Interviu Povestea lui Jean Lupu, dirijorul care a vrut să aducă de la Geneva pianul lui Dinu Lipatti. „Învățam cântece de la horă și de la difuzor și plecam seara cântând prin sat“

Jean Lupu (86 de ani), întemeietorul corului de copii și tineret Symbol – un fenomen în lumea corală – , a dezvăluit, la peste 50 de ani de când a părăsit meleagurile natale, ce l-a făcut să lase în urmă, nu fără regret, planurile ambițioase de a întemeia la Slatina un liceu de muzică și să ia calea Bucureștiului, unde a avut rezultate spectaculoase.

La primirea Odinului Meritul Cultural în Grad de Cavaler Foto: Facebook/Jean și Anica Lupu

Arhidiacon, dirijor, autor a numeroase lucrări de specialitate și manuale, ctitorul mai multor coruri, Symbol fiind doar cel mai cunoscut dintre acestea, Jean Lupu este însă în primul rând unul dintre cei mai iubiți, admirați și respectați pedagogi.

„A format foarte mulți copii și i-a făcut niște adulți de excepție. Dovadă stau zecile și sutele de prezențe ale foștilor elevi sau foștilor coriști pe care tata le are la fiecare concert la Ateneu. Vin cu zecile, cu sutele, stă câte o oră pe scenă ca să apuce să vorbească cu fiecare. Este absolut extraordinar că el știe numele fiecăruia și pentru fiecare, tata este un pilon în viața lor. N-am văzut vreodată așa ceva, atâta bucurie să-și revadă profesorul sau dirijorul cât stă în acești oameni, adulți acum cu copii sau chiar cu nepoți“, a mărturisit fiul dirijorului.

Dirijorul Jean Lupu, alături de fiul său Foto: Alina Mitran

După fix 51 de ani de când Jean Lupu își încărca într-un camion tot ce agonisise și își lua soția, fiul și fiica plecând spre București, maestrul s-a întors la Slatina, pentru un moment al aducerilor aminte. Locul ales este unul cu o încărcătură sentimentală deosebită: amfiteatrul Liceului Teoretic „Nicolae Titulescu“, care din toamna anului 2025 îi poartă numele, a fost un proiect la care Jean Lupu, pe atunci conducătorul Școlii de Muzică din Slatina, a trudit mult.

Cântecul de jale al mamei

Talentul muzical îl moștenește de la mama sa. Maestrul Jean Lupu a povestit cum s-a apropiat de muzică, și apoi de biserică, din primii ani de viață, auzind-o mai întâi pe mamă cântând.

„Mi-amintesc, de când eram mic, aveam 3-4 ani, fratele său, Ilie, murise pe front, în cel de-Al Doilea Război Mondial, și ea-l jelea. Dar niște jelanii atât de melodioase, atât de reușite, că mi-au rămas la suflet. Când m-am făcut mai mare – dispariția fratelui în război rămăsese undeva în urmă –, mama cânta. Tatăl meu nu avea auz, dar iubea muzica bisericească, frecventa biserica și cânta la strană, pe legea lui, dar cânta. La 4-5 ani m-a luat și pe mine și l-am însoțit la strană. Eu, cu auzul muzical bun de la mama, am prins cântările încă de la 5 ani“, a povestit dirijorul.

Viața satului de atunci i-a stimulat pasiunea. „Când m-am făcut ceva mai mărișor, pe la 10-12 ani, mă vedeam cu vecinii Gheorghe Pălărie, zis a lu’ Șuinea, și Gheorghe Ciobanu, zis Isă, învățam cântecele împreună, ce auzeam de la unul, de altul, de la hora din sat, de la difuzor, le învățam împreună și plecam seara cântând prin sat. Talentul muzical mi-a fost descoperit la vârsta de 11 ani de către profesorul Alexandru Marcu de la Școala Generală din Osica. Nefiind școală generală în Brâncoveni, nici măcar la reședința de comună, a trebuit să fac școala generală la Osica, trei kilometri dus, trei întors. (...) Acolo, după vreo două luni de clasa a V-a, Alexandru Marcu, care era învățător la bază, zice: «Mă, știți voi care e cel mai bun la Muzică dintre voi toți?» Eram vreo 30 în clasă. După ce au rostit colegii mei vreo șapte nume, zice învățătorul: «Nu, cel mai bun e ăla mic de la Văleni, mă, Lupu!». A fost momentul când mi-a declanșat pofta de a face muzică. M-a luat în corul școlii, după două luni de zile, și parcă mă văd în remorca tractorului cu care mergeam în raionul Balș, se transmitea în direct, prin difuzoare, Corul de la Osica“, a refăcut dirijorul traseul până la succesul de mai târziu.

