Lovind Islanda când e la pământ

Bucătăria Islandei este grozavă: cap de oaie la grătar, limbă de miel şi balenă crudă, pe post de friptură sau kebab. Dar populaţia sa de 320.000 de oameni şi milioanele celor interesaţi

Bucătăria Islandei este grozavă: cap de oaie la grătar, limbă de miel şi balenă crudă, pe post de friptură sau kebab. Dar populaţia sa de 320.000 de oameni şi milioanele celor interesaţi de destinul insulei nord-atlantice, datorită investiţiilor făcute acolo, găsesc astăzi ceva aproape imposibil de înghiţit – acţiunile vecinilor lor europeni.

Gordon Brown le-a pus capac, folosind legi anti-teroriste, pentru a confisca active islandeze din sistemul bancar britanic. Expresia năucită, dar sfidătoare, a premierului Islandei - că nu poate înapoia depunerile britanicilor - a personificat răspunsul unei naţiuni.

A fost o săptămână disperată pentru Islanda deoarece mulţi cetăţeni şi-au pierdut slujbele, economiile de-o viaţă şi o mare parte din somn - şi asta fără să-i luăm în calcul pe islandezii din afara ţării, a căror muncă şi venituri vor fi afectate indirect de problemele fiscale ale ţării. Lipsa ajutorului financiar din partea vecinilor europeni ai Islandei a adus sentimentul că un ajutor va fi însoţit de condiţii incompatibile cu valorile unei naţiuni recent nominalizate de ONU ca fiind cea mai dezvoltată din lume.

Deoarece se bazează pe importuri şi pe un curs valutar favorabil, Islanda s-a confruntat şi ea cu spectrul realist al lipsei de hrană. Mulţi nu-şi vor mai permite să facă împrumuturi pentru a cumpăra maşini, care sunt esenţiale pentru a ţine în mişcare o populaţie împrăştiată şi pentru ca munca lor să fie eficientă. Taxele din învăţământul universitar au rămas neplătite din cauza pierderilor financiare paralizante şi a împrumuturilor făcute de studenţi - vitale pentru cei care studiază în străinătate - care au fost sistate de cel puţin una dintre cele trei bănci mari.

Mentalitatea de asediu, bazată pe experienţa ocupaţiei străine din prima jumătate a secolului trecut şi pe depărtarea de continente, primează, iar Marea Britanie le-a aruncat islandezilor câţiva bolovani mari şi urâţi la uşă, refuzând să-i ajute să combată ameninţarea falimentului naţional.

Pe acest fundal, ameninţările lui Gordon Brown că va acţiona în judecată un stat aproape falimentar - care, efectiv, au îngropat de vie industria bancară a ţării - şi punerea la îndoială a competenţei guvernului au subminat şi puţina încredere care mai exista. În opinia multora, este vina premierului britanic. El nu a fost judecătorul sau juriul, dar a fost cu siguranţă călăul.

Când te confrunţi cu o prăbuşire cataclismică a monedei şi cu ruina financiară, premierul unei ţări vecine, ce se presupune că este prietenă, care ameninţă deschis cu agravarea suferinţei populaţiei, nu poate să fie o figură populară.

Articol preluat din cotidianul „The Guardian”