Legiferând istoria

Cambodgia se străduieşte să-şi judece criminalii comunişti. Câştigătorii euro-atlantici ai Războiului Rece n-au mai impus şi un "Nürnberg" al comunismului, iar cazul nu e unic în

Cambodgia se străduieşte să-şi judece criminalii comunişti. Câştigătorii euro-atlantici ai Războiului Rece n-au mai impus şi un "Nürnberg" al comunismului, iar cazul nu e unic în istoria recentă.

Stânga europeană avea păcatele sale, iar elitele kaghebiste trebuiau acceptate. Ca efect, "lupii tineri" ai regimurilor comuniste est-europene au avut ocazia să-şi legitimeze economic complicitatea politică ce i-a menţinut la putere. O nouă generaţie de cineaşti sau scriitori mai poate doar să amintească artistic despre ororile în care au crescut. Articolul profesorului Ian Buruma vorbeşte şi despre asta.

În octombrie, parlamentul spaniol a adoptat o lege referitoare la comemorările istorice care interzice mitingurile şi memorialele legate de dictatorul Francisco Franco. Regimul falangist va fi denunţat oficial, iar victimelor li se va aduce un omagiu.

Există motive plauzibile pentru adoptarea unei astfel de legi. Mulţi oameni ucişi de fascişti în timpul războiului civil spaniol zac uitaţi în gropile comune. Un anumit grad de nostalgie pentru dictatura lui Franco persistă în zona de extremă dreaptă.

Oameni adunaţi la mormântul său, la începutul acestui an, au cântat "Noi am câştigat războiul civil!", denunţându-i pe socialişti şi pe străini, în special pe musulmani. Un motiv destul de întemeiat - ai putea crede - pentru ca prim-ministrul Jose Luis Zapatero să folosească legea pentru exorcizarea demonilor dictaturii în numele sănătăţii democratice.

Dar legislaţia este un instrument bont pentru confruntarea cu istoria. În timp ce dezbaterea istorică nu va fi abandonată în Spania, chiar şi interzicerea ceremoniilor de comemorare a zilelor de odinioară poate fi o măsură care merge prea departe.

Dorinţa de a controla atât trecutul, cât şi prezentul este, desigur, o trăsătură comună a dictaturilor. Acest lucru poate fi făcut prin propagandă falsă, denaturarea adevărului sau prin suprimarea faptelor. Oricine vorbeşte în China despre ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Tienanmen (şi în multe alte locuri) în iunie 1989 va fi îmbrăţişat nu prea tandru de către Poliţia Securităţii Statului. Într-adevăr, multe din faptele ce au avut loc în timpul preşedintelui Mao rămân tabu.

Discreşie pentru linişte

Spania este totuşi o democraţie. Câ-teodată, rănile trecutului sunt atât de proaspete încât până şi guvernele democratice impun deliberat liniştea pentru a crea unitate. Când Charles de Gaulle a reînviat Republica franceză după cel de-al Doilea Război Mondial, el a ignorat istoria regimului de la Vichy şi colaborarea cu naziştii, pretinzând că toţi cetăţenii francezi au fost buni patrioţi republicani.

Relatări mai apropiate de adevăr, ca aceea a lui Marcel Ophuls din documentarul juridic The Sorrow and the Pity, din 1968, nu au fost bine-venite - ca să nu spunem mai mult. Filmul lui Ophuls nu a fost difuzat de către Televiziunea publică franceză până în 1981.

După moartea lui Franco, în 1975, şi Spania şi-a tratat istoria recentă cu o remarcabilă discreţie.

Dar memoria nu va fi negată. O nouă generaţie în Franţa, născută după război, a rupt liniştea publică cu un torent de cărţi şi filme despre colaborarea franceză în Holocaust, la fel ca şi despre regimul colaboraţionist de la Vichy, uneori într-un mod aproape inchizitor.

Istoricul francez Henri Russo a botezat această nouă atitudine "Sindromul Vichy".

