Răsăritul Turciei: cucerirea Orientului, apoi a UE

În completarea dosarului de copertă al ediţiei curente, şi pe fondul evenimentelor din lumea arabă, unde Ankara are un important cuvânt de spus, FP România a solicitat experţilor din jurul revistei o analiză a ascensiunii Turciei. Grupul Europuls evaluează atracţia Turciei pentru vecinii arabi şi explică susţinerea românească pentru aderarea Turciei la UE.

Se îndreaptă Turcia, alert şi nestingherită, spre statutul de putere regională? Chiar de putere emergentă globală?
În urma fondării Republicii Turce în 1922, aceasta a urmărit, pentru mai bine de o jumătate de secol, în primul rând să se impună ca o parte integrantă a "blocului occidental". Secolul XXI este marcat însă în Turcia de o abordare dinamică şi multidimensională a politici externe, teoretizată de către actualul Ministru de Afaceri Externe, Ahmet Davutoglu, sub atrăgătoarea formulă "zero probleme cu vecinii". Această nouă atitudine a favorizat ascensiunea spre statutul de actor regional cheie în Orientul Mijlociu, depăşind astfel tradiţia kemalistă care presupunea o non-intervenţie în această zonă.

Metodologic, noua politică externă a Turciei a fost structurată pe trei principii distincte. În primă instanţă, o abordare fermă şi aplicată în ceea ce priveşte tensiunile existente în proximitatea sa, de la încercarea de mediere a conflictului israelo-palestinian, până la contestarea şi condamnarea imediată a lui Hosni Mubarak în urma revoltelor din Egipt, Turcia nu numai că a devenit mult mai vocală în politica regională dar s-a constituit ca un model de stabilitate politică, economică şi socială în climatul turbulenţelor din Orientul Mijlociu, zonă care purta şi poartă pecetea conflictelor.

Un al doilea obiectiv în politica externă şi de vecinătate a Turciei l-a constituit crearea unui cadru consistent şi sistematic ce articulează o politică externă mai diversificată, mai variată şi mai deschisă, atât cu UE, cu regiunea Balcanilor, Nordul Africii, cât şi în regiunea Orientului Mijlociu. Al treilea element, fiind în mod necesar legat de cele două anterioare, se referă la adoptarea unui discurs diplomatic bazat pe principiul de soft-power într-o notă multidirecţională, aspect ce a mutat accentul pe o Turcie axată pe putere economică şi stabilitate internă.

Lasă Turcia Occidentul pentru Orient? 

Dacă în perioada Războiului Rece Turcia era o piesă de rezistenţă a alianţei nord-atlantice, situaţia din anii '90, în care aceasta a pierdut din importanţa strategică pe care o avea în ochii aliaţilor americani şi a europeni, a dus la o recentrare a politicii externe turceşti asupra regiunii din care face parte. Momentul emblematic al acestei reorientări este simbolizat în mod clar de războiul din Irak, când Turcia refuză să accepte debarcarea trupelor americane pe propriul teritoriu. Un alt moment care a ridicat semne de întrebare partenerilor occidentali ai Turciei, a fost criza Flotilei din Gaza.

Pe de altă parte, nici Occidentul, nici Orientul nu sunt blocuri monolitice. Astfel, dacă decizia de a nu participa la războiul din Irak marchează îndepărtarea Turciei de americani, pe de altă parte poate fi văzută ca un semn de apropiere de politica externă a unor ţări europene, precum Franţa sau Germania. Mai mult decât atât, integrarea în UE este una dintre cele mai constante priorităţi de politică externă ale Turciei, încă din 1959. În ceea ce priveşte relaţiile cu Israelul, este mai mult decât probabil ca, odată depăşită perioada electorală din Turcia, acestea să reintre pe un făgaş normal.

Este prezenta dezvoltare a Turciei sustenabilă? Este minată de probleme interne, precum cele cu kurzii sau cu armata?
Cele mai importante provocări în devenirea Turciei ca actor regional major în politica Orientului Mijlociu le constituie, pe de o parte, apăsătoarea relaţie cu populaţia kurdă, iar pe de alta rolul Armatei în societate. În ciuda faptului că Ankara defineşte Turcia ca un spaţiu al stabilităţii şi coerenţei politice în contextul mişcărilor sociale din Nordul Africii, testul decisiv îl reprezintă o potenţială intensificare a conflictelor violente între etnicii turci şi cei kurzi pe fondul propagării turbulenţelor în zona Orientului Mijlociu.

