avea abilitățile și competențele necesare ca să reușească în viață, să aibă o viață de calitate, un loc de muncă bine plătit și să își poată susține viitoarea familie.
De asemenea, studiul indică o imagine a școlii actuale centrată pe memorare și pe examene, cu profesori suprasolicitați și nevoi insuficient acoperite în privința competențelor digitale. Ce riscuri generează discrepanța aceasta față de competențele cerute azi în societate?
Pentru că întreaga societate poate să emită opinii despre cum crede că este educația, dar nu întreaga societate este formată și specializată în a înțelege care e rolul educației sau cum se întâmplă învățarea în mintea copiilor, e ușor să considerăm că, de exemplu, memorarea merită criticată sau că vine dintr-o vreme foarte veche, fără să știm că știința a confirmat că e nevoie de memorare, mai ales în primii ani de învățare, pentru că se construiesc anumite rețele neuronale care susțin ulterior învățarea. Memorarea are rolul ei în antrenarea și pregătirea minții pentru gestionarea unei lumi care este foarte complexă și foarte rapid schimbătoare. Sistemul românesc rămâne cu provocarea examenului de tip filtru sever, de la finalul clasei a VIII-a – un examen care este greu, care este important și care se regăsește în extrem de puține state. Clar, nu se mai regăsește în niciun stat al Uniunii Europene cu aceeași greutate, iar efectul pe care l-a produs acest examen este că se învață pentru test, nu pentru viață. Tot procesul din gimnaziu tindem să-l direcționăm către un rezultat bun la Evaluarea Națională, care este doar la română și matematică, de unde și devalorizarea anumitor discipline în favoarea altora. Or, scopul învățământului general este să dezvolte în copii competențe care sunt transversale: autodisciplină, capacitatea de a-și ține evidența temelor, a progresului, a rezultatelor, capacitatea de a se automotiva pentru învățare, trăirea experienței de a depune un efort intens pentru obținerea unui rezultat și înțelegerea valorii pe care o are un rezultat pentru care s-a muncit mult. Acestea sunt achizițiile care ar trebui să fie în centrul procesului din gimnaziu.
Riscurile sunt să avem accentuate tendințele pe care le vedem deja în generația alfa, în sensul în care copiii nu mai știu la ce sunt buni, nu mai văd valoare în ei înșiși, nu știu ce îi așteaptă în viitor. Toate lucrurile astea care se întâmplă în școală transmit o notă generală de pesimism, iar viitorul se bazează pe încredere și pe capacitatea de a avea optimism. Noi trebuie să le transmitem copiilor, în școală, că policriza – cu războaie, cu pandemii – e reală, dar asta nu înseamnă că nu există un viitor care să fie bun pentru fiecare dintre ei și care trebuie construit, punând o educație de calitate – acum, cu integrarea tehnologiei, sigur, dar și cu un pic de optimism, pe care profesorii trebuie să-l ducă în sala de clasă. Dacă profesorii nu sunt ei înșiși încrezători și optimiști, e mai greu să le transmită copiilor optimism.
La braț cu Inteligența Artificială
Până în 2030, românii se așteaptă la o transformare radicală a felului în care se predă și se învață: conținut personalizat, teme digitale, realitate augmentată. Cât de realistă este această viziune și ce ar presupune ea, concret, în sistemul românesc?
Dacă reușim să ducem cât mai mulți dintre copiii din România în școli care sunt noi sau renovate, au peste 500 de elevi, sunt bine dotate și procesele sunt reorganizate, atunci putem vedea un salt de calitate în sistemul de educație. În acest moment, educația este extrem de fragmentată. Or, o unitate de învățământ, chiar dacă este unică într-o comună, dar are sub 300 de elevi, are o capacitate scăzută de a răspunde nevoilor copiilor. În primul rând, nu are un start tehnic – pentru că așa e normarea – suficient de bun cât să asigure procesele.
Ca să ai un proces de digitalizare într-o școală, trebuie să existe cel puțin o persoană care gestionează sistemele, platformele, licențele, codurile, accesul, face depanări și se asigură că totul funcționează în cei mai buni parametri – și toate acestea, dincolo de formarea profesorilor. E o așteptare că lucrurile vor merge accelerat până în 2030. În realitate, în unele școli vor merge accelerat. Sunt profesori de română, de exemplu, care integrează foarte bine, în momentul acesta, inteligența artificială în cursurile lor, în temele pentru copii. Decât să-și facă copiii tema cu inteligența artificială, mai bine criticăm, comentăm, ajustăm rezultatele pe care inteligența artificială le poate oferi la o anumită abordare sau temă. Practicăm, adică, ceea ce se cheamă gândire critică, capacitate de sinteză, de analiză, dezbateri în sala de clasă. Sunt profesori care o vor lua înainte și sunt profesori care vor rămâne în urmă – nu din rea intenție, ci din lipsă de sprijin sau de infrastructură tehnică. Și, odată cu profesorii care rămân în urmă, vor rămâne și copiii.
