Petre Ispirescu, tipograful cu patru clase primare care a adus basmul românilor: „Aceste legende sunt ale lui, de la noi n-a luat decît visele trecutului, ale copilăriei“

Împăratul basmelor n-a existat. A existat doar un copil care a ascultat povești ale poporului român despre zmei și balauri, despre împărați și împărătese, despre balauri și muma pădurii, despre Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. Pentru ca lumea copilăriei să fie o poveste fără sfârșit, le-a scris pe hârtie, apoi le-a lăsat moștenire pentru copiii copiilor lui.

A fost odată un copil sărac care a venit pe lume în ianuarie 1830, într-o mahala bucureșteană, care se numea Pescăria Veche. Povestea copilăriei sale nu a fost un basm. Petre Ispirescu a primit prima învățătură la școala dascălului Stan Lupescu, pe care-l plătea cu un sfanț negăurit pe lună „ca să învăţ, după cum zice D-lui (tata) să mă închin, căci la şcoalele domneşti cine învaţă se face eretic. Iată ce opinii aveau oamenii despre şcoalele înfiinţate de curând“, rememora el primele sale învățături. Lumea micului copil și învățătura s-au limitat la Ceaslov, Psaltire, Evanghelie și aritmetică practică. Pentru că îi plăcea să învețe, s-a înscris la şcoala profesorului George Voiculescu, de la biserica „Domniţa Bălaşa“. Într-o scrisoare din 23 aprilie 1880, Ispirescu nota cu amărăciune: „Află, domnul meu, că eu n-am trecut nici patru clase primare. Din nenorocire, pe vremea cînd am învățat eu carte, școalele naționale atunci erau în organizare. Ele nu se bucurau în popor de vreo stimă sau respect, fiindcă dascălii greci răspîndise vorba că guvernul voiește să ne strice religia, și că toți profesorii de la acele școli sunt eretici. Tată-meu n-a vroit cu nici un preț să mă facă eretic... A preferat mai bine să mă dea să învăț carte de la un dascăl de biserică, ce ținea și el o școală mică, dar care era român, să plătească lunar, ca să mă învețe să mă închin. Și cu atîta am rămas“.

Familia sa era de condiție modestă: tatăl său, Gheorghe, avea o mică frizerie, iar mama sa, Elena, făcea împletituri, iar din micile ei economii îi cumpăra copilului cărți de învățătură. Şase dintre elevii cei mai buni au fost aleşi să cânte duminica în paraclis. Printre ei se afla și Petre Ispirescu. Atunci, tatăl său i-a spus: „De aici înainte: eşti în stare să te ţii, acum ai leafă; mîncare şi locuinţă de la mine, tu să te chiverniseşti şi să îngrijeşti de îmbrăcăminte“. Și astfel copilul de 13 ani a învățat ce înseamnă grijile.

Părinții n-au avut să-i dea bani să meargă mai departe la școală, dar, fără să știe, i-au croit un alt drum, unul de basm. Tatăl său era un bun povestitor, dar și mama sa, originară din Transilvania, obișnuia să le spună celor patru copii povești în serile lungi de iarnă. Somnul venea pe nesimțite, iar în vis el însuși devenea Făt-Frumos, care se îndrăgostea de Zâna Zânelor și împreună au mâncat din merele de aur și au descoperit tinerețea fără bătrânețe. Crescând cu basmele spuse de părinții săi, dorința de a asculta povești a devenit o pasiune. Starea materială a familiei sale îl obliga însă să își găsească o meserie care putea să-i asigure un câștig sigur, dar derizoriu.

