Herta Muller: "Îmi place să fiu singură şi să scriu"

Herta Muller

Înaintea înmânării premiului, pe 10 decembrie, la Stockholm, Herta Muller s-a hotărât să nu acorde decât un interviu presei internaţionale, pentru a pune capăt unui exerciţiu de care îi este teamă şi care îi displace, scrie publicaţia Le Monde.

Herta Muller este o persoană micuţă. Pare o pasăre palidă, acoperită de un penaj negru - pantofi, pantaloni, sacou -, din care răsar doi ochi imenşi, deschişi şi îngrijoraţi. Surâzătoare, dar nervoasă, încât toată fiinţa sa pare întinsă ca un fir.

"La capătul nervilor" spune ea, după ce a deschis uşa apartamentului vast în care locuieşte, din centrul Berlinului. Este atât de epuizată după săptămânile care au trecut de la primirea premiului Nobel pentru literatură, în octombrie, adaugă ea, încât 'nu mai suportă' să se audă vorbind. Deloc, precizează ea, alunecând uşor pe parchetul lustruit.

Nu există nicio şedinţă foto care să îi amintească de interogatoriile de la Securitate, din vremea când locuia în România, ci numai câteva clişee în timpul conversaţiei. După ce s-a aşezat, scriitoarea a cerut ca interviul să nu dureze mai mult de o jumătate de oră, povesteşte Le Monde.

Este împotriva firii mele, precizează ea. Mie îmi place să fiu singură şi să scriu. Este viaţa mea interioară şi este munca mea. N-aş putea să mă exprim altfel.

Peste tot în jurul ei, pe mese, fotolii şi chiar pe spatele unor piese de mobilier se află bucăţi de hârtie mici cât un ac de siguranţă. Cuvinte româneşti, decupate din ziare, cu care şi-a creat poemele, noteză Le Monde.

Născută în Banat, regiune germanofonă din România, în 1953, Herta Muller scrie în germană. Ca mulţi alţi compatrioţi care doreau să fugă de regimul lui Ceauşescu, a plecat din România şi s-a stabilit în Germania în 1987, după ce fusese multă vreme urmărită, hărţuită, cenzurată de regimul căruia i se opunea. Întreaga sa operă poartă amprenta acestei opresiuni care a "făcut-o bucăţi", spune ea.

"Încă de pe atunci vulpea era vânătorul" (1990), "Omul este un mare fazan pe pământ" şi "Convocarea" (2001) sunt cărţi stranii şi frumoase, potrivit Le Monde, în care descrierea realităţii celei mai prozaice capătă aspecte fantastice, deosebit de sugestive. Scriitoarea are o forţă de evocare, o intensitate a limbajului uneori uimitoare, care se exprimă la fel de bine în scris şi vorbit, orice ar spune. Ca şi cum puterea imaginilor care o bântuie ar reuşi mereu să facă să dispară timiditatea, nervozitatea, teama. Sau ca şi cum cuvintele ar trebui să câştige teren în faţa morţii.

În final, întâlnirea a durat două ore şi jumătate, conchide Le Monde.