Orbiţi de euro

Lucrurile au luat o întorsătură ciudată. În urmă cu câteva săptămâni, remarcam că Irlanda a trecut de la democraţie la „bancocraţie“.

Prin intermediul statului, avuţia a fost transferată de la „neiniţiaţi" - adică de la populaţie - la „iniţiaţii" din sistemul nostru bancar. Acum, e mai rău. Statul transferă această bogăţie către iniţiaţii din alte ţări.

Să nu ne amăgim: salvarea Greciei, care ne va costa 1,3 miliarde de euro, nu va însemna salvarea poporului grec, ci a băncilor care au împrumutat această ţară. Ce a fost prezentat drept salvarea unui stat, făcându-se apel la solidaritatea europeană, nu e altceva decât un transfer direct de bani din buzunarele noastre în cele ale creditorilor străini din băncile franceze şi germane. Aceşti creditori ar fi pierdut bani, dacă Grecia ar fi dat faliment la sfârşitul lui aprilie. Bancocraţia a devenit de-acum transnaţională.

Redresarea Greciei e însoţită de condiţii: cură de austeritate şi mărirea fiscalităţii. Unde se vor duce, însă, fondurile obţinute astfel? O mare parte va servi la refinanţarea obligaţiilor existente. Altfel spus, investitorii din Grecia îşi vor reduce expunerea, iar contribuabilul obişnuit va asuma riscul. Astfel, grecii, ca şi alţi europeni, se vor regăsi în aceeaşi barcă: cetăţenii obişnuiţi, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu obligaţiunile greceşti, plătesc erorile băncilor.

Ni se spune că toate acestea vizează întărirea încrederii în euro. Dar cum să repoleieşti blazonul unei zone financiare, recompensând fiascoul băncilor? Cum se explică faptul că oameni aparent inteligenţi, cum sunt bancherii şi înalţii funcţionari, acţionează ca idioţii?
Se repetă povestea etalonului-aur, din anii 1920 şi 1930. Moneda unică funcţionează după acelaşi principiu.

Încurajează bancherii să facă pariuri riscante. Aceştia au acordat împrumuturi aiurea, fiind siguri că, în cazul unei crize, toate creanţele - indiferent cât de dubioase ar fi - vor fi plătite din cauza sacrosantului euro, icoana politicienilor şi a funcţionarilor. În anii 1930, îndatorate până peste cap, statele, în loc să declare falimentul, au tăiat întâi cheltuielile şi au mărit impozitele. Exact aşa se întâmplă azi la periferia Europei. Ni se cere să strângem cureaua, în timp ce ţările din inima zonei euro se bucură de o relaxare a creditului. Nu aceasta este soluţia pentru a asigura stabilitatea şi credibilitatea euro. Asta este reţeta divizării şi a instabilităţii. În anii 1930, ţările mari au abandonat etalonul-aur.

S-ar putea ca euro să aibă aceeaşi soartă. Mai ales dacă, pentru a-l salva, politicienii vor lua bani de la săraci pentru a-i sprijini pe cei bogaţi.