Interviu Regizorul Paul Negoescu, despre primul film românesc pentru copii laureat la Berlinale: „Copilul învață că viața este grea și amenințătoare, dar poate să-i facă față“

După ce a câștigat dragostea publicului, dar și premii importate cu filme precum „Oameni de treabă“ și „Două lozuri“, Paul Negoescu (42 de ani) a scris istorie pentru cinematografia românească: primul său film cu copii, „Atlasul Universului“, a câștigat în premieră Mențiunea Specială a Juriului în secțiunea Generation Kplus de la Berlinale.

Actorul principal Matei Donciu și regizorul Paul Negoescu. Foto: Sabina Costinel

După Berlin, filmul a fost proiectat în programul Cannes Écrans Juniors. În Europa, pelicula a câștigat tot ce era de câștigat la categoria sa: Premiul pentru Cel mai bun lungmetraj la Festivalul Internaţional de Film de Copii Kristiansand, Norvegia; Premiul pentru Cel mai bun film pentru copii şi adolescenţi la Festivalul Internaţional de la Sofia, Bulgaria, și Premiul Publicului de la Festivalul Internaţional SIFF on the Coast, Bulgaria. Apoi, și-a luat zborul spre alte continente și a cucerit juriul Festivalului Internațional de Film pentru Copii și Tineri din Busan, Coreea de Sud, care i-a acordat Trofeul Competiției Internaționale „Starlight“ (Starlight Cinema Award). În plus, „Atlasul“ a fost selectat pentru numeroase alte festivaluri de filme.

„Atlasul Universului“ spune povestea lui Filip (Matei Donciu), un băiat de 10 ani de la țară, pasionat de fotbal, care pleacă la oraș să-și cumpere o pereche nouă de teniși. O greșeală banală declanșează o adevărată aventură la finalul căreia băiatul va învăța o lecție importantă. Filmul cucerește prin atmosfera autentică, nostalgică a copilăriei, transportându-ne într-o lume în care realitatea se întrepătrunde cu fantasticul. Tabloul este întregit de prezența unui câine simpatic, care devine tovarășul lui de drum, și de o incursiune într-un parc de distracții, care i-au dat regizorului mari bătăi de cap. Este un road movie în spațiul rural românesc care spune o poveste sensibilă și plină de umor despre curaj, prietenie și, la fel ca în toate filmele lui Negoescu, confruntarea eroului cu o realitate diferită de cea din imaginația sa. Filmul este deja în cinematografele din toată țara, iar prin rețeaua Cinema City se pot organiza proiecții speciale pentru elevi și profesori. De asemenea, pe site-ul filmului, atlasuluniversului.ro, este disponibil gratuit un program educațional dedicat elevilor din clasele I-IV, conceput de specialiști în educație și inspirat de temele filmului, la inițiativa producătorilor Radu Stancu și Ioana Lascăr.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, regizorul Paul Negoescu a explicat ce mesaj pentru adulți a ascuns în aventura care ne transportă în lumea magică a copilăriei, dar și cum apelul la propriile amintiri l-au făcut să-și dea seama de o realitate tristă: „Trei zile n-am fost om, după aceea, am vrut să fac niște schimbări“.

„Weekend Adevărul“: „Atlasul Universului“ are toate ingredientele ca să fie un succes de public, un succes de altfel confirmat de multele nominalizări și premii câștigate la festivaluri internaționale.

Paul Negoescu: Mai puțin notorietatea. Adică un film, dacă nu este foarte cunoscut, n-are nicio șansă să facă mulți spectatori. Este greu pentru noi, cei care facem filme independente, în care nu avem mari vedete sau influenceri, să ajungem la public la fel de ușor.

Ideea filmului a apărut și din dorința echipei de a arăta propriilor copii cu ce se ocupă. Ați avut ocazia să discutați cu fiica dumneavoastră, care are 12 ani, vârstă apropiată de cea a protagonistului, înainte să începeți turnarea filmului?

Chiar faptul că am o fiică mi-a influențat alegerile; dacă nu aveam copil, nu știu dacă aș fi făcut filmul acesta. Fiica mea a citit scenariul, a fost primul scenariu pe care i l-am dat să-l citească. Înainte de filmare, m-am consultat cu ea pe niște momente din film. Am întrebat-o dacă i se pare că așa ar face un copil. I-am cerut părerea legat de anumite secvențe și a fost prezentă în multe zile de filmare. A și jucat, apare în film într-o secvență. A făcut și figurație în alte secvențe.

