Interviu Ce se va întâmpla cu românii din UK dacă se destramă Marea Britanie: „Am putea asista la războaie”

Premierii Țării Galilor, Scoției și Irlandei de Nord s-au întâlnit, luni, la Cardiff, pentru a discuta dreptul statelor pe care le conduc de a solicita independența față de Regatul Unit. În același timp, președintele SUA, Donald Trump, aflat într-o vizită privată în Irlanda, a declarat că susține „o Irlandă unită”. 

O eventuală destrămare a Marii Britanii va avea consecințe asupra românilor care locuiesc acolo Foto: EPA-EFE

Ciprian Vîrlan, jurnalist Antena 3-CNN stabilit în Marea Britanie, a analizat, într-un interviu pentru Adevărul ,contextul politic actual din Regatul Unit, marcat de faptul că toate cele trei guverne regionale – Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord – sunt conduse de prim-miniștri pro-independență.

Ciprian Vîrlan a evaluat impactul pe care o eventuală destrămare a Regatului Unit l-ar putea avea asupra celor aproximativ 1,3 milioane de români cu statut de ședere în Marea Britanie, precum și asupra stabilității juridice și economice a acestora. 

Discuția abordează semnificația acestei conjuncții politice, memorandumul semnat de cei trei lideri la Cardiff, presiunea exercitată asupra Westminsterului și diferențele dintre puterea juridică și cea politică a documentului. 

Interviu cu Ciprian Vîrlan

Adevărul: Pentru prima dată de când au primit autonomie, toate cele trei guverne — Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord — sunt conduse de prim-miniștri pro-independență. Cât de semnificativă este această conjuncție politică și ce spune ea despre starea actuală a Marii Britanii?

Ciprian Vîrlan: Toate acestea spun multe despre Marea Britanie. Ele arată că oamenii chiar își doresc independența și cred foarte tare în promisiunile liderilor celor trei națiuni că vor prospera, în ciuda faptului că Brexitul, subiectul care nu se mai termină, a făcut rău prin ruperea de Uniunea Europeană. Astăzi, cu atât mai mult cu cât cele trei națiuni și-au dat mâna și au semnat un angajament, este clar că, într-o zi, trebuie să ne așteptăm la o ruptură a Marii Britanii. Chiar dacă din 2014 până acum niciun prim-ministru nu a mai susținut organizarea unui referendum și toți au afirmat că regatul trebuie să rămână unit, lucrurile intră pe o pantă periculoasă. 

Momentan nu avem multe detalii cu privire la modul în care își vor face campanie. Pot merge pe linia că nu își doresc ca, în 2029, când ar trebui să aibă loc alegeri la termen în Marea Britanie, să facă parte dintr-un regat unit extremist. În egală măsură, ar putea marșa pe ideea că nu mai vor ca banii din taxele lor să meargă la ajutoarele sociale ale imigranților cu drept de ședere în Marea Britanie.  

Vedem totuși că, în declarațiile lor de la conferința de presă, aceștia spun că vor să construiască o relație cu Europa. Prin urmare, până în 2029 este posibil orice, inclusiv ca Regatul Unit să se rupă înainte de momentul în care Nigel Farage ajunge la putere, deși este greu de crezut.

Cei trei lideri au semnat un memorandum de înțelegere prin care cer Westminsterului să ‘pregătească, să planifice și să faciliteze’ schimbările constituționale. Este acest document un instrument cu putere reală sau doar o declarație de intenție cu valoare simbolică? Ce urmează concret după Cardiff?

Memorandumul nu are un termen-limită și nici, propriu-zis, putere juridică. Cu toate acestea, exercită o presiune puternică asupra lui Andy Burnham, despre care se știe că, atunci când a devenit premier, a declarat că va fi premier pentru Sud, pentru Nord și pentru întreg Regatul Unit.

Prin urmare, deși documentul în sine nu are putere juridică, are o importanță politică destul de mare, pentru că poate crea instabilitate și îi poate forța mâna premierului. Doar Parlamentul poate aproba organizarea unui referendum într-una dintre cele trei națiuni. Documentul face acum înconjurul presei, dar nu trebuie privit ca o sperietoare. Nu cred că Andy Burnham va fi speriat foarte tare de acest lucru. Forța lui juridică reală se va vedea abia atunci când parlamentele regionale ale celor trei națiuni vor vota pentru a forța Westminster-ul să organizeze un referendum.

Sondajele arată 47% sprijin pentru independență în Scoția, 36% în Irlanda de Nord și 32% în Țara Galilor. Sunt aceste cifre suficiente pentru a declanșa referendumuri sau este nevoie de o schimbare fundamentală a opiniei publice?

Trebuie să analizăm în primul rând puterea politică pe care cei trei lideri o au în parlamentele lor, nu doar cifrele din sondaje. În Scoția, John Swinney deține majoritatea, deci poate organiza un referendum; de altfel, se spune că vrea să înceapă demersurile până la sfârșitul anului pentru a organiza un al doilea referendum în 13 ani. În Țara Galilor, partidele naționaliste sunt la putere și pot decide, însă liderii de acolo spun că își doresc mai multă putere financiară, nu neapărat independența. De aceea, trebuie să vedem clar ce fel de independență vrea Țara Galilor, pentru că nu este o economie foarte puternică, depinde de sprijinul Londrei și nu are tratate economice bilaterale.

