Interviu Povestea reală care a inspirat-o pe scriitoarea Sidonie Bonnec să scrie thrillerul „Cântec de leagăn”: „Am înțeles că eram sclava”

Scriitoarea Sidonie Bonnec și-a lansat în România romanul „Cântec de leagăn”, un thriller psihologic inspirat din propria experiență ca bonă în regim intern la Londra, care explorează teme precum migrația, abuzurile și diferențele de clasă socială.

Foto: Contul de Instagram al autoarei

Toamna mereu aduce o mulțime de evenimente în sectorul cultural, iar piața de carte nu face excepție. Editura Crime Scene Press, împreună cu Institutul Francez au bucurat publicul bucureștean cu lansarea cărții Cântec de leagăn, de Sidonie Bonnec, în prezența autoarei.

Cartea pleacă de la un eveniment real; în adolescență Sidonie a plecat din orășelul ei din Bretania pentru a fi fată au pair în casa unei familii bogate din Londra. A făcut acest lucru pentru a strânge bani și a învăța limba engleză, fără să știe că această experiență va sta la baza succesului ei literar. Cântec de leagăn spune povestea lui Emmylou, o tânără venită din Franța să lucreze ca au pair în apropierea Londrei, dar care ajungă să fie prinsă într-un univers al aparențelor. 

Sinodie Bonnec este jurnalistă și scriitoare. A absolvit University of Rennes cu o teză despre scrierile lui Amelie Nothomb. 

Am avut ocazia să stau de vorbă cu Sidonie la Institutul Francez. Mai jos discuția noastră despre cărți, inspirație, migrație și abuz la locul de muncă.

Sînziana Mocanu: Cum vi s-a părut prima interacțiune cu publicul român în cadrul lansării cărții?

Sidonie Bonnec: E pentru prima dată când vin în România, de altfel sunt foarte încântată de invitație, pentru că aveam cunoștințe despre această țară, mai degrabă despre istoria ei și nu prea știam care este prezentul. Mă interesa să îi văd puțin cotidianul, să simt pulsul vieții în orașe și să discut cu românii. Iată că acest fapt întâmplându-se pornind de la romanul meu, e cu atât mai multă bucurie și o plăcere pentru mine.

Ieri seară cred că a fost foarte bine la Humanitas când am lansat romanul. A fost prezent editorul meu, Alexandru Arion, la fel și Roxana Eichel de la Universitatea din București, care e specialistă în Crime Fiction, și am avut o discuție interesantă, dar nu doar cu ei, ci și cu publicul, care părea să fie foarte entuziasmat de literatură în general și de literatura franceză și francofonă. Apoi îmi plac și discuțiile cu jurnaliștii; până acum au fost chiar foarte bune.

Cât din ceea ce descoperă cititorii în paginile cărții este amintire și cât este ficțiune?

Într-adevăr, romanul are ca sursă de inspirație experiența mea de fată au pair la Londra într-o familie bogată și complet disfuncțională. M-am dus acolo pentru că voiam să învăț engleză, voiam să dau la facultatea de jurnalism și nivelul meu de engleză era nicăieri; mi s-a spus că așa voi reuși să învăț engleză pe gratis, pentru că părinții nu își permiteau să plătească pentru ca eu să învăț.

Cum ziceam, am ajuns într-o familie complet disfuncțională și sclavagistă: tatăl voia să îi devin amantă, iar mama era complet depresivă. După trei săptămâni am reușit să scap de acolo. Ce am preluat de acolo și am transpus apoi în roman este zona rezidențială: străzile care se îngustează și care devin doar străzi pentru mașini și nu pentru pietoni, nu mai sunt trotuare, vilele seamănă între ele, comunitatea este închisă, iar când intri practic în curtea vilei, se închid porțile foarte înalte și atunci îți dai seama că e totuși un pic cam ciudat, mai ales că eu veneam dintr-un mediu simplu, cu oameni simpli, dar foarte plăcuți.

Așadar, da, am preluat decorul, am preluat personajele, atitudinea lor, dar spre deosebire de eroină, eu am reușit să scap după trei săptămâni, pe când am lăsat-o pe eroină mai mult acolo, și de fapt atunci pornește thrillerul, pentru că ea încearcă să descopere care sunt secretele acestei familii, ce zace acolo, tot încercând să iasă, să scape din situație. În momentul în care am început să îmi imaginez cum ar fi putut să fie dacă nu scăpam, am dus povestea până la capăt. Mi-a fost ușor să pornesc în această poveste pentru că, din punct de vedere emoțional, eram acolo, puteam să îmi retrăiesc teama, dar și furia și să-i fac pe cei răi să plătească în roman.

Așadar, cam 30% poveste adevărată, 70% ficțiune.

Foto: Crime Scene Press

Faptul că o lăsați pe eroină să se confrunte mai mult timp cu acea experiență reprezintă o înfruntare a demonilor lăsați de experiența dumneavoastră?