După ce a citit scenariul, care a fost reacția ei?

I-a plăcut. Ea oricum ar fi zis că-i place, indiferent, că nu ar fi vrut să-și supere părinții, dar faptul că a citit atât de repede un scenariu de vreo 90 de pagini însemna că i-a plăcut cu adevărat. L-a citit pe nerăsuflate.

Aventuri la patinoar și casting pentru un cățel

Personajul principal pleacă de acasă într-o aventură, probabil aventura vieții lui de până atunci, din cauza unei mici încurcături privind o pereche de adidași. Povestea aceasta v-a făcut să vă amintiți o situație din copilăria dumneavoastră în care dintr-un lucru banal a ieșit o aventură de mari proporții?

Mi-am adus aminte de senzații pe care le-am trăit când eram copil și petreceam foarte mult timp singur. Atunci nu simțeam singurătatea asta. Acum, gândindu-mă la film, mi-am dat seama, de fapt, cât de mult timp am petrecut singur și cum a trebuit să mă descurc singur în tot felul de situații. Îmi aduc aminte de un moment, dar care nu are amploarea celui din film, în care eram în clasa a II-a sau a III-a și am vrut să impresionez o fată care mergea la Patinoarul Floreasca din București. Fiind iarnă, se întuneca devreme, ea se ducea seara pe la 7-8 și patinoarul era în capătul celălalt al Bucureștiului față de unde locuiam eu. M-am dus singur la patinoar, am luat o hartă... în fine, m-am rătăcit. Știam că de la ieșirea de la metrou trebuia să mă întorc două străzi și să fac stânga. Am luat-o greșit pe altă stradă. Până la urmă am reușit, m-am uitat pe hartă, m-am uitat la numele străzilor. Am ajuns la patinoar, unde mi-am dat seama că trebuia să și știu să patinez, dar asta e partea a doua.

"Atlasul Universului", un road-movie pentru copii și adulți. Foto: Arhiva personală

Ați mărturisit că perspectiva de a lucra cu copii și cu câini vă speria înaintea filmărilor. Când v-ați dat seama că toate temerile au fost inutile?

De asta mi-am dat seama înainte de repetiții, încă de la casting. Acesta a fost motivul pentru care l-am ales pe Matei (n.r. – actorul principal), știam că pot lucra cu el ușor, că înțelege foarte bine ce vreau, că se potrivește foarte bine și că va livra ce doresc de la el. De altfel, a fost chiar o problemă de program. Nu se pupa programul de filmare cu programul băiatului, care a vrut să plece într-o vacanță și am fost întrebat dacă sunt sigur că rămâne el sau dacă vreau să mă mai gândesc. Am zis: „În niciun caz. El este, știu că vom termina filmul cu el și că va ieși bine“.

Cu cățelul Ricky cum a fost?

Tot așa, la casting mi-am dat seama că este potrivit. Am avut un fel de casting cu trei-patru căței. Am văzut că arată cum trebuie și că ascultă foarte bine, dar aveam totuși emoții, câinii fiind destul de imprevizibili. Nu știam cum va reacționa în fața unei echipe mari de filmare. Trebuia să-l urmărească pe copil la o anumită distanță, nici prea repede, nici prea încet. Trebuia să latre la comandă. Cu lătratul am văzut că se poate, dar erau tot felul de mici detalii de care nu eram sigur și de-abia la filmare a fost clar că nu sunt probleme cu el, chiar dacă am făcut și cu el niște repetiții. În primul rând, era nevoie ca Matei să se împrietenească cu câinele din timp. Au făcut niște exerciții împreună cu dresorul. Un nivel de imprevizibilitate exista în permanență, însă la filmare am văzut că a făcut fix ce trebuia să facă. Noi am avut un decupaj desenat din scenariu, un storyboard cadru cu cadru pentru secvențele în care apare cățelul. Nu credeam că o să filmăm cadrele alea, credeam că o să improvizăm în funcție de ce poate cățelul. Ei bine, le-am filmat unu la unu, așa cum au fost desenate. Cățelul a făcut fix ca în desenele din storyboard și a mers foarte repede, mai repede decât planificasem.

Cățelul Ricky, un actor desăvârșit. Foto: Arhiva personală

Curiozitatea și entuziasmul copiilor sunt esențiale pentru a fi un bun regizor?