Arestat în numele Unirii

La 14 ani, Petre Ispirescu a intrat ucenic la tipografia lui Zaharia Garcaleki, iar în 1848 a terminat cursul de culegător, devenind muncitor calificat. Lucrul în tipografie a rămas de atunci înainte ocupația sa de bază, cea care i-a adus satisfacții, dar și multe necazuri, ajungând la un moment dat să fie arestat. Ispirescu a fost atras în lupta pentru Unirea Principatelor. În anul 1858, ginerele lui Compaign, Valentineanu, i-a propus lui Ispirescu să tipărească, fără aprobarea cenzurii, „Corespondenţa secretă a principelui Vogoride cu fratele său“, care lucra la ambasada turcească din Londra, acţiune pusă la cale de unionişti pentru a-1 compromite pe caimacamul falsificator al alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din luna iulie 1857. Poliţia l-a arestat şi pe Ispirescu, ţinându-1 închis trei săptămâni, fără să fie judecat. A fost eliberat, însă și-a pierdut slujba. După ce a trecut pe la mai multe tipografii, împreună cu Georgian. C. Petrescu-Conduratu și I. Buznea a înființat în anul 1868 „Noua tipografie a laboratorilor români“, la conducerea căreia a rămas singur în 1878, schimbându-i totodată și numele în „Tipografia Academiei Române“. La acea vreme, Vasile Boerescu, politician unionist, viitor ministru de Externe, reîntors de la Paris, a înfiinţat jurnalul „Naţionalul“ şi l-a angajat ca director al tipografiei pe Petre Ispirescu. În tipografie veneau adesea I. Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.

Debutul literar

Debutul literar al lui Petre Ispirescu a avut loc în 1862, când a publicat basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“ în ziarul „Țăranul român“, organ de presă care milita pentru împroprietărirea țăranilor prin despăgubire. După două săptămâni, Ispirescu a publicat începutul basmului „Cele trei mere de aur“, pe care l-a semnat tot cu inițialele, P.I., iar cel de-al treilea basm este „Balaurul cel cu șapte capete“. Interesant este faptul că într-o notiță de subsol se anunță că reproducerea este oprită deoarece basmele vor apărea într-un viitor apropiat și într-un volum. Mai târziu, scriitorul avea să îi mărturisească lui Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Când am citit cel dintâi basm tipărit într'un ziar, m'am mirat că și basmele noastre să fie de ceva. Şi mi-am zis: aşa e basmul, bun cum e, dar nu vine tocmai aşa. Ș'a fost destul să scriu cel dintâiu basm că n'am mai scăpat: și mie-mi plăcea, că nu mă puteam stăpâni, şi unii scriitori, mari şi învăţaţi, d'ai noştri, nu-mi mai dădeau pace“.

„Basme păgâneşti îmbrăcate într-o formă populară primitivă“

Fiind născut şi crescut în București, n-a avut posibilitatea să culeagă materialul folcloric de la origini, din mediul nealterat al vieții de la țară. Primele sale surse în lumea basmului românesc au fost părinții, apoi o calfă de bărbier, probabil chiar din prăvălia tatălui său, prieten de joacă al scriitorului. Însăși soția sa devine parte a poveștii și îi spune un basm auzit de ea prin 1858 de la o servitoare din casa tatălui său, pe nume Joiţa, de loc din Ilfov. Fratele său, George, tipograf şi el, adună basme de la țărani, soldați, pe care apoi le repovesteşte lui Petre Ispirescu. Alte două basme au fost auzite de la un farmacist militar bucureștean, care le auzise în timp ce era în garnizoana Iaşi. Trăind în mijlocul tipografilor, toţi provenind din diverse mahalale bucureştene, Ispirescu nu şi-a stăpânit curiozitatea şi i-a iscodit şi pe aceştia, adunând o adevărată comoară nescrisă a neamului românesc. Acestora li se adaugă alţi mahalagii, locuitori ai cartierelor bucureştene, cunoscuţi de-ai scriitorului, care îi furnizează un număr de povești.