Da, mi s-a părut tot timpul o situație interesantă să închizi oameni într-o comunitate și să vezi ce se întâmplă; poate fi un experiment științific, poate fi un fel de escape game. De altfel, plecând de acolo, am rămas cu această curiozitate despre cum ar fi continuat totul, doar că nu puteam să mai rămân ca să descopăr exact cum stăteau lucrurile. Ani și ani după, la nivel ficțional, am putut să mi le imaginez.

Ca să nu mai zic că ce m-a mai intrigat a fost că, la un moment dat, am fost cu ei în vizită la niște vecini din același cartier care aveau exact aceeași veselă, exact aceeași mobilă de bucătărie. Toate aceste similitudini nu au făcut altceva decât să-mi alimenteze imaginația, întrebându-mă ce era, de fapt, cu oamenii aceștia.

Când ați simțit pentru prima dată că ceva nu era în regulă în acea casă și ce le-ați spune tinerilor care pleacă astăzi în străinătate plini de încredere în astfel de promisiuni?

Mi-am dat seama destul de devreme că lucrurile nu sunt în regulă atunci când m-am trezit cu haine murdare aruncate de la etajul doi peste capul meu. Eram la parter; ar fi putut să mi le dea sau să îmi spună unde sunt, dar au preferat să le arunce pur și simplu peste balustradă. Am înțeles că era o formă de dominație, să-mi arate cine este șeful și că eu eram sclava, deși o fată au pair ar trebui să se ocupe puțin de menaj, mult de copii și în schimb să fie găzduită, hrănită și să învețe limba engleză. Eu nu aveam deloc timp să învăț engleză, eram epuizată, iar la prânz nu prea îmi dădeau să mănânc. Văzând că seara se aruncă multă mâncare, le-am cerut să o păstreze pentru mine, mai ales că nu aveam bani să-mi cumpăr periodic mâncare.

În cazul eroinei, al lui Emmylou, ea își dă seama că ceva nu e în regulă pentru că mama din familie este mereu obosită și depășită, deși nu are nimic de făcut, fiind casnică, în timp ce soțul aduce foarte mulți bani, deși bogăția nu e neapărat o sursă de fericire. Soțul se purta într-o manieră foarte manipulatoare cu mine, mă mângâia pe cap, pe când ea, soția, căuta să mă pună la pământ și să mă facă să mă simt un nimeni. Aceleași sentimente și atitudini le-am transpus și în cazul eroinei. De asemenea, atât în cazul meu, cât și al eroinei, un mare semn de întrebare a apărut când am observat că fiul cel mai mare folosea un baston, deși nu ni se spusese nimic despre vreun handicap.

Sfatul pentru tineri:

Este același pe care mi l-au dat părinții mei: să nu accepți niciodată inacceptabilul. Chiar dacă ceva ți se pare neobișnuit, nu înseamnă că e normal; dacă ceva te deranjează, înseamnă că te deranjează. La vremea mea n-aveam telefon mobil, acum e mult mai ușor de vorbit cu oamenii. Sfatul meu este ca, ori de câte ori vă confruntați cu situații neplăcute sau periculoase, să vorbiți despre ele: cu părinții, iar dacă vă temeți de ei, cu un prieten, cu o vânzătoare, cu un profesor, cu cine aveți la îndemână. Nu țineți în voi, alertați și vorbiți!

De ce ați ales să spuneți această poveste prin un thriller psihologic?

S-a impus de la sine, pentru că povestea în sine necesita acest lucru: există un mister pe care trebuie să îl descoperi, deci există suspans, iar personajul se află într-o stare de teroare și teamă. De altfel, de când eram tânără, îmi plăcea să scriu nuvele noir. Sunt o persoană foarte solară, râd mult, dar am și eu temerile mele și le transferam în scrierile mele. Acum 20 de ani povestirile mele erau complet lipsite de speranță; acum, în romane, există totuși puțină speranță.

Îmi place să construiesc o poveste, să-mi manipulez cititorii, să presar indicii și să creez întorsături de situație. Când cititorul cade în capcană și are plăcere la lectură, este grozav. Am scris acest roman (și pe următorul) la persoana întâi pentru că ador să intru în pielea personajelor mele și îmi place ca și cititorul să se simtă la fel, trăind o experiență complet imersivă.

Cât de importantă a fost tema clasei sociale în povestea pe care ați dorit să o spuneți?

Este un subiect foarte important, pentru că m-am confruntat direct cu acest șoc al claselor sociale. Când ești din Bretania, dintr-un oraș mic, și ajungi brusc la Londra, într-o capitală și direct în lumea bogaților, este copleșitor, mai ales la primul tău loc de muncă. M-am dus plină de speranță, crezând că am dat de paradis, și am deșirat rapid acea iluzie.