În Irlanda de Nord ar putea apărea o mică problemă, dar dacă Acordul de Vinerea Mare va continua, iar în 2028 se împlinesc 30 de ani de la semnarea lui, s-ar putea merge pe ideea unui referendum. Forță politică există, așadar se poate organiza. Nu trebuie să ne uităm doar la cifre și la sondaje, pentru că rezultatul depinde și de cine le realizează. În 2014, la referendumul din Scoția, mulți erau convinși că rezultatul va fi altul. Astăzi, contextul politic și financiar este diferit, mai ales după ce britanicii văd cât de rău le este în afara Uniunii Europene.

Cei trei lideri, precum și liderul opoziției, au declarat că vor să reclădească relațiile cu Uniunea Europeană, ceea ce ar putea însemna un nou pas către Europa, mai ales că Marea Britanie dorește acum să renegocieze anumiți termeni cu UE. Nigel Farage, dacă va ajunge la putere în 2029, va bloca aceste negocieri și va reveni la ideea de suveranitate. Aceste națiuni ar putea găsi totuși o cale de înțelegere reciprocă. De aceea, nu cifrele și sondajele sunt decisive, ci forța politică din Parlament. În egală măsură, referitor la intențiile lor de apropiere față de Bruxelles, e necesar să vedem dacă acestea sunt reciproce sau nu.

John Swinney a declarat că Andy Burnham va fi ‘ultimul prim-ministru al Regatului Unit’. Este aceasta o exagerare retorică sau o predicție bazată pe realitatea politică? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca această profeție să se împlinească?

Cred că John Swinney doar lansează vorbe goale, pentru că și la adresa lui Starmer a folosit termeni extrem de duri, spunând că va fi ultimul premier. În opinia mea, este doar retorica politică de la Edinburgh, care atacă orice premier: i-au atacat la fel și pe conservatorii de dinainte, și pe laburiști. Dacă te opui lor și nu organizezi un referendum, primești astfel de replici.

De altfel, după cum se știe, Înalta Curte a Marii Britanii a stabilit că un referendum poate fi aprobat doar prin votul celor de la Westminster. Boris Johnson, dacă nu mă înșel, a spus că un al doilea referendum poate avea loc doar o dată pe generație, iar Starmer vorbea despre un termen de o dată la 50 de ani. 

Chiar și un referendum pentru ruperea Scoției de Londra ar duce la mulți ani de negocieri între Londra și Edinburgh și nu cred că Edinburgh va ieși câștigător din această ruptură, având în vedere că Scoția vrea în Uniunea Europeană, dar nu cred că Uniunea Europeană va deschide negocieri de aderare cu o țară care încă are litigii cu Londra.

Peste 1,3 milioane de români dețin o formă de statut de ședere în Marea Britanie, iar rata de angajare a românilor este de aproximativ 80%, cea mai ridicată dintre toate grupurile de migranți. Ce s-ar întâmpla cu acești oameni dacă Regatul Unit s-ar destrăma? Ar fi nevoiți să aleagă o nouă cetățenie? Ar fi nevoiți să se mute?

 În acordul semnat astăzi la Cardiff, subiectul migranților nu a fost adus deloc în discuție. Cu toate acestea, nu trebuie să excludem posibilitatea ca această temă să devină importantă în campanie.

Asta pentru că e posibil ca regretul rezultatului de la Brexit să nu fie o temă care să scoată oamenii la vot. Brexitul, de bine, de rău, este o problemă cu care mulți încă pot supraviețui. În schimb, imigranții – despre care se spune că mulți trăiesc pe banii statului britanic, adică și pe taxele plătite de cetățenii celor trei state – pot reprezenta un subiect extrem de important. Va trebui să vedem cum se vor raporta aceștia, mai târziu, la toți imigranții, nu doar la români.

Nu cred că se va ajunge ca oamenii să fie nevoiți să își schimbe cetățenia sau să se mute. În schimb, este sigur că se va crea instabilitate și nesiguranță în rândul cetățenilor români. Probabil vom vedea și un cost al vieții destul de ridicat de ambele părți, dar nu cred că românii din Scoția se vor muta în Anglia, mai ales că știu că viața acolo este mult mai scumpă.

De altfel, nici nu cred că cetățenii români se așteaptă ca ruperea să se producă, pentru că această temă este folosită în campanie de mai bine de 10-12 ani, iar aproape nimeni nu mai crede că se va întâmpla. Totuși, în acest moment nu se poate pune în discuție ca cetățenii români să fie nevoiți să aleagă, mai ales că atât Irlanda de Nord, cât și Scoția au spus că își doresc să meargă la negocieri cu Europa. Ar putea fi un plus și un minus, dar nu putem evalua asta acum, cât timp nu știm care va fi costul ruperii Scoției de Londra.