Spania pare să treacă printr-un proces similar. Copiii victimelor lui Franco se revanşează pentru tăcerea părinţilor lor. Deodată, Războiul Civil este pretutindeni, în cărţi, în emisiuni de televiziune, filme, seminare academice şi, acum, şi în legislaţie.

Dreptatea la a doua generaţie

Acesta nu este doar un fenomen european. Nici nu este un semn al unui autoritarism insinuant. Dimpotrivă, el este legat de mai multă democraţie. În perioada în care Coreea de Sud era condusă de militari, colaborarea coreeană cu dominaţia colonială japoneză în prima jumătate a secolului al XX-lea nu a fost discutată - în parte, datorită faptului că aceşti lideri duri, mai ales Park Chung Hee, au fost ei înşişi colaboratori.

Acum, în timpul mandatului preşedintelui Roh Moo-hyun, o nouă lege a adevărului şi a reconcilierii nu numai că a stimulat o exprimare completă a revendicărilor istorice, dar a condus şi la o vânătoare a foştilor colaboratori.

S-au elaborat liste cu oamenii care au jucat un rol important în regimul colonial japonez, de la profesori universitari la şefi de poliţie - şi extinzându-se chiar şi asupra copiilor lor, reflectând astfel credinţa confuciană că familiile sunt răspunzătoare pentru comportamentul membrilor lor individuali. Faptul că mulţi membri ai familiei, inclusiv Geon-hye, fiica lui Park Chung Hee, susţin partidul conservator de opoziţie nu este, în mod sigur, o coincidenţă.

Trecutul, ca armă

Deschiderea trecutului pentru judecata opiniei publice este un mod de menţinere a unei societăţi deschise. Dar, când guvernele fac acest lucru, istoria poate deveni lesne o armă ce poate fi folosită împotriva adversarilor politici - şi poate fi astfel la fel de dăunătoare ca interzicerea anchetelor istorice. Acesta este un motiv bun pentru a lăsa dezbaterile istorice în seama scriitorilor, jurnaliştilor, cineaştilor şi istoricilor.

Intervenţia guvernamentală este justificată numai într-o măsură limitată. Multe ţări adoptă legi pentru a-i opri pe oameni să-i incite pe alţii să comită acte violente, dar unele ţări merg chiar mai departe. De exemplu, ideologia nazistă şi simbolurile ei sunt interzise în Germania şi Austria şi negarea Holocaustului este o crimă în 13 ţări, inclusiv în Franţa, Polonia şi Belgia. Anul trecut, Parlamentul francez a introdus o lege care pedepseşte şi negarea genocidului armean.

Dar, chiar dacă precauţia extremă este uneori de înţeles, s-ar putea să nu fie înţelept, ca problemă de principiu, să interzici viziuni dezgustătoare sau pur şi simplu excentrice despre trecut. Interzicerea unor opinii, indiferent cât de perverse, are ca rezultat ridicarea celor care le exprimă la rangul de disidenţi. Luna trecută, scriitorul britanic David Irving, care a fost întemniţat în Austria pentru negarea Holocaustului, a fost însărcinat în mod bizar să apere dreptul la liberă exprimare, în cadrul dezbaterii Uniunii de la Oxford.

În timp ce războiul civil spaniol nu a fost egal cu Holocaustul, chiar istoria amară lasă loc de interpretare. Adevărul poate fi găsit numai dacă oamenii sunt liberi să-l urmărească, să-l caute. Mulţi oameni cura-joşi şi-au riscat - sau şi-au pierdut - vieţile pentru apărarea a-cestei libertăţi. Este corect ca o democraţie să respingă o dictatură şi noua lege spaniolă este schiţată cu grijă, dar este mai bine ca poporul să fie lăsat să-şi exprime chiar simpatiile politice de prost gust, pentru că barierele legale nu încurajează gândirea liberă, ci o împiedică.

Ian Buruma este profesor de drepturile omului la BardCollege. Cea mai recentă carte a sa este Murder in Amsterdam: The Killing of Theo van Gogh and the Limits of Tolerance. (The Penguin Press, 2006)

© Project Syndicate