M-a amuzat să pun personajul meu, pe Emmylou, în această poziție. Ea descoperă această lume în paralel cu cititorul: observă că în acea lume totul este alb (hainele, mobila), în timp ce la ea acasă totul era maro, negru sau gri, culori mai ușor de întreținut. Descoperă un alt vocabular, haine mai mătăsoase, o femeie care se trezește dimineața cu părul perfect aranjat, dar și faptul că dedesubtul acestei aparențe perfecte se ascunde mult putregai. Fără a generaliza că toți bogații sunt la fel, am vrut să deconstruiesc această falsă impresie că tot ce este frumos este neapărat și bun.

Ce scriitor sau ce tipuri de povești au influențat modul în care ați construit suspansul?

Pentru exprimarea sentimentelor, m-au influențat mulți autori francezi pe care îi citeam: Émile Zola, Guy de Maupassant, Colette, dar și Agatha Christie sau Stephen King.

Pentru construirea suspansului, iubesc literatura americană: romane precum Mystic River de Dennis Lehane, cărțile Donnei Tartt, ale lui Liz Moore (pe care am citit-o după ce am scris cartea) sau ale Tanei French.

De asemenea, m-am ajutat de cursurile și metodele de scenaristică ale americanilor John Truby și Robert McKee. Soțul meu este regizor de documentare și, fiind de 18 ani împreună, m-a expus mereu la studiul scenariilor. În Franța nu avem cursuri de creative writing pentru romane, așa că am preluat tehnicile de scenaristică cinematografică și le-am aplicat în structura romanului. De exemplu, regula conform căreia la 30% din poveste trebuie să-i oferi cititorului o revelație, altfel îl pierzi. Am lucrat intens la formă, pentru că știam că fondul îl aveam. Din fericire, scenariul s-a dovedit a fi solid, iar cartea urmează să fie ecranizată pentru cinema în Franța.

Cum a fost să lucrați singură, în liniște, la un roman, având o carieră bazată pe dialog și ce a schimbat această experiență în dumneavoastră?

Nu a schimbat atât cariera, cât pe mine personal, împlinindu-mi acest vis. Sunt o persoană căreia îi place să discute, să împărtășească și să descopere, dar am nevoie și de perioade de solitudine și calm, fără copii, fără soț, fără muncă, singură în oraș sau acasă citind, reflectând și imaginându-mi. Este scuza perfectă pentru a fi liniștită.

Mama mea mi-a spus la început: „Te cunosc, îți place să fii în lume, nu știu dacă o să-ți placă să scrii”. Dar nu aș da timpul acesta pentru nimic în lume. În media totul este pe fugă, în timp ce scrierea unui roman îți oferă timp pentru subiecte lungi, amintindu-mi de perioada studiilor, când puteam petrece cincisprezece zile pe o singură lucrare (iar aici petrec doi-trei ani).

Îmi place foarte mult liniștea. Așa cum spunea Marguerite Duras, „A scrie înseamnă a țipa în tăcere”. Am multe lucruri de povestit, furii, îngrijorări, dar și lucruri pozitive, și sunt fericită să o fac în scris.

Credeți că această poveste este deosebit de apropiată de experiența cititorilor români care pleacă în Europa de Vest?

Cred că povestea va plăcea și va emoționa, deși nu este o experiență reprezentativă pentru orice muncă în străinătate. Să fii fată au pair înseamnă să locuiești și să muncești în intimitatea unui cămin, ceea ce poate fi o nebunie: se poate termina bine, dar la fel de bine se poate termina foarte prost.

Totuși, cartea vorbește despre o tânără a cărei tinerețe se sfarmă de realitatea adulților și a unui anumit mediu. Când m-am întors, am simțit că plecasem copilă și mă întorsesem adultă, pentru că a trebuit să fug și să mă confrunt cu o agresiune masculină venită chiar de la angajatorul meu. Această experiență m-a maturizat forțat, dar m-a și ajutat ca pe viitor să detectez rapid comportamentele toxice și să pun limite înainte de a se ajunge la agresiune fizică sau sexuală (deși subliniez că am avut norocul să scap la timp).

Nu pot decât să încurajez oamenii să plece și să descopere lumea, dar în condiții bune: preferabil să nu fii izolat complet într-o familie claustrofobă, ci să ai propria cameră și un mediu de lucru mai deschis.

Cu ce ați sperat să rămână cititorul român în urma lecturii cărții dumneavoastră?

Gândindu-ne și la femeile din Europa de Est, din România, care pleacă în Occident (de exemplu, în Italia, unde au existat atâtea cazuri de îngrijire a persoanelor vârstnice la domiciliu 24/7, încât psihiatrii români au ajuns să vorbească despre un „sindrom Italia” din cauza traumelor și a depresiei), vedem că acest tip de migrație bazat pe izolare în case străine poate lăsa urme adânci asupra psihicului. Sper ca această lectură să ofere o experiență captivantă, dar să le reamintească cititorilor și importanța protecției personale, a vigilenței și a faptului că nu trebuie tolerate abuzurile ascunse în spatele unor fațade aparent perfecte.