Recunoaşterea limbii kurde, investiţiile publice în zonele locuite în preponderenţă de kurzi, dar şi bunele relaţii cu Siria şi Irakul ne pot îndreptăţi însă să sperăm la o îmbunătăţire progresivă a relaţiilor dintre cele două etnii. Pentru ca această să fie desăvârşită, însă, va trebui ca turcii să  realizeze un proces de memorie asemănător cu cel întreprins de germani după al Doilea Război Mondial. În ceea ce priveşte rolul armatei în societate, reforma Constituţiei, adoptată prin referendum, a întărit controlul civil asupra armatei, iar victoria preconizată a AKP-ului în alegerile din iunie îi va permite probabil să consolideze acest proces.

Câtă putere va avea Ankara în Noul Orient Mijlociu? Este Turcia un model politic şi social pentru noua lume arabă?
Este clar că, urmărind formula unei noi Pax Otomana, Turcia se doreşte un element stabilizator în Noul Orient Mijlociu. Apropierea dintre Turcia şi foştii săi inamici se manifestă, de altfel, nu doar pe planul politic, cât şi pe cel economic, spre exemplu prin semnarea a numeroase acorduri de comerţ liber. Dacă apropiatele relaţii economice pot să favorizeze apropierea la nivel social, după modelul european, interesele pe care le are în aceste ţări pot să împiedice uneori Turcia de la a sprijini democratizarea vecinilor săi.

Iranul este un exemplu vorbitor: furnizor al 30% din nevoile de gaz natural anuale ale Turciei, acesta s-a putut baza până acum pe opoziţia Turciei faţă de orice propunere de sancţiuni împotriva regimului de la Teheran. Din acest punct de vedere, responsabilii politici tind să favorizeze stabilitatea în locul democratizării. Însă, aşa cum au arătat-o evenimentele recente din Magreb, influenţa apropierii dintre societăţi şi al modelului unei ţări democratice şi prospere pot să tenteze vecinii acesteia şi să impulsioneze dorinţa de schimbare, în ciuda intenţiilor concrete ale politicienilor turci.

Putem estima un grad de intregrare al Turciei în UE după actualul grad de integrare al comunităţii turce din Germania?

Este exclus să luăm acelaşi sistem de referinţă pentru două probleme de natură distinctă, pe de o parte gradul de integrare al comunităţii turce, problemă ce trebuie privită în termenii identităţii, iar pe de altă parte gradul de integrare al Turciei în Uniunea Europeană reprezintă o chestiune de ordin politic, unde criteriile sunt politice, juridice şi economice şi vizează reformele pe care statul turc le-a realizat în aceste domenii.

Dezbaterea despre eşecul multiculturalismului în Germania, lansată de Angela Merkel pentru uz pur intern, nu se traduce în mod necesar prin neadaptarea comunităţii turce la modul de viaţă german, ci şi la un eşec din partea autorităţilor germane nepregătite de a gestiona această situaţie. Astfel, putem schimba perspectiva şi în ceea ce priveşte eforturile depuse de Turcia în vederea integrării în UE, şi nu este exclus să conchidem că s-ar părea că nu Turcia este cea  nepregătită să intre în Uniunea Europeană, ci mai degrabă UE nu este pregătită să integreze Turcia, în condiţiile în care Turcia este un stat situat pe două continente, cu o populaţie aproape la fel de numeroasă ca cea a Germaniei şi cu o dinamică demografică de invidiat.

De ce susţine România aderarea Turciei la UE? Cât contează asta?

Susţinerea aderării Turciei la UE de către România se înscrie într-o dinamică de acum clasică pentru procesul de extindere al UE: noile state membre au fost mereu mai favorabile extinderii, decât statele membre fondatoare, mai ales atunci când extinderea se realizează către vecinii acestora. Dincolo de bunele relaţii economice (Turcia se plasează în topul 5 al partenerilor comerciali ai României, iar România este principalul partener comercial al Turciei în Balcani), proximitatea dintre România şi Turcia este una geografică şi istorică.

Unul dintre principalele motive care determină opoziţia guvernului francez şi al celui german referitor la aderarea Turciei la UE este temerea (mai mult sau mai puţin justificată) de un val masiv de imigranţi turci în urma eventualei aderări. Or, România consideră prezenţa turcă o oportunitate, Turcia situându-se in topul 15 al investitorilor străini în România. Este însă clar că fără sprijinul Franţei şi al Germaniei, Turcia nu poate adera la UE. Ea poate însă să spere că o schimbare de guvern în Franţa şi în Germania poate cauza o schimbare de atitudine faţă de această problemă. Mai mult decât atât Turcia a folosit şi foloseşte participarea în proiectul Nabucco, şi mai nou rolul sporit pe care îl are în regiune, pentru a-i convinge pe europeni de necesitatea acceptării în UE.

Europuls este un grup de tineri experţi români, din Bruxelles şi Bucureşti, interesaţi de profesionalizarea dezbaterii din ţară asupra chestiunilor europene.