Încerc să mă feresc de verdicte clare. Cu siguranță curiozitatea ajută. Dacă vrei să afli lucruri despre tine și despre viață, asta te poate face mai interesant pentru spectatori. Sunt și alte calități necesare, dar curiozitatea ajută.

Haosul neprevăzut

De ce ați ales să fie la țară acțiunea filmului?

N-am ales eu, a ales scenaristul Mihai Mincan. El a scris povestea. De altfel, nici nu cred că se putea petrece într-un oraș. Un copil de la oraș nu pleacă singur așa, imediat suni la Poliție. Primeai mesaje ROAlert. Plus că fata mea are telefon, până la urmă, când pleacă singură, știu unde e pentru că are telefonul cu ea.

Ați spus că filmarea din parcul de distracții a fost cea mai grea zi de filmare din viața dumneavoastră. Ce s-a întâmplat?

Două zile au fost filmările la târg. A doua zi a fost absolut îngrozitoare pentru că am avut foarte mult de filmat. Soarele intrase în nori, trebuia să recuperăm cadre și aveam o secvență neplanificată. Era un haos de nedescris pentru că nu aveam control asupra spațiului.

Au fost momente în care copiii v-au determinat să schimbați anumite elemente din film pe care le-ați planificat inițial?

Copiii erau emoționați și surescitați. Când se relaxa, Matei mă mai întreba despre detalii tehnice, de exemplu dacă câinele chiar va face acele lucruri sau cum vor arăta focurile, i-am explicat că o parte arde real, iar restul facem pe calculator.

„Am trăit mai mult în imaginar când eram copil. Eram trist și singur fără să știu“

Spuneați că din scenariul lui Mihai Mincan v-a atras în mod deosebit momentul în care personajul principal își dă seama că realitatea e diferită de cum și-a imaginat-o...

Este ceva ce pe mine mă interesează în mod expres în toate filmele mele. Deși ca gen „Atlasul Universului“ este diferit de toate celelalte filme ale mele, în esență, în toate este vorba despre o persoană care evaluează greșit lucrurile și, la un moment dat, se confruntă cu realitatea. Și acest copil e convins că va rezolva singur problema pantofilor, că va găsi unii potriviți, dar la un moment dat, după o întreagă peripeție, are un contact cu realitatea. Lucrurile nu se întâmplă așa cum și-a imaginat el și este un moment în care el are o cădere, are un prag – este un moment care pe mine m-a emoționat încă de la citirea scenariului.

Paul Negoescu este la primul său film cu copii. Foto: Sabina Costinel

De unde aveți această preocupare de a prezenta diferența dintre realitate și cum ne-o imaginăm noi? Este ceva legat de povestea dumneavoastră personală?

Nu știu, poate un psiholog ar putea să zică mai multe lucruri despre ce contează atât de mult pentru mine, dar sigur este ceva ce cu adevărat contează. Am trăit mult în imaginar când eram copil. Și ca adult uneori mă refugiam în imaginar ca să nu trebuiască să mă confrunt cu niște realități. E felul meu de a fi. Nu au fost anumite întâmplări din viața mea pe care le-am folosit în sensul să copiez realitatea, ci mai degrabă sunt emoții pe care le-am trăit, care sunt foarte aproape și le știu foarte bine, și căutam asta în secvențele pe care le filmam, în privirile băiatului, în câteva replici. Cred că lucrurile acestea se transmit până la urmă, chiar dacă nu sunt luate fix ca în viață. Faptul că copilul descifrează niște situații ficționale în cheia acestor emoții eu cred că se transmite și la spectator.

Semi-imaginarul copilăriei

Ați reușit să creați în film o atmosferă autentică a copilăriei, aproape magică. Ce amintiri de când erați mic v-au fost cel mai de folos pentru a realiza acest lucru?

