Cum reușește Iranul să riposteze în continuare? Strategia „apărării în mozaic” învățată din căderea lui Saddam Hussein

Fum dens se ridică deasupra orizontului Iranului, în timp ce mirosul înțepător de petrol ars plutește peste orașe. În Strâmtoarea Ormuz, petrolierele sunt în flăcări, iar dronele lovesc ținte succesive. Violența se extinde ca o infecție.

Bormbardamente americano-israeliene asupra Teheranului/FOTO:Profimedia

Operațiunea „Epic Fury” a intrat în a treia săptămână, iar efectele sale se resimt la nivel global. Potrivit Comandamentului Central al SUA, până la 12 martie, forțele combinate americane și israeliene au lovit aproximativ 6.000 de ținte în Iran – o medie de circa 460 de atacuri pe zi.

Conducerea Iranului a fost decapitată, centrele de comandă sunt în dezordine, iar programul nuclear este grav afectat.

Și totuși, Iranul continuă să lupte. Cum este posibil? Pentru că a petrecut două decenii pregătindu-se pentru un astfel de scenariu, scrie Daily Mail.

Strategia sa poartă numele de „Apărare Mozaicată Descentralizată” (Decentralised Mosaic Defence – DMD) și se bazează pe un principiu dur: „corpul” continuă să lupte chiar dacă „capul” este eliminat – exact ceea ce s-a întâmplat atunci când liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, a fost ucis în prima zi a conflictului.

În cadrul acestui model, autoritatea este dispersată deliberat între zeci de noduri semi-independente, fiecare cu propriile structuri de informații, armament și comandă. Unitățile acționează pe baza unor ordine prestabilite, fără a aștepta instrucțiuni de la centru.

După cum declara ministrul de externe Abbas Araghchi la 1 martie: „Bombardamentele din capitală nu ne afectează capacitatea de a purta războiul… Apărarea mozaicată descentralizată ne permite să decidem când și cum se va încheia conflictul.”

Planul a fost dezvăluit public încă din 2005 de generalul Mohammad Jafari, fost comandant al Gardienilor Revoluției, și a fost construit pe baza lecțiilor extrase din erorile Occidentului – în special ale Statelor Unite – în Irak, Afganistan și chiar din conflictele balcanice din anii ’90.

Aceste experiențe, alături de războiul Iran-Irak din anii ’80, au consolidat o cultură a rezistenței profund înrădăcinată în statul iranian.

„Am avut două decenii pentru a studia eșecurile armatei americane la granițele noastre estice și vestice“

După cum sublinia Araghchi: „Am avut două decenii pentru a studia eșecurile armatei americane la granițele noastre estice și vestice. Am integrat aceste lecții.”

Lecția din Irak, 2003, a fost clară: armata lui Saddam Hussein era puternic centralizată. Odată eliminată conducerea, întregul sistem s-a prăbușit în câteva săptămâni.

Iranul a învățat și din alte episoade. În 1981, aviația israeliană a distrus reactorul nuclear de la Osirak. Concluzia: nu trebuie să existe un singur punct vulnerabil.

Astfel, Iranul și-a dispersat infrastructura nucleară pe întreg teritoriul, ascunzând instalații-cheie în subteran. Principiul este simplu: nu oferi adversarului o țintă unică a cărei distrugere să încheie conflictul.

După moartea lui Khamenei, această strategie a început să dea rezultate.

Comandanții locali au autoritate tactică deplină

Gardienii Revoluției au fost reorganizați în comandamente provinciale, în toate cele 31 de provincii ale Iranului. Fiecare funcționează ca o mini-armată autonomă, cu propriile unități de informații și forțe terestre. Comandanții locali au autoritate tactică deplină: pot lansa rachete, coordona roiuri de drone sau ataca nave fără aprobări centrale.

De la începutul războiului, Iranul ar fi lansat aproximativ 700 de rachete și 3.600 de drone, din unități dispersate în întreaga țară.

Volumul atacurilor – realizate cu echipamente relativ ieftine – face parte din strategie. Țintele includ state din Golf, Emiratele Arabe Unite, rute maritime și chiar aeroportul din Dubai.

Scopul este extinderea câmpului de luptă și forțarea adversarului să consume resurse mult mai costisitoare. În paralel, Iranul recurge la actori proxy – Hezbollah în Liban, Hamas în Gaza, rebelii Houthi în Yemen – pentru a lovi indirect și a uza inamicul.

Într-o anumită măsură, strategia funcționează

Israelul începe să rămână fără interceptoare pentru rachete balistice – exact tipul de epuizare pe care doctrina iraniană îl urmărește.

Un alt pilon este asimetria costurilor. O dronă Shahed-136 costă între 20.000 și 50.000 de dolari. Interceptarea ei poate necesita sisteme mult mai scumpe – de la aproximativ 50.000 de dolari pentru o rachetă Iron Dome, până la 3–4 milioane de dolari pentru interceptoare Patriot.

Închiderea Strâmtorii Ormuz urmează aceeași logică: costuri militare reduse pentru Iran, dar impact economic global major.

Prețul petrolului se apropie de 100 de dolari pe baril, iar prețul benzinei în SUA a crescut cu 23% de la începutul conflictului. Obiectivul nu este neapărat victoria militară clasică, ci transformarea războiului într-o povară politică și economică insuportabilă pentru adversari.

Descentralizarea implică riscuri

Totuși, sistemul nu este perfect. Iranul suferă pierderi semnificative. Israelul rămâne un adversar sofisticat, iar puterea militară a SUA este fără egal.

În plus, descentralizarea implică riscuri: unități autonome pot acționa imprevizibil, crescând riscul de erori sau escaladări neintenționate.

Unitățile de elită pot rezista sub presiune, dar cele mai puțin experimentate riscă să se dezintegreze în haos.

Semne ale acestui fenomen sunt deja vizibile: există disfuncționalități interne în structurile de securitate iraniene, unele infiltrate de serviciile israeliene.

De asemenea, doctrina presupune capacitatea de a susține un conflict îndelungat. Însă, pe măsură ce instalațiile de producție sunt bombardate, reaprovizionarea devine incertă.

Dacă Israelul începe să rămână fără resurse, nici Iranul nu este departe de aceeași situație.

Întrebarea esențială rămâne: au Statele Unite și aliații lor suficiente resurse, reziliență și voință politică pentru a continua?

Mozaicul este fisurat. Dar nu s-a destrămat încă, conchide Daily Mail.