Șansele ratate de Europa pentru a deveni o mare putere militară. Cum a ajuns vestul Europei dependent de SUA

După cel de-al Doilea Război Mondial liderii Europei Occidentale au încercat să construiască propriile mecanisme de apărare colectivă europeană și chiar să constituie o armată comună europeană permanentă. Și asta pentru a nu depinde de mari puteri precum SUA în privința securității. 

La începutul acestui an, la conferința pe teme de apărare „Folk och Forsvar” desfășurată la Salen în Suedia, comisarul european pentru apărare Andrius Kubliius a precizat că Europa ar avea nevoie să-și consolideze capacitatea de apărare, fără să se mai bazeze pe altcineva. Mai ales în contextul războiului din Ucraina dar și a incertitudinilor față de Statele Unite și angajamentul acestora față de Uniunea Europeană. „Uniunea Europeană ar trebuie să ia în considerare crearea unei forțe militare permanente de aproximativ 100.000 de soldați, care ar putea, în timp, să înlocuiască trupele americane staționate în Europa”, preciza Kubilius.

Propunerile comisarului european sunt însă un deja-vu tardiv pentru Europa. Specialiștii dar și datele istorice arată că de fapt Europa a ratat cel mai bun moment de a deveni puternică din punct de vedere militar și independentă față de forța militară a Statelor Unite sau NATO. De fapt, s-ar putea spune că a ratat de două ori, această șansă în mai puțin de un deceniu. Iar contextul geopolitic era asemănător. 

„Războiul rece” și temerile unei Europe devastate de război

Europa anului 1945 era un continent devastat. Pierderile materiale după cel de-al Doilea Război Mondial au fost devastatoare, depășind cu mult distrugerile din Primul Război Mondial și fiind estimate la sute de miliarde de dolari. Continentul a rămas în ruine, cu infrastructura, orașele și industria paralizate. Nu mai puțin de 60 de milioane de europeni și-au pierdut viața. Alte zeci de milioane au suferit traume cumplite, au rămas fără acoperiș deasupra capului sau în pauperitate.

După război, două super-puteri dădeau tonul și împărțiseră lumea în sfere de influență. Vorbim despre SUA și URSS. Europa era doar un bolnav care se ridica datorită planurilor de redresare economică (Planul Marshall). În plus, în anii '50, Europa de Vest era profund dependentă de garanțiile de securitate ale SUA pentru a se proteja de influența și potențiala agresiune sovietică. NATO înființată în 1949, a devenit principalul mecanism prin care americanii și-au extins garanțiile de securitate asupra Europei de Vest, devenind paznicul democrației la porțile Cortinei de Fier. De altfel, SUA își afirma prezența americană, staționând sute de mii de soldați și punând bazele structurii de comandă (SHAPE), cu generalul Dwight Eisenhower ca prin comandant suprem.

Nu a durat mult până când URSS și SUA au început să se ciocnească, în dorința de a-și extinde dominația. Nu a fost un război fățiș, ci prin sfere de influență, celebrul „război rece”. Acest conflict și sentimentul de dependență, la care se adăuga trauma conflictului, i-a făcut pe europeni să se gândească la soluții. Și anume la mecanisme comune de apărare, europene, fără să depindă atât de mult de ajutorul american și care să reprezinte o forță de răspuns rapidă împotriva unei potențiale agresiuni sovietice sau a unei remilitarizări a Germaniei. În acest climat de insecuritate, statele din Europa Occidentală au început să caute forme de cooperare care să asigure apărarea colectivă și stabilitatea regională.

Ideea unei armate europene. Prima mare șansă ratată de statele Europei

Așa a apărut ideea unui organism european (vest-european pentru că restul Europei era sub sfera de influență sovietică) numit Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). Acesta a fost un proiect ambițios de integrare militară europeană propus la începutul anilor 50, în contextul tensiunilor provocate de „Războiul Rece”. Ideea principală era crearea unei armate europene comune, care să includă forțele militare ale mai multor state vest-europene sub o comandă supranațională. Propunerea a venit de la prim-ministrul francez René Pleven, în 1950. Francezii se temeau cel mai mult de o reînarmare a Germaniei. Pleven a propus crearea unei armate europene integrate iar această inițiativă a devenit cunoscută drept „Planul Pleven”. 

Pentru începutul anilor 1950, acest nivel de integrare era chiar mai profund decât multe dintre instituțiile existente astăzi în Uniunea Europeană. CEA propunea lucruri fără precedent precum o armată europeană comună, nu armate naționale separate, instituții supranaționale care să controleze armata, un parlament european care să supravegheze deciziile militare și un Ministru European al apărării. Evident, toate statele membre trebuiau să contribuie la „pușculița” comună.

„Proiectul ar fi creat o Europă politică și militară cu mult înainte ca integrarea economică să devină dominantă”, preciza istoricul Tony Judt. Era un proiect, deci, generos care ar fi transformat Europa într-o putere militară emergentă, capabilă să se apere singură și fără să mai depindă de ajutorul SUA. În mod paradoxal, proiectul a fost respins tocmai de țara care l-a propus. Mai precis, de Franța. În 1954, parlamentul francez a votat împotriva ratificării tratatului iar proiectul a fost înăbușit în fașă. De ce au luat francezii această decizie? Explicațiile sunt multiple.