Îmi aduc aminte momentele când mă întorceam singur de la școală și intram într-un fel de zonă semi-imaginară, nu eram foarte prezent în realitatea de atunci, adică faptul că eram un copil singur care se întoarce singur acasă. Îmi imaginam tot felul de lucruri, mă jucam, dădeam cu piciorul în pietre, rupeam frunze. Trăiam așa, într-un semi-imaginar. Mult timp din copilărie mi l-am petrecut așa. Atunci, nu se simțea ca singurătate, dar acum, revizitând aceste emoții, am fost foarte mișcat pentru că mi-am dat seama că era un tip de singurătate tristă. Eram trist fără să știu că-s trist. Eram singur fără să știu că-s singur. Acum m-a durut, atunci nu am simțit durerea asta. Îmi amintesc mirosul, sunetele copilăriei, atmosfera de atunci, mai ales zilele de duminică. Duminicile de vară în care la televizor nu era nimic, exista un program de două ore, dar era total neinteresant, și toată lumea dormea în cartier după-amiaza. Era o linișteee... Copiii încă nu ieșiseră afară la joacă, deoarece era prea cald. Se auzeau doar guguștiucii din copaci. Nu trecea nicio mașină, părea că timpul s-a oprit, că e un loc în care nu se întâmplă nimic și eu mă plimbam de nebun așa prin cartier, singur, pe bicicletă. De asemenea, îmi amintesc că mirosea puternic a tei, pentru că în cartier erau mulți tei.

Recuperarea aceasta a timpului pierdut v-a adus ceva din pofta de viață și curiozitatea copilului de atunci?

Mi-a adus, da. Am avut un moment de șoc când am conștientizat cât de singur am fost și m-a lovit. Vreo trei zile n-am fost om, iar după aceea am vrut să fac niște schimbări în viață. A fost un „deschizător de ochi“.

Cât de independenți sunt copiii

Călătoria lui Filip, un copil de 10 ani, singur, până într-un sat vecin pentru a rezolva problema pantofilor a făcut posibilă această aventură. Credeți că astfel de aventuri sunt posibile în ziua de astăzi, în contextul în care foarte mulți părinți sunt extra grijulii cu copiii lor?

Este o vârstă la care începi să acorzi copilului independență chiar și în oraș. Și eu am fost foarte grijuliu cu fiica mea. Eu când eram copil în clasa I mergeam singur la școală, fără probleme. Dar pe fiica mea de-abia în clasa a IV-a am lăsat-o să meargă singură la școală. Primele dăți mergeam cu ea până la jumătatea drumului, traversam bulevardul cel mai lat și după aia o lăsam singură, o urmăream uneori să văd că ajunge la școală. Adică da, extra grijuliu și extra protectiv am fost și eu, dar acum fiica mea are 12 ani și de un an merge singură, nu doar la școală, ci merge la pizzerie sau la înghețată cu colegele. Deci eroul nostru are o vârstă la care copiii încep să capete independență și cred că, într-o zonă rurală, unde se trăiește la altă viteză decât în oraș, își capătă independența mai repede.

În ce măsură credeți că părinții extrem de grijulii îi lipsesc pe copiii lor de posibilitatea unor astfel de aventuri care pot să-i transforme, așa cum a fost schimbat Filip în film?

Nu știu dacă e mai bine sau mai rău. Eu încerc să-mi responsabilizez copilul cât mai mult, să facă lucruri în așa fel încât să se dezvolte, să devină un adult funcțional. Nu încerc să o cocoloșesc sau să o răsfăț. Chiar dacă nu trece printr-o aventură inițiatică sau transformatoare, cred că tot acolo ajunge dacă i se acordă atenția de care are nevoie, i se explică lucrurile în permanență, face lucruri împreună cu noi sau le face singură sub supravegherea noastră. Ea vede foarte multe filme, mă bucur că citește și își lărgește orizonturile pe măsură ce crește. Nu o suspectez că ar deveni o leneșă încuiată care să stea în puf toată ziua. Din ce văd eu, crește frumos și o să devină un adult responsabil; până la urmă asta e important.

Dumneavoastră faceți parte din generația „cu cheia la gât“? Aveați parte de multe aventuri?

Da, doar că eu o țineam în buzunar (râde). Dar da, când mă întorceam de la școală, nu era nimeni acasă, eram singur în cele mai multe zile. Nu îmi mai aduc aminte cum făceam cu masa. În clasa I, cu siguranță eram singur când veneam acasă. Mama, un an sau doi ani mai târziu, și-a pierdut jobul deoarece institutul de stat s-a desființat și a devenit liber profesionistă, lucrând de acasă. Dar în clasa I, știu sigur că mă întorceam de la școală și eram singur. Nici sora mea mai mare nu era, pentru că ea învăța după-amiaza. Îmi aduc aminte cum mă jucam cu chibriturile pe balcon. Aveam parte de ceva aventuri pentru că mă plimbam mult cu bicicleta în weekend, în vacanțe. Ieșeam și prin cartier, dar nu erau mari peripeții. Se mai întâmplau chestii, se mai lua câte un golan de mine, lucruri de genul acesta, care se pot întâmpla într-un oraș.