Dacă Scoția ar deveni independentă și ar reintra în UE, românii care locuiesc în Scoția ar avea brusc un statut complet diferit față de cei din Anglia. Ar fi aceasta o oportunitate sau o sursă de incertitudine juridică?

Nu cred că Brexitul va avea o greutate prea mare în argumentele lor pentru ruperea de Londra. În schimb, cred că imigrația va conta foarte mult. Deja se vede o adevărată campanie pe această temă, inclusiv în Irlanda de Nord și în Scoția, unde extremiștii urmăresc imigranții, iar vara am asistat la evenimente violente la Belfast. Campania va fi, probabil, una de tipul „stop imigrației”, „stop ajutoarelor sociale pentru imigranți” și „stop banilor trimiși către regat”. Liderii ar putea prelua, într-o formă radicală, discursul lui Nigel Farage, care spunea că îi va trimite pe toți imigranții acasă. Astfel, am putea vedea discursuri extremiste și agitație pe străzile din Marea Britanie, tocmai pentru a le arăta britanicilor ce fac imigranții și pentru a-i trimite acasă. Britanicii s-au obișnuit deja că plătesc taxe mai mari la produsele de import după ieșirea din Uniunea Europeană, dar nu cred că Brexitul va mai fi mărul discordiei între Londra, Edinburgh, Cardiff și Belfast. 

Ai amintit mai devreme de Brexit. Scoția și Irlanda de Nord au votat pentru rămânerea în UE în 2016, iar acum liderii lor spun că Brexitul le-a ‘afectat economiile și a limitat oportunitățile’. Cât de mult contează Brexitul în argumentația pentru independență?

Exact cum am spus, cele trei națiuni vorbesc despre întoarcerea la Uniunea Europeană, dar aderarea nu se va face peste noapte. De asemenea, nu știm în ce măsură UE ar avea nevoie de aceste trei țări. Totuși, să luăm exemplul Dublinului: dacă cele două părți ale Irlandei se vor reunifica până în 2030, așa cum este planul, Irlanda este deja parte a Uniunii Europene.

Ce se va întâmpla? Probabil Irlanda va spune că merge cu Dublinul, pentru că Dublinul este deja în Europa. Acolo vor avea loc negocieri dure și va trebui să se vadă ce factori vor fi eliminați la finalul acestui proces.

Uniunea Europeană nu va începe negocieri cu niciuna dintre cele trei națiuni imediat după referendum. Dacă acestea se vor organiza într-un final, trebuie să treacă mai mulți ani de la referendum până la un acord concret de separare. Ulterior, va trebui analizat ce direcții vor avea aceste țări din punct de vedere economic și militar și ce pot oferi Europei, pentru că Europa nu va primi acum țări după modelul Ucrainei doar ca să le salveze de Putin. Așadar, în acest moment nu văd această variantă ca fiind fiabilă.

Probabil aceste discuții ar putea începe abia peste 10-15 ani, pentru că Europa este oricum pe un drum șubred. Așadar, pentru britanici ar putea fi din nou doar un duș rece, dar nu cred că Brexitul va fi factorul decisiv care va duce la ruperea de Londra.

Astăzi, când britanicii se confruntă cu un cost ridicat al vieții, liderii celor trei națiuni vor merge pe principiul: nu mai dăm bani Londrei, ci păstrăm banii aici, la voi. Din banii voștri nu vom mai plăti locuințele sociale ale imigranților, iar imigranții nu vor mai veni să vă ia locurile de muncă atât de ușor. Așadar, acestea vor fi temele de campanie, nu Brexitul.

În 2022, Curtea Supremă a decis că Parlamentul Scoției nu poate organiza un referendum fără acordul Westminsterului. Acordul Vinerea Mare prevede că un referendum privind reunificarea poate fi convocat atunci când ‘pare probabil’ că o majoritate ar vota pentru. Dar cine decide acest lucru? 

Aspectul acesta e destul de vag și rămâne să vedem dacă acordul dintre cele trei teritorii vine la pachet și cu presiune reală pe Londra. Totuși, anul 2030 nu a fost ales la întâmplare. Mai întâi, naționaliștii trebuie să câștige alegerile de până atunci. Totuși, pentru reunificarea celor două Irlande, parlamentul de la Belfast are nevoie mai întâi de aprobarea Westminsterului. Iar Westminsterul cu siguranță nu va da această aprobare. Prin urmare, pentru ca cele două țări să se unească și să se realizeze reunificarea prevăzută de Acordul de Vinerea Mare — în 2028 se împlinesc 30 de ani de la semnarea acordului —, Irlanda de Nord trebuie mai întâi să părăsească Regatul Unit, iar apoi, cu aprobarea parlamentelor celor două țări, să fie organizat un astfel de referendum. Este greu de spus ce se va întâmpla.

Am putea asista la războaie. Să nu uităm că, în fiecare an, când încep luptele de stradă la Belfast, vin extremiști din Irlanda de Sud, din Republica Irlanda, ca să îi ajute la bătăi. Nu cred că cele două Irlande vor uita atât de ușor ura istorică și tot ce au făcut în trecut doar printr-o reunificare. Îmi este greu să cred că acest lucru se va întâmpla.