De exemplu, mulți politicieni francezi considerau că armata este un element central al statului național. Integrarea completă într-o armată europeană ar fi însemnat cedarea unei părți importante din suveranitate. Totodată, ideea reînarmării Germaniei de Vest, dădea fiori reci multor francezi. O parte a opiniei publice franceze se temea de revenirea puterii militare germane.

Nu în ultimul rând, partidele politice franceze erau profund divizate. Gaullistii (susținătorii lui Charles de Gaulle), comuniștii și o parte a socialiștilor s-au opus proiectului, fiecare din motive diferite. „Votul de respingere a acestui proiect a fost una dintre cele mai dramatice decizii parlamentare din istoria integrării europene”, preciza istoricul Anne Deighton.

De altfel, mulți istorici consideră „Comunitatea Europeană de Apărare” drept unul dintre cele mai mari „momente ratate” ale integrării europene deoarece, dacă ar fi fost adoptată, Europa ar fi putut avea încă din anii 50 o armată comună și o politică de apărare unificată. Respingerea proiectului în 1954 a schimbat profund evoluția securității europene și a făcut-o dependentă de garanțiile de securitate ale SUA. 

A doua oară a fost cu noroc

Respingerea proiectului de fondare a Comunității Europene de Apărare nu i-a făcut însă pe mulți lideri europeni să abandoneze ideea constituirii unei armate europene și mai ales a unui organism militar european unit, care să le ofere siguranță împotriva expansiunii sovietice dar și independență față de garanțiile de securitate americane. „Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei”, preciza marele om politic britanic, Winston Churchill.

Practic, a apărut un proiect cu repetiție. Pe fundamentul ideii de Comunitate Europeană de Apărare, cu armată europeană comună, s-a fondat un alt organism de cooperare militară europeană. De această dată, acest organism a devenit realitate. S-a numit Uniunea Europei Occidentale (UEO) și a fost înființat după 1954. Un prim pas important a fost semnarea Tratatului de la Bruxelles în 1948 de către Belgia, Franța, Luxemburg, Țările de Jos și Regatul Unit. Tratatul prevedea cooperare militară, politică și economică și instituia un mecanism de apărare mutuală în cazul unui atac. 

Una dintre cele mai sensibile probleme ale Europei postbelice a fost statutul Germaniei. După înfrângerea regimului nazist, Germania fusese demilitarizată și împărțită în zone de ocupație. Pe măsură ce tensiunile dintre blocurile geopolitice se intensificau, statele occidentale au început să considere necesară integrarea Germaniei de Vest într-un sistem defensiv. Această perspectivă provoca însă îngrijorări serioase, mai ales în Franța, unde exista o memorie a traumei, privind relațiile cu Germania. Soluția propusă la începutul anilor 1950 a fost crearea unei armate europene supranaționale prin Comunitatea Europeană de Apărare. Planul urmărea să integreze forțele militare ale statelor europene într-o structură comună care să controleze și reînarmarea Germaniei. Totuși, proiectul a eșuat în 1954, când parlamentul francez a refuzat ratificarea tratatului, așa cum am precizat mai sus, provocând o criză politică. Soluția a fost găsită în cadrul negocierilor desfășurate la Londra și Paris în 1954.

Rezultatul acestor discuții a fost modificarea Tratatului de la Bruxelles și transformarea alianței existente într-o nouă organizație numită Uniunea Europei Occidentale (UEO). „A fost ultima piesă a unui puzzle diplomatic extrem de complex care a forțat statele occidentale să găsească o soluție alternativă pentru integrarea Germaniei în sistemul de securitate european”, preciza Anne Deighton. Ulterior, prin acordul de la Paris, la organizație au aderat și Italia și Republica Federală Germania. În același timp, Germania de Vest a primit dreptul de a se reînarma și de a deveni membră a NATO, ceea ce a consolidat sistemul de apărare occidental în Europa. 

Noua organizație avea mai multe obiective. Printre altele garantarea securității colective a statelor membre și încercarea de fondare de structuri militare comune europene care să întărească continentul împotriva oricărei agresiuni. Evident, când se vorbea de agresiune toți își îndreptau privirile către URSS. Mai ales în anii 50. Tratatul revizuit sublinia că statele membre erau hotărâte să creeze „o bază solidă pentru redresarea economică europeană și pentru apărarea comună împotriva agresiunii”.

A doua șansă ratată

Deși acest organism european devenise realitate, în practică, rolul militar al Uniunii Europei Occidentale a fost limitat încă de la început. Dominanța strategică a NATO, susținută de puterea militară a Statelor Unite, a făcut ca principalele responsabilități de apărare ale Europei Occidentale să fie exercitate în cadrul alianței atlantice. Practic, a fost a doua șansă ratată de a constitui un organism militar pan-european care să ducă la o independență în materie de securitate a întregului continent. 

În timp, multe dintre atribuțiile UEO au fost integrate în structurile Uniunii Europene, în special în cadrul Politicii de Securitate și Apărare Comune, încheindu-și activitatea în 2011. Există totuși destui specialiști care cred că, în ciuda rolului său limitat și mai apoi „înghițirea” sa pe linii de atribuții de către NATO și UE, UEO a avut o importanță politică semnificativă. În primul rând a reprezentat un experiment politic și strategic care a demonstrat că statele europene pot coopera în domeniul apărării, o idee care observăm că persistă și în prezent. „Uniunea Europei Occidentale a oferit Europei un cadru politic pentru cooperarea în apărare, chiar dacă NATO rămânea garantul militar principal”, preciza Mark Gilbert.