„Luând subiecte din mitologia antică, el scrie o serie de basme păgâneşti îmbrăcate într-o formă populară primitivă. Nefiind un bun cunoscător al vieţii antice, el nu reuşeşte să ne dea culoarea locală şi nici atmosfera acelei vremi. În forma redată de dânsul, mitologia antică îşi pierde caracterul ei special şi se transformă într-o mitologie modernă sau mai bine zis românească. Supranaturalul mitologiei se înfăţişează în forma miraculosului din basmele noastre“, așa era descris Petre Ispirescu în „Universul Literar“ din anul 1922. Cu toate acestea, „El are un rol mai însemnat în istoria folklorului nostru. Petre Ispirescu este primul folklorist care ne-a dat cea mai bogată şi mai integrală colecţie de basme româneşti“.

Cărturarul Nicolae Cartojan ne-a lăsat una dintre cele mai frumoase descrieri ale întregii vieți a lui Petre Ispirescu, în ediția a doua a volumului „Legendele sau basmele românilor“: „Ispirescu a scris mult și bine, dar opera lui nepieritoare este desigur întitulată «Basmele Românilor». Când citeşti acest volum şi-l reciteşti, şi iar îl citeşti, ţi se pare că asculți un popor întreg. Ispirescu n'are nici dialecte, nici loc, nici asemuire parțială numai cu unele judeţe. El e de pretutindeni, din toate timpurile, naiv, glumeț, epic, trist, bogat, ca întregul nostru popor“.

FOTO Shutterstock

O viață modestă: doar trei ieșiri din București

Petre Ispirescu a avut o viaţă grea, împovărată de grija pentru cei zece copii. Abia după vârsta de 50 de ani a reuşit să iasă din Bucureşti, pentru a face trei călătorii scurte, două la Roşiorii de Vede şi una la Câmpulung-Argeş, ocazie cu care a scris un insolit prim ghid turistic al oraşului, „O călătorie la Câmpulung“, publicat iniţial în presă şi apoi în culegerea „Din poveştile unchiaşului sfătos“. El a evocat în spiritul romantismului privelişti, locuri, oameni, trasee în relatarea propriilor excursii la Bughea, la schitul Ciocanu, la Lereşti, pe traseul Stoeneşti-Cetăţeni (spre Cetăţuia lui Negru Vodă), la mănăstirea Nămăieşti, la Rucăr, Dragoslavele şi la peştera Dâmbovicioara.

Ajunge aici, la 10 iulie 1884, „în timpul bâlciului, împreună cu familia, opt, toţi trup din trupul meu, os din osul meu, sânge din sângele meu, şi cu slujnica nouă, mai mari şi mai mijlocii, şi mai mărunţei, de toată mâna“. Scriitorul consemnează cu grijă detaliile călătoriei: plecaţi de la Bucureşti cu trenul, la 9 dimineaţa, vilegiaturiştii se opreau la Piteşti, unde petreceau două ore fie în sala de aşteptare, fie vizitând în fugă oraşul (după cum era vremea), până la plecarea trăsurilor spre Câmpulung, unde bucureştenii ajungeau pe înnoptate, după 12 ore de călătorie. Cazarea era tocmită dinainte, pe strada Gruiului, la un tânăr preot al bisericii Marina care îi va sluji şi de ghid, uneori şi de companion în excursii, ca bun cunoscător nu numai al locurilor, ci şi al istoriei şi oamenilor, foarte obişnuit, se pare, cu rolul pe care îl avea. Ispirescu mergea direct la o gazdă pregătită să cazeze opt persoane timp de mai multe zile.

În scrierile sale regăsim prezența chioşcurilor de odihnă şi relaxare, în curţi sau pe malul râului, unde câmpulungenilor le plăcea să servească şi musafirilor cafeaua de dimineaţă sau masa de prânz: „În aceeaşi zi am prânzit într-un fel de chioşc clădit din frunzari pe cursul apei Râul Târgului, aproape de mănăstire. Vâjâitul morilor din apropiere, murmurul apei ce trecea pe sub acest chioşc te face să mănânci mai cu poftă!“, și lasă o frumoasă evocare a zonei: „Vezi Câmpulungul întinzându-se de-a lungul râului cu cele trei uliţi ale lui, lungi ca şi dânsul, din cap până în cap. Aceste uliţi sunt străbătute de alte uliţi lăturaşe ce leagă între ele uliţele cele mari. E frumos să vezi Câmpulungul de aici, cu mulţimea lui de biserici, şi încins de Râul Târgului. O panoramă din cele mai încântătoare“.