Curajul de a face față vieții

Scenele în care Filip trece mai multe poduri reprezintă simbolic o trecere peste un obstacol, un pasaj către altceva nou de descoperit. Ce învață de fapt la finalul aventurii despre trecerea peste obstacolele vieții?

În primul rând, cred că învață că lumea nu e atât de înspăimântătoare. El are o doză de curaj din moment ce pleacă singur – acolo e mai degrabă inconștient decât curajos. În general, el este destul de fricos. Încă de la primele secvențe ale filmului vedem asta, când e pe bicicletă în spatele lui taică-său și întreabă: „Ce sună așa?“. I se răspunde că e lanțul bicicletei, dar nu este nicio problemă: „Ține lanțul“. El întreabă precaut: „Și dacă nu ține?“. Băiatul își face scenarii tot timpul: ce va fi dacă se întâmplă ceva rău. Și față de cățel este foarte precaut: îi e frică să treacă de cățel. Și de omul cu zebra se ascunde și fuge. La început, el este temător, dar la final, calcă altfel, devine mult mai sigur pe el, se vede din felul cum merge cu bicicleta că, după aventura prin care a trecut, calcă pedala cu hotărâre și determinare pentru a ajunge unde trebuie să ajungă. Învață că viața este grea și amenințătoare, dar poate să-i facă față.

O poveste cu o pereche de adidași. Foto: Arhiva personală

Este cumva un mesaj și pentru publicul adult?

Absolut. Pentru mine, acest lucru e foarte important; despre asta e filmul: poți să faci față vieții. Ai momente în care te simți năpădit de probleme și zici „nu mai pot“, dar poți de fapt. E greu, dar poți.

Filmul, un cadru al emoțiilor personale

Printre sursele de inspirație ați menționat filmul „Where is my friend’s house?“, al regizorului iranian Abbas Kiarostami, în care perspectiva relației dintre copii și adulți este un pic mai sumbră. Filip însă întâlnește o lume adultă care-l ajută de cele mai multe ori. De ce ați ales să prezentați o relație mai îndulcită a relației copil-adult? Credeți că această perspectivă surprinde mai bine modul în care adulții interacționează azi cu copiii?

Referința a fost mai degrabă a scenaristului Mihai Mincan, pentru că structura aceasta de a avea un copil care să rezolve singur o problemă este a lui. El a venit cu asta și este influențat într-adevăr de Kiarostami. Eu sunt fan Kiarostami, dar, când am făcut filmul, n-am încercat să-l imităm. Când preiau un scenariu scris de altcineva, încerc să mi-l apropii, să devină cât mai personal și să pun în el gândurile, emoțiile și temerile mele. Pe de altă parte, până și în filmul lui Kiarostami sunt adulți care îl ajută pe copil. La început există un conflict așa între generații, dar până la urmă sunt adulți cu care ajunge să comunice și să-l îndrume în direcția bună. Așa este și aici. La început, tatăl lui și prietenul acestuia îl lasă să meargă singur la oraș, ei se duc la bere. Apoi cuplul din mașină e cel puțin suspect. Vânzătorul pantofilor nu e foarte prietenos. Dar pe măsură ce filmul avansează, și Filip reușește să fie mai sigur pe el, atunci și adulții încep să devină mai comunicativi.

Aveți un film românesc pentru copii preferat?

Eu am văzut „Veronica“ destul de târziu. Am avut o copilărie lipsită de imagini în mișcare, mă uitam la televiziunea bulgărească, iar prin ’88, ai mei au luat un video. Aveam câteva casete cu filme, dar nu erau pentru copii. Asta nu înseamnă că nu m-am uitat la ele, chiar dacă nu prea înțelegeam. În schimb, fiica mea se uită aproape zilnic la filme și a văzut mai multe filme decât am văzut eu în 30 de ani. Nici nu mai știu ce să-i recomand.

Spre final, realismul filmului virează către o atmosferă ireală, de vis. Ce stare ați vrut să transmiteți spectatorilor prin această schimbare?

Ne-am dorit ca filmul să înceapă într-un registru realist frust și treptat să vireze într-o zonă onirică. Muzica apare subtil, iar trucurile audio și vizuale creează la final senzația unui vis, astfel încât trezirea copilului de a doua zi să se simtă ca o revenire la realitate.