Dirijorul Jean Lupu, alături de soție, fiu, fiică și nepot Foto: Alina Mitran

În clasa a VII-a de gimnaziu, copiii au fost întrebați ce vor să urmeze mai departe. Jean Lupu a fost singurul „din «n» generații de la Osica“ ce a optat pentru Seminarul Teologic. „Au început să mă lămurească că nu e bine ce fac. Am rămas pe poziție și am intrat la Seminarul Teologic. Acolo, profesorul de muzică Marin Brânaru, care ulterior a devenit profesor la Drăgășani, a fost primul care a zis «Mă, tu să faci muzică, mă!». Când am dat admiterea, am cântat «Trenule, vagon de blană». Și el mă acompania la pian: «Ia, du-te și caută pe părintele stareț. Ia ascultați aici un candidat. Cântă încă o dată. Trenule, vagon de blană... Băi, tu să faci muzică la viața ta»“, povestește dirijorul despre confirmările pe care le-a primit la tinerețe, care l-au încurajat să meargă pe un drum ce-i părea destinat.. A ales în cele din urmă muzica, deși îi plăceau mult și literatura, gramatica și greaca, „dar nu în aceeași măsură“.

Pianul lui Dinu Lipatti care nu a mai ajuns la Slatina

Între 1971 și 1975, Jean Lupu a condus Școala de Muzică din Slatina. S-a născut, în acea perioadă, un proiect îndrăzneț, de a înființa un liceu de muzică și de a construi o sală de concert. Din visul frumos care nu s-a mai transpus în realitate integral făcea parte și aducerea la Slatina a pianului de concert care i-a aparținut pianistului de geniu Dinu Lipatti, cu origini slătinene după mamă, și înființarea unui muzeu.

„Între anii 1971 – 1975 am fost directorul școlii de muzică din Slatina, care era lângă primărie. O sală cu o construcție necorespunzătoare unei școli de muzică, o vilă transformată în școală de muzică. M-au rugat să mă gândesc la construirea unei clădiri speciale pentru un viitor liceu de muzică. Eram la vârsta când puteam să visez. Aveam 30 – 31 de ani și la acea vârstă îi stă bine tânărului să îndrăznească, să viseze. Visasem la început un muzeu al Slatinei, dedicat lui Dinu Lipatti, el fiind după mamă slătinean. Exista casa unchiului său în Slatina și vorbisem cu cineva de la primărie să asigurăm clădirea. Am luat legătura cu mama pianistului Dinu Lipatti, care era în Geneva, am corespondență cu dânsa depusă la Muzeul de Istorie, cinci scrisori semnate de Anna Lipatti către subsemnatul, aveam asigurat pianul pe care a concertat fiul ei. M-a invitat să ridic documentele, inclusiv pianul, însă nu am găsit fonduri pentru această deplasare și totul s-a prăbușit“, a povestit, cu supărare, dirijorul.

Apoi, a apărut visul înființării liceului de muzică. Se înființase județul și a obținut acordul pentru inițierea construirii unei școli de muzică. „Am mers la Ministerul Învățământului, era responsabil cu învățământul artistic domnul Pop, soțul viitoarei profesoare de teorie Lucia Pop a fiicei mele Olguța Lupu. Domnul Pop, când a auzit că vreau să fac o clădire, nu pentru școala de muzică, pentru liceul de muzică, a vibrat imediat, a preluat ideea, a dat aviz favorabil și am obținut în felul acesta fondurile necesare pentru ridicarea acestei clădiri“, a continuat dirijorul.