Tehnologia este văzută ca un catalizator al schimbărilor. Putem vorbi despre digitalizare fără o reformă pedagogică sau se riscă o schimbare fără un conținut adevărat?
Cei care lucrează în tehnologie și, colateral, în educație – sau care au produse de tehnologie folosite în educație – au spus post-pandemie următorul lucru: tehnologia a venit să accentueze lucrurile. În sensul că celor care erau pregătiți le-a dat o viteză mai mare în procese. Dar ceea ce era o discrepanță mică devine o discrepanță mare, dacă tehnologia accelerează. Pentru a putea sprijini tot procesul, trebuie să înțelegem cum îi putem ajuta pe copii, păstrând ceea ce știm din teoriile vechi. Educația are, în continuare, funcția de a forma mintea și omul social. De aceea, vom avea nevoie de interacțiuni sociale în școală, de pauze mai mari, de procese de gândire critică facilitate de profesori. Tehnologia nu înlocuiește relația dintre profesor și elev, nici felul în care profesorul găzduiește procesul de învățare. Sigur, există un scenariu – și aici devin mai optimistă: în prezent, marii operatori de tehnologie implicați în educație caută o soluție pentru antrenori individuali.
Dacă tehnologia poate să vină cu suficientă substanță, copilul ar putea interacționa cu un calculator, un robot, o inteligență artificială, și să aibă, cum ar veni, un profesor dedicat. Adică un cadru general și, în același timp, un asistent virtual cu care își construiește propriul proces de învățare. Ca să ajungem însă acolo – iar acesta e un viitor posibil, clar pentru pragul post-15 ani – copilul trebuie să aibă, în educația timpurie și primară, suficiente contexte în care să înțeleagă cum se învață, cum formulezi întrebări, ce să ceri asistentului virtual, cum să-ți păstrezi curiozitatea și dorința de a investiga. Cred că tehnologia, pentru cei care vor avea profesorii potriviți în primii ani de școală, va produce salturi semnificative. Dar e esențial să nu-i abandonăm pe cei care nu au acești profesori potriviți la catedră. Pedagogia veche are suficientă consistență încât, cu ajutorul tehnologiei, să-și potențeze rezultatele și ceea ce știm deja din studii. Trebuie să ne raportăm la tehnologie nu ca la o soluție miraculoasă, ci ca la un instrument pentru a produce învățare.
În Educație, riscul nu este dependența de tehnologie, ci folosirea ei ineficient din cauza sărăciei
În privința tehnologiei, am văzut că printre obstacolele menționate în studiu se află lipsa dotărilor, distragerea elevilor, frica de dependență digitală, siguranța online. Ce ne arată aceste impedimente despre cât de complexă este, de fapt, digitalizarea în Educație?
În primul rând, ne arată că operăm cu clișee. Sigur că ne e frică de dependență, dar e ca și cum noi am avea obligația, ca pedagogi, să formăm o dependență de învățare. Să ai pasiune pentru învățare este o competență transversală, care ne va ține în viață, ca societate și ca indivizi, probabil multe sute de ani de acum înainte. Faptul că vorbim despre dotările tehnice – da, în continuare avem probleme în mediile vulnerabile. Există copii de gimnaziu sau de liceu care ar putea fi ajutați de un plus de tehnologie.
Guvernul are, de exemplu, în continuare programul Euro 200, prin care oferă sprijin financiar pentru cumpărarea de calculatoare familiilor celor mai nevoiașe. Problema semnificativă rămâne la nivel individual, în familiile care sunt sărace și nu pot să le ofere copiilor acces la tehnologie, în special dacă vorbim de teme sau de interacțiuni cu o platformă digitală. În ceea ce privește riscul de dependență, el apare în momentul în care învățarea este plicticoasă – iar pentru unii copii chiar este. Unii merg bine în clasă, dar alții au deja decalaje și simt că nu țin pasul. Atunci, este foarte ușor să se refugieze în tehnologie. Pentru a face procese de învățare consistente și pentru a ține copilul implicat, motivat, pasionat, este nevoie de foarte multă muncă din partea profesorilor. Acolo e, de fapt, conversația. Deci, riscul nu este ca elevii să devină dependenți de tehnologie dacă am folosi-o mai mult în Educație. Riscul este să nu o putem folosi eficient, din cauza sărăciei elevilor, pe de o parte, și din cauza lipsei de pasiune, de timp sau de motivație a unora dintre profesori, pe de altă parte. Dacă procesul didactic nu e pregătit suficient de bine pentru a oferi experiențe relevante de învățare, tehnologia nu va ajuta cu adevărat.
Am observat că în studiu se evaluează competențele digitale ale mai multor categorii de persoane. Elevii sunt descriși ca fiind pricepuți, pregătiți în zona digitală, în timp ce părinții sunt mai puțin pregătiți. Ce impact are acest decalaj între generații asupra felului în care funcționează tot ecosistemul educațional?