Delavrancea: „Aceste legende sînt ale lui, de la noi n-a luat decît visele trecutului“

 Petre Ispirescu a murit sărac la 21 noiembrie 1887, după o congestie cerebrală suferită la masa de lucru. A fost îngropat în Cimitirul Şerban-Vodă (Bellu) din Bucureşti, „acolo unde abia o simplă cruce de piatră ni-l aminteşte ca nume“. „L’am visitat de mai multe ori în căşcioara-i modestă din uliţa Sălciilor (n.e. – astăzi, strada Thomas Masaryk, în zona Universitate-Piața Romană), unde Ispirescu locuia încongiurat de iubirea unei familii numeroase, al cărei singur sprigin era dânsul. Aci, în această colibă adăpostită până mai deunăzi sub un acoperiş de şindrilă, isolată de sgomotul stradei, cam la mijlocul unei curţi joase şi ascunsă de vederea inoportună a celor d’afară prin nişte uluci ce se plecau sub greutatea vârstei, culegătorul-tipograf ajuns mai apoi Unchiaşul sfătos îşi înșiră basmele, îşi întocmia snoavele, îşi alcătuia pildele, îşi spicuia zicătorile, îşi amintia jocurile copilăriei şi-şi scriea poveştile în graiul cel mai dulce, în stilul cel mai pitoresc, spre marea glorie a literaturei noastre poporale“, scria A.C. Șor în revista „Familia“.

Barbu Ștefănescu Delavrancea spunea că „aceste legende sînt ale lui, de la noi n-a luat decît visele trecutului, ale copilăriei, de la noi n-a luat decît lutul fără formă, de la el a dat formă și a suflat viață“. 

Basme pentru toată lumea, în dulcele grai muntean

În ceea ce privește comparația cu limba povestirilor lui Ion Creangă, lingvistul și filologul Iorgu Iordan explică faptul că, fiind muntean prin nașterea și prin viața pe care a trăit-o întreagă la București, Ispirescu trebuia să scrie în graiul de acasă, așa cum îl cunoscuse în copilărie și cum îl auzea mereu în jurul său. „Evident că situația aceasta se datorește într-o anumită măsură faptului că vorbirea muntenească se îndepărtează mai puțin de limba comună decât cea moldovenească. Dar motivul principal este, cred, altul. Ispirescu a fost silit să scrie o limbă pe care s-o poată înțelege, fără greutate, toți cititorii, indiferent de graiul lor obișnuit“.

FOTO Shutterstock

Și după mulți ani, în anul 1967, în „Viața românească“ încă se scria despre diferențele dintre Creangă și Ispirescu: „E drept, Petre Ispirescu nu a avut nici personalitatea vivace, nici geniul satiric al lui Ion Creangă, nici debitul îndrăcit al aceluia, nici culoarea, savoarea piperatului limbaj moldovenesc ale humuleşteanului. Dar nu este mai puţin adevărată remarca lui Delavrancea referitoare la capacitatea enormă a povestitorului bucureştean (ardelean după mamă) de a îndepărta graniţele dialectale sau teritoriale din ţesătura basmelor sale, păstrînd intact fondul spiritual al acestora. Ispirescu n-are nici dialecte, nici loc, nici asămuire parţială numai cu unele judeţe. El îţi apare ca un focar mare în care s-au adunat şi frînt şi răsfrînt toate razele luminoase ale românităţii simple, sărmane şi muncitoare, ale acestui aur curat al neamului nostru“, îl descria autorul, E. Anton.