Împreună cu arhitectul județului a mers prin țară pentru a vedea săli de concret cu o acustică deosebită. Astfel s-a reușit construirea, la Slatina, a unei săli luată ulterior de model de Liceul „Marin Sorescu“ din Craiova și de alte școli. „Aceasta a fost contribuția mea, pentru că în 1975, când s-au săpat șanțurile să înceapă lucrarea, eu am fost constrâns de situație... A fost o emisiune la televizor cu Olguța Lupu – copilul minune –, și am primit scrisori de peste tot, telefoane, să nu rămân cu copilul în Slatina. Îmi scria un învățător «sunteți un criminal, îngropați copilul dacă rămâneți în Slatina». Și atunci am ales ca primă obligație aceea de a fructifica talentul muzical al copilului, talent care a evoluat foarte frumos. Acum este decan al Facultății de Compoziție-Muzicologie, șefa secției Muzicologie de la Uniunea Compozitorilor“, a rememorat dirijorul unul dintre cele mai grele momente din viața sa.

S-a reîntors la Slatina, povestind toate acestea la exact 51 de ani „de când am încărcat un camion cu toate lucrurile, cu tot bagajul, și am plecat cu familie, cu tot calabalâcul, pe 11 iunie 1975“, a mai adăugat dirijorul.

„În concertele mele nu veți găsi cântece cu dedicații către partid“

Succesul de care s-a bucurat se datorează, cu siguranță, lucrurilor făcute cu sufletul și pentru un public interesat de muzica de calitate. Nu a făcut compromisuri, a subliniat dirijorul, nici măcar cele considerate „inofensive“ în breaslă. „În concertele mele nu veți găsi cântece cu dedicații către partid. Concertele erau cu ce plăcea sufletului meu, ce știam că prinde la public. Am evitat astfel de invenții, că nu sunt creații“, a punctat maestrul.

Pe albumul „Dulce Românie“, înregistrat cu Corul Cantata, a strecurat și șase colinde, înainte de Revoluție, precum „Sus boieri, nu mai dormiți“, „Sculați, sculați, boieri mari!“: „Înlocuiam «boieri» cu «gazde». S-au publicat exemplare în toată țara și a fost foarte bine primit, mai ales pentru aceste colinde difuzate“, a precizat dirijorul.

Șirul distincțiilor și premiilor primite de-a lungul vremi este deosebit de lung, însă cea mai mare realizare, consideră dirijorul, este familia sa, pentru care este deopotrivă apreciat și invidiat. „Realizări profesionale au mulți, însă realizări personale, cu o familie așa unită… Noi suntem un mănunchi. Ne adunăm cel puțin o dată pe lună sau uneori chiar mai des la zi de naștere, zi onomastică, circa 15-18 persoane. Ne vedem lunar, bilunar, și în felul acesta se comunică, se întăresc relațiile de familie. Pentru că această familie este mănunchi nu eu sunt autorul principal. Soția este autorul. Când a murit sora mea, nu eu am zis să-l luăm pe Cristian (n.r. – maestrul are doi copii, un băiat și o fată, iar după decesul surorii sale l-a crescut în familia sa și pe fiul acesteia, nepotul revenind ulterior la Brâncoveni) la noi, soția a zis“, a mai mărturisit, emoționat, maestrul.