Sunt două feluri de a ne uita la lucrul acesta: pe de o parte, părinții nu fac eforturi să fie la curent, pentru că nu știu cum să învețe acest lucru, pe de cealaltă parte, ce vedem în unele familii, la copii și la tineri care sunt o resursă de învățare pentru generațiile mai mari. Există familii în care copilul de liceu le explică părinților sau bunicilor cum să utilizeze smartphone-ul sau un echipament mai sofisticat, sau îi ajută să-și completeze aplicațiile, conturile pe platformele de servicii publice din România. Putem să îi împuternicim pe copii pentru a fi o resursă în familiile lor și mai putem să avem conversații mai consistente cu părinții despre rolul tehnologiei și despre cum pot ei înșiși să supravegheze mai bine rolul tehnologiei în viața copiilor, în timpul pe care îl petrec în familie, pentru că timpul școlii e limitat – chiar și în situațiile de liceu, vorbim de șase-șapte ore pe zi. Asta înseamnă că părinții nu știu cum să monitorizeze timpul de stat pe ecrane – ar putea să fie învățați. Părinții nu înțeleg efectul timpului petrecut pe ecrane, în mod deosebit la copiii foarte mici. Părinții trebuie să înțeleagă că acel câștig minor din copilăria timpurie, când dau foarte ușor un ecran unui copil mic, ca să stea ei liniștiți, va deveni o pierdere semnificativă ulterior.
Miza este pentru viitor și pentru o generație care este mai bine conectată. Ne uităm un pic pe incidența problemelor de sănătate mintală: această generație, care a interacționat mai mult cu tehnologia, are și cel mai mare procent de afecțiuni de sănătate mintală. Și acestea vin din deconectare. Conexiunea cu tehnologia trebuie păstrată într-un cadru în care se păstrează și conexiunea cu familia și cu interconexiunea personală. Altfel, lucrurile vor derapa semnificativ.
Oraș mare, pretenții pe măsură
Un detaliu interesant pe care l-am regăsit: Bucureștiul are un scor sub media națională privind percepția digitalizării. Cum ne explicăm acest paradox, într-un oraș cu resurse mai mari și cu mai multe inițiative tehnologice?
Specialiștii explică acest procent prin faptul că, în București, așteptările sunt mai mari. Sigur, sunt mai multe ipoteze, dar în absența unei cercetări mai aprofundate nu putem confirma, în ce măsură, impactul fiecărui factor. Pe de o parte, și în București avem sărăcie, periferii, lipsă de acces la tehnologie, lipsă de învățare suficientă. Există o generație vârstnică, de exemplu, care nu are ghidaj sau sprijin pentru folosirea serviciilor publice digitalizate, deși s-au făcut eforturi în această direcție. Pe de altă parte, vorbim despre regiunea cu cel mai mare PIB pe locuitor din România – unul dintre cele mari și în comparație cu alte regiuni din Europa –, unde expunerea la experiențe cu alte țări și sisteme este mai ridicată. Așadar, și așteptarea populației este mai mare.
Cred că unul dintre ofurile bucureștenilor este că, într-un oraș superaglomerat, cu provocări majore de trafic, în continuare nu pot accesa anumite servicii publice decât prin deplasare fizică. O chestiune banală – o reînmatriculare de mașină sau o vânzare-cumpărare – presupune deplasare fizică și stat câteva ore la un serviciu de înmatriculări. Asta înseamnă o zi de muncă pierdută pentru cineva care are un job în care nu deține control asupra timpului, trebuie să-și ia concediu.
Dacă românii sunt mai optimiști decât oricând față de digitalizarea educației, dar școala rămâne în urmă, ce riscăm să pierdem pe termen lung? Care ar fi consecințele stagnării într-o societate care se schimbă tot mai rapid?
România, ca și restul țărilor europene, dacă ne uităm un pic la impactul pe care îl are raportul Draghi, pierde competitivitate: ceea ce dezvoltăm în România este de o calitate mai slabă. În domeniul tehnologiei pierdem competitivitate pe tot ce înseamnă sectoare asociate tehnologiei și inteligenței artificiale. Nu formăm aceste competențe în țară, nu creăm valoare, deci pierdem PIB, bogăție, dezvoltare. Pierdem și capitalul copiilor care au mintea și datele necesare pentru a face cercetare, dezvoltare și inovare, dar care nu se întâlnesc nici cu profesorii potriviți, nici cu soluțiile tehnologice potrivite. Ideea este că nu se întâlnesc cu combinația dintre aceste două elemente, astfel încât tot ceea ce ar putea genera mintea lor – care trebuie formată de la educația timpurie – să poată produce rezultat și valoare în România. În felul acesta, ne îndreptăm către locuri de muncă mai slab plătite, mai puțin atractive, și probabil va continua, chiar dacă limitat, exodul de creiere al copiilor care simt că nu sunt suficient provocați de școala românească și de felul în care se întâmplă lucrurile. Sunt copii care se plâng că gimnaziul și liceul nu îi provoacă suficient sau că profesorii nu știu să explice, iar ei nu înțeleg nimic din domenii care sunt cheie.
Se încarcă comentariile...
