Beat-criţă în Kabul

Kabulul a ieşit, în sfârşit, din Evul Mediu şi este pe cale să devină noul Beirut.

Acel Beirut unde străinii dansează pe ritmul bombelor, unde alcoolul curge în valuri, iar femeile nu sunt inabordabile. Schimbarea din capitala Afganistanului este produsă de barurile pentru străini, unde se adună jurnaliştii şi diplomaţii. Asta în timp ce taximetristul afgan îi aşteaptă afară, riscându-şi viaţa, pentru a câştiga un ban. Cât despre afgani, aceştia, musulmani fiind, nu au voie. Cu excepţia celor din eşalonul superior.

Nimic nu sună mai colonialist decât să invadezi o ţară şi să deschizi aici magazine unde să vinzi produse, precum alcoolul, care sunt interzise de secole, aruncând astfel la gunoi secole de tradiţie. Un prieten afgan mi-a povestit despre ruşinea pe care a trăit-o de a-i fi interzis să mănânce într-un restaurant în propria ţară. Când chelnerii îl întreabă: „N-ar fi mai confortabil pentru dumneavoastră să luaţi masa la un local pentru afgani?", răspunsul său este invariabil şi ironic: „Nu, dar dumneavoastră v-aţi simţi mai confortabil dacă aş face asta?"

Felicitări. Am reuşit din nou să-i separăm pe afgani de noi. Poate mai mult decât înainte. Nu numai că le-am invadat ţara şi am transformat-o în ruine, dar am creat şi o societate imperialistă şi segregaţionistă, în care afganii sunt cetăţeni de mâna a treia în propria lor patrie.

Este oare atât de complicat să avem o relaţie cu afganii, alta decât cea care implică activitatea de translatori? Ne încearcă un disconfort ciudat la gândul că trebuie să luăm masa alături de un afgan? Poate că dacă am încerca să-i vedem ca pe nişte oameni, ca pe nişte vecini, şi nu ca pe nişte „băştinaşi", am începe să înţelegem complexitatea acestei regiuni. Străinii ce privesc Afganistanul cu condescendenţă ar avea ce învăţa de la angajaţii agenţiilor umanitare. Mulţi au învăţat limba, trăiesc printre oameni, mănâncă alături de ei şi au aflat ce înseamnă spiritul afgan.