Dirijorul a donat o colecție importantă de albume și cărți publicate școlii pe care a condus-o Foto: Alina Mitran

„Pe lângă toate aceste realizări minunate și aproape copleșitoare, care împlinesc o existență exemplară, tata se uită, cred, cu mare mândrie și mulțumire înapoi și datorită extrem de multelor fapte bune, multe neștiute, răspunsului cu bine la rău. A întins mâna atâtor oameni și a făcut tot ce a depins de el să-i ajute, în diverse contexte. Cred că această dimensiune umană, care nu se vede, dar se întrezărește în această expoziție, este cel puțin la fel de importantă. (...) Când noi eram micuți, el venea de la serviciu, era târziu și era la fel de proaspăt, se juca cu noi, ne alergam în jurul mesei și spunea că întotdeauna când vine acasă își lasă toate grijile la ușă. (...) Toate aceste lucruri cred că au fost posibile pentru că și el a primit la rândul lui dragoste atunci când a fost mic, dar nu a fost deloc menajat, și cred că pentru tot ce dorim noi mai bine copiilor noștri, celor dragi nouă, este foarte important să nu-i ferim de greutăți“, a spus, emoționată, fiica dirijorului.

Peste jumătate de secol de Muzică

Jean Lupu s-a născut pe 7 martie 1940, la Văleni, sat din comuna domnilor Brâncoveni, în județul Olt. A urmat școala primară în localitate și gimnaziul în localitatea vecină, Osica de Sus. În gimnaziu a primit și imboldul de a face muzică, fiindu-i recunoscute calitățile de profesorul său de muzică. A cântat în corul școlii și a continuat să o facă și la Seminarul Teologic din Craiova pe care l-a urmat, fiind alegerea care a uimit într-o primă fază. În seminar i s-a întărit convingerea că trebuie să meargă pe drumul muzicii. Pentru a putea urma Facultatea de Muzică, la Timișoara, a absolvit mai întâi liceul Teoretic „Radu Greceanu“ din Slatina.

La finalizarea studiilor, a revenit pe meleagurile natale. A fost profesor de muzică la școlile gimnaziale nr. 2 și nr. 5 din Slatina, apoi la Liceul „Radu Greceanu“, Liceul Pedagogic și Școala de Muzică – unde a fost și director, între 1971-1975. Aici a coordonat corurile „Ciprian Porumbescu“ şi „Lirica“, cele mai cunoscute, dar și coruri în mediul rural, la Teslui și Brâncoveni. Au fost anii în care Slatina a cunoscut gloria, în special corul „Ciprian Porumbescu“ fiind multiplu premiat. În 1975 a părăsit Slatina pentru București, având de ales între proiectele numeroase pentru oraș și îndatorirea de tată. A ales atunci să susțină talentul fiicei sale, un copil-fenomen.

În București a predat muzica mai întâi la Liceul Alimentar, iar din 1976 la Liceul Pedagogic, unde a înființat corul „Cantata“. În 1984 a fost numit inspector școlar de specialitate la Inspectoratul Școlar București, activând până la pensionare. În 1990 a înființat Corul „Symbol“, pe care l-a afiliat Patriarhiei Române, reușind să scrie istorie la nivel național și european, fiind unul dintre cele mai longevive coruri de copii și tineret.

Activitatea în domeniul muzical a dezvoltat-o, a mărturisit maestrul, în afara orelor de program. A scris sute de articole pentru presa de specialitate, a publicat patru culegeri de cântece însumând 725 de piese pentru copii, tineri și adulți. A publicat, prin concurs, cinci manuale școlare.

Dirjorul Jean Lupu și Corul Symbol, 2022 Foto: Facebook/Jean și Anica Lupu

Jean Lupu este autorul volumului „Educarea auzului muzical dificil“, o lucrare citată adeseori în literatura de specialitate. Pentru activitatea didactică a fost distins cu diploma „Profesor evidențiat“, în 1975, la Slatina, și în 1981 la București, și a primit „Diploma de Excelență“ în 2006, acordată de Ministerul Educației, după pensionarea sa.

Are trei titluri de cetățean de onoare, fiindu-i recunoscute meritele în localitatea natală, în municipiul Slatina și la nivelul județului Olt. De asemenea, Patriarhia Română i-a acordat de trei ori cea mai înaltă distincție, „Crucea Patriarhală“, cea pentru mireni în 1995, și pentru cler în 2000 și 2020 (în 1998 a fost hirotonit diacon, ulterior fiind ridicat la rangul de arhidiacon și iconom stavrofor).

Președinția României i-a acordat, tot în